Îţi cer iertare, Măria Ta Cititorule, pentru o nouă amâ­nare a celei mai vechi poveşti adevărate. Vei fi însă de acord că viaţa este o permanentă trecere prin spaţii strâm­te, străjuite de uşi, în faţa cărora trebuie să aştepţi înainte de a găsi cheia potrivită. Uşile devin, de multe ori, duş­mani, obstacole ce ne separă de locul unde sperăm să gă­sim tezaurul ascuns. Instinctul, asociat cu raţiunea, m-a în­dem­nat încă de la primele confruntări cu uşile, să caut cheia în faţa căreia toate uşile se deschid. Am descoperit, în prima copilărie, o piatră roşie din care săreau scântei, când o loveai cu un fier oţelit, numit, nu ştiu de cine şi de ce, amnar. Convins că înăuntru acestei pietre, numită cremene, se află cea mai mare putere de pe pământ, focul, mi-am zis că nici cea mai zăvorâtă uşă nu poate să reziste unei chei de foc.

Am furat pârâului o bucată de cremene şi am ascuns-o, fiind sigur că o să-mi fie de folos. Am purtat-o cu mine, mai întâi în sân, apoi în ghiozdan şi mai târziu în buzu­narul de la piept, lângă inimă, am folosit-o cu succes în toate momentele grele şi n-am spus niciodată, până acum, secretul meu, de teamă să nu mi se fure talismanul. Am deschis cu piatra mea numeroase uşi, n-am reuşit să în­chid, din păcate, multe uşi prin care a intrat, impertinent, spiritul răului, dar şi atunci m-a ajutat să-i suport mai bine consecinţele. Când mă simţeam neputincios căutam piatra de lângă inimă, o mângâiam şi o întrebam: „Ce trebuie să fac?”. Răspunsul nu întârzia niciodată, gândul găsea calea, câteodată mai multe şi o întrebam din nou: „Care este?”. Soluţia cea mai bună se umplea dintr-odată de argumente. Fiecare alegere era pentru mine o poartă ce se deschidea sub vraja pietrei. Cu cremenea mea am deschis porţile prieteniei, norocului, iubirii, istoriei, porţile depozitelor de întâmplări petrecute înaintea venirii mele pe pământ şi uşa în spatele căreia se afla depozitată memoria amintirilor mele, în aşteptare.

În ziua ce a urmat neaşteptatei cereri a fiului meu cel mic, am mângâiat cu încredere piatra şi cea mai veche poveste adevărată, mi-a ieşit în întâmpinare. Iat-o:

Dumnezeu a făcut pământul în ziua a treia. Cuvântul Lui Dumnezeu, devenit Trup, a poruncit: „Să se strângă apele şi să se arate uscatul”, pe care l-a numit Pământ. A poruncit:

„Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori, fiecare după soiul lor.”

M-am oprit câteva clipe aşteptând întrebări sau reacţii. Din privirea copilului am priceput că a înţeles totul şi că nu este nimic neclar. Am admirat adâncimea puterii lui de înţelegere şi am continuat:

A fost o zi grea, o zi dumnezeiască, lungă şi obosi­toare, câte mii de mii de ani de-ai noştri a durat nu ştiu, ştiu însă că pământul, aşa cum îl vezi, a ieşit foarte fru­mos. Când Dumnezeu a ajuns cu zidirea în sat la noi, S-a gândit că ar fi bine să-Şi construiască un lăcaş de odihnă. A luat o bucată de Pământ şi a pus-o, cu mâna Lui, pe malul stâng al Oltului, pe care de-abia îl desenase, după ce-i croise albie printre munţi. A sculptat văi pentru scur­ge­rea apelor, le-a străjuit cu dealuri şi a plantat tufani, fagi, carpeni, ulmi şi din loc în loc pomi roditori: cireşi, peri, meri, nuci şi mai mulţi, chiar prea mulţi, pruni. A ieşit, aşa cum vezi, un sat aşezat la înălţime, o cetate unde nu poţi să ajungi decât după ce oboseşti urcând pieptişuri grele. Dumnezeu a vrut, desigur, ca locul Lui de odihnă să fie apărat contra celor ce veneau cu gânduri rele.

După ce a terminat de zidit vatra satului, S-a oprit puţin pe dealul acela înalt, unde se vede casa de lângă pădure, a mai privit-o odată, I-a plăcut şi a fost mulţumit.

În acel moment al povestirii copilul a dat semn că vrea să întrebe ceva. L-am privit cu teamă, ştiind că pune întrebări grele, am dus mâna la piept şi am mângâiat cre­menea.

– De unde ştii tu, tată, cum a fost atunci?

Lumina din interiorul pietrei s-a aprins şi mi-a lu­mi­nat mintea, ajutându-mă să văd răspunsul:

– Cum, de unde ştiu? Păi eram şi eu aici, în bucata de Pământ aşezată de Dumnezeu, apoi am rămas în văi, în dealuri, în arborii pădurii şi în pomii cu fructe, în pietrele acestea roşii, lăsate de El ca să se poată aprinde focul. Din schimbul de priviri ce a urmat am înţeles că pot să con­tinui.

Când Dumnezeu a pornit să zidească şi alte sate a zis: „Să fie păzite aceste locuri de oameni harnici, destoi­nici şi liberi, aici să nu existe alţi stăpâni, în afară de Mine”.

S-a lăsat apoi o tăcere cam lungă, probabil pentru a putea fi reţinut şi înţeles Cuvântul Domnului, după care fiul meu a slobozit o întrebare:

– Şi ce a fost după aceea?

– Au fost mii, zeci de mii, sute de mii, milioane de ani de aşteptare. A trimis Dumnezeu căldură de la Soare, apă adusă de nori, a schimbat de nenumărate ori coperişul de păduri şi iarbă, a trimis păsări şi alte vieţuitoare şi târ­ziu, mult mai târziu, l-a trimis şi pe primul om.

– De ce l-a trimis atât de târziu?

– Pentru că e drum lung din văile Mesopotamiei, unde i-a făcut pe Adam şi pe Eva, până aici la noi.

– Cine a fost primul om?

– Primul om ajuns aici a fost un fugar.

– Un om rău?

– Nu, nu toţi fugarii sunt oameni răi. Ba, aş putea spu­ne că oamenii răi nu sunt fugăriţi, ei sunt cei ce-i alun­gă pe cei buni.

– De unde a venit primul om?

– Venea de undeva, de dincolo de dealul acela. Nu ştiu de unde venea, că n-a spus şi nici n-avea cui să spună, că era singur. După ce a ajuns pe undeva, pe la poiana aceea, numită acum a lui Bolindeţ, s-a aşezat lângă trun­chiul unui tufan mare şi a dormit mai multe zile şi mai multe nopţi, că era foarte obosit. Şi ar fi mai dormit poate, dacă nu l-ar fi trezit un trăsnet trimis de Dumnezeu şi focul ce s-a aprins în tufanul sub care dormea.

– L-a trăsnit Dumnezeu?

– Nu, a fost numai un semn că sosirea lui aici nu era întâmplătoare, că a fost trimis să păzească lăcaşul Lui de odihnă şi focul sfinţit din pietrele roşii, numite cremene. Primul om şi-a rotit privirea împrejur, a înţeles că a ajuns într-un loc binecuvântat, că tot ce vedea va fi al lui şi că era, aşa cum îşi dorise, un om liber şi n-avea decât un sin­gur stăpân, pe Dumnezeu. A învăţat toate meseriile şi a trăit în bună înţelegere cu toate vieţuitoarele. O nemul­ţumire avea, totuşi, în sufletul lui, aceea că era singurul om. Dumnezeu, ştiindu-i gândurile, i-a luat nemulţumirea într-o dimineaţă, când trezindu-se din somn, a văzut că nu mai era singur. La câţiva paşi de el se afla o tânără fată, foarte frumoasă, adormită. Şi-a şters ochii de teamă să nu fie o nălucă şi a privit-o din nou. Simţindu-i privirea fata s-a trezit şi a început să plângă, un plâns liniştit în care se amestecau teama cu speranţa. Bărbatul a mângâiat-o cu blândeţe.

– Spune, cum ai ajuns tu aici?

– Am pierdut oile în pădure şi le-am căutat până am ajuns aici, la marginea ei, i-a răspuns fata continuând să plângă. Te-am văzut pe dumneata şi m-am gândit că pot să mă odihnesc şi eu, după atâtea zile de căutare. Îmi era tare frică.

– De ce ţi-era frică?

– De lupi. Şi de mama, că dacă mă întorceam fără oi mă certa şi nu-mi place când mă ceartă cineva.

– E departe mama ta?

– Acum e departe, pentru că am plecat de mult de acasă, nici nu mai ştiu de câte zile am plecat.

– Şi ce ai mâncat tu în zilele acestea?

– Am mâncat ce ştiam că se poate mânca, în pădure sunt fructe, ciuperci, ierburi şi frunze gustoase.

– Şi ce faci dacă nu găseşti oile?

– Nu ştiu, le mai caut, că tot n-am altceva de făcut şi fără oi nu mă pot duce la mama.

Privirile li s-au întâlnit şi s-au susţinut câteva clipe, suficiente ca fiecare să descopere în ochii celuilalt un foc, gata să încălzească orice inimă nevoitoare de căldură.

– Uite ce zic eu, a reînnodat omul vorba, pădurea este mare, o cunosc pentru că am umblat peste tot. M-am în­tâlnit cu toate animalele din ea, cu multe m-am împrie­tenit, am prieteni şi printre lupi. Lupii sunt cele mai necă­jite animale din pădure, toate animalele fug din calea lor şi ei, sărmanii, rabdă de foame săptămâni întregi. De aceea, când prind o turmă de oi, care nu pot să fugă prea tare, omoa­ră mai multe, să aibă şi pentru zilele când nu reuşesc să vâneze. Dumnezeu a făcut oile pentru oameni şi pentru lupi. Omul nu e mai bun decât lupul, le apără ca să le mă­nânce el. O să căutăm împreună oile tale, dacă nu le vom găsi şi dacă nu vrei să te întorci, fără oi, la mama ta, poţi să rămâi aici, cu mine. O să fac un loc acoperit pentru doi.

– Dacă vrei, poţi să faci, dar eu sunt mică şi mă pot strânge lângă dumneata, ca să avem loc amândoi.

– Bine, i-a spus bărbatul, o să vedem cum o să fie mai bine.

În acel moment a dat Dumnezeu o ploaie şi cei doi oameni s-au strâns unul lângă celălalt. Aşa i-am lăsat când am fugit repede, să mă adăpostesc, că era o ploaie mare, cum nu se mai văzuse până atunci.

– Bine tată, dar dacă tu erai atunci, înseamnă că tu ai fost primul om din sat.

– Nu, fiule, eu eram atunci, dar nu eram încă om. Eu am venit, ca om, mult, mult, mai târziu.

Copilul m-a privit insistent, dar n-a mai cerut alte lămuriri. A acceptat vorbele mele ca adevărate, convins că nu puteam să-l mint. Cred că, de fapt, el încerca să vadă ce s-a întâmplat după aceea, şi părea foarte mulţumit de gân­durile lui. I-am venit în întâmpinare, continuând povestea.

– Rătăceam prin pădure, vedeam şi înţelegeam mai mult decât văd şi înţeleg acum, nu eram singur, însufle­ţeam iarba, florile, arborii de tot felul, insectele, broaştele, şerpii, toate animalele, atât pe cele ce se hrăneau cu iarbă şi frunze, cât şi pe cele ce se hrăneau cu carnea altor ani­male. Împlineam Cuvântul Lui Dumnezeu, treceam dintr-o fiinţă în alta, după cum ne rânduia Cel de sus.

– Ai fost vreodată iarbă, sau furnică?

– Nu ştiu, când treceam dintr-o fiinţă în alta pier­deam ţinerea de minte, sau o lăsam în aşteptare. O regă­seam, pentru un timp, după ce mă despărţeam de fiinţa în care fusesem şi îmi dădeam seama că sunt mai puternic, sau mai slab, după faptele fiinţei.

– Ai fost vreodată şi om?

– După unele obiceiuri rele, cred că am fost şi în alt trup de om, numai oamenii pot să fie răi, fără să aibă ne­voie. Dumnezeu, când a zidit lumea, a lăsat suflete ca s-o ducă mai departe, şi fiinţe unde să locuiască sufletele, pe om l-a făcut stăpân peste toate, i-a dat şi libertatea de a face bine şi rău, dar şi pedepse, dacă greşeşte.

A urmat, din nou, o pauză lungă, în care, sunt con­vins, copilul a priceput înţelepciunea Lui Dumnezeu. Apoi a reluat întrebările:

– L-ai mai văzut pe primul om şi pe femeia lui? Ce au mai făcut după aceea?

– I-am văzut de multe ori. Au făcut mai întâi un lu­mi­niş în pădure şi o casă. Erau harnici şi mândri, aş putea spune chiar trufaşi, au umplut pădurea de copii şi-ţi era mai mare dragul să-i vezi cum cresc şi seamănă cu părinţii lor.

– Dar pe Dumnezeu L-ai mai văzut? A mai venit pe la locul Lui de odihnă?

– L-am văzut de nenumărate ori, Dumnezeu se află în sat, a trecut şi pe la poarta noastră. Mulţi nu-L văd, dar eu Îl văd, şi acum Îl văd, e aici, în ochii tăi, albaştri ca cerul Lui.

 

Citește partea a doua din capitolul „Povestiri adevărate” lunea viitoare!

Imagini: Theodore Robinson – Marginea Pădurii, Alexandra Makovskaya – Satul, via wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

2 Thoughts on “Memorie uitată – Povestiri adevărate (partea I)

  1. Pingback: Memorie uitată - Povestiri adevărate (partea a II-a) | MemoriiDeMedic.ro

  2. Pingback: Memorie uitată - Povestiri adevărate (partea a III-a) | MemoriiDeMedic.ro

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest