de Nicolae Radu

Aici puteți citi partea I și partea a II-a!

Cele două poveşti restituite fiului meu, confirmate ca adevărate de existenţa lor în depozitul memoriei, n-au fost contestate şi au rămas definitive şi irevocabile. Aces­tea au fost ultimele gânduri dinaintea somnului binemeri­tat căruia m-am încredinţat; aşteptam liniştit obişnuitele scene de amestec între real şi imaginar, semn că zeul som­nului se afla pe aproape, uitând că «…ochiul închis afară, înlăuntru se deşteaptă”. Ceea ce a urmat a fost, nu somn ci realitate, crudă, necruţătoare. Spre nedumerirea mea, în loc de odihnă mi se pregătise o judecată, urmată de o pe­deapsă. Am fost înhăţat de câţiva zdrahoni ce-şi spuneau oamenii legii. În numele legii lor, m-au împins într-o sală prost luminată, aflată, cum am fost informat, sub pedeapsa interzicerii celui mai mic zgomot. Mi-am dat seama că eu sunt un vinovat predestinat pentru că inima mea, înfri­co­şată, galopa cât o ţineau puterile, amintind zgomotul unei cavalerii avântate, perceput desigur, ca o călcare a inter­dicţiei stabilită de autorităţi. Sângele împins spre arterele cerebrale, făcea un zgomot ce nu putea fi comparat decât cu cel auzit la cascadele mari. Feţe triste, împietrite într-o neputinţă acceptată dogmatic, priveau în gol cu o indi­fe­renţă ostilă.

În singurul loc unde ajungea o palidă rază de lumină, se aflau câteva dintre personajele pe care hotărâsem să le şterg din amintirile mele. Vedeam în privirile lor o duş­mănie crâncenă, le auzeam gândurile: „vinovat, infatuat, merge la biserică, ţine post, citeşte cărţi interzise, e duş­man, e vinovat, vino­vat, vinovat, vinovat că s-a născut… (ultima acuzaţie, reală, apar­ţine unei triste figuri)

Judecătorul şef, tovarăşul S. a luat cuvântul şi a spus:

– Am adus în faţa Dvs. pe (…) pentru abateri grave de la morala noastră, pentru proteste împotriva deciziilor luate de organele superioare, pentru că impune subordo­na­ţilor să-i respecte deciziile, rămâne după terminarea pro­gra­mului, se opune legilor naturale, combate durerea, sufe­rinţa, infecţia şi moartea cu preţul nesupunerii, se opune progresului societăţii. Vă invit să luaţi cuvântul şi să înfie­raţi aceste abateri grave şi altele.

De la unul din capetele mesei, din plină penumbră, prinde glas o voce piţigăiată care strigă:

– Să i se dea vot de blam cu admonestare, ultimul înaintea pedepsei capitale.

Linişte, în afara zgomotului din pieptul meu.

Din primul rând se ridică un dos de statuie impună­toare, un adevărat Monument. După o pauză, menită să-i sub­linieze importanţa, dă glas unui discurs dinainte pregă­tit:

– În calitate de acuzator, de om al legii, confirm că vinovăţiile menţionate vor fi argumentate cu articole de Cod.

– Acuzatul nu poate pretinde articole de Cod, îl aten­ţionează tovarăşul S.

– Adevărat, dar tot este bine să fie argumente, ripos­tează cu o voce mieroasă, statuia. Mică pauză după care continuă revenind la timbrul iniţial: Din documentele aflate la Dosar rezultă că acuzatul este adus în faţa onora­bilei instanţe pentru că a inventat o poveste cu proprietăţi şi proprietari, fără să ne prezinte acte recente, or, este cu­nos­cut tovarăşi, ridică statuia glasul, că noi am desfiinţat proprietatea şi pe exploatatori. Pauză, după care continuă:

– A prezentat societatea apărută din unirea nelegali­zată a unui bărbat cu o femeie ca fiind o orânduire exem­plară, or, după cum bine se ştie, numai noi vom face o societate omenească nouă, perfect legală, vom desfiinţa exploatarea omului de către om şi vom instaura egalitatea între toţi proletarii, adică între cei ce nu vor mai avea nimic. Pauză lungă.

În acel moment a apărut, ca din pământ, şarpele, îm­bră­cat într-o robă neagră. În sală s-a aşezat liniştea, până şi uruitul din capul meu s-a domolit, înţelegând că personajul va avea un rol important. După ce a tuşit sem­ni­ficativ, pen­tru a atrage atenţia asupra sa şi pentru a veri­fica acus­tica sălii şi-a început pledoaria:

Onorată Instanţă,

Aşa cum, cu multă pertinenţă, a afirmat colegul nos­tru, tovarăşul Monument, nu poţi condamna pe cineva fără probe. În calitate de apărător, dar şi de om al legii, a celei noi, opinez că Onorata Instanţă va reţine numai faptele pentru care se pot aduce dovezi.

– N-avem nevoie de probe. Se ştie, este scris în Con­stituţie, că noi reprezentăm forţa conducătoare, deţinătoare a puterii şi deci a adevărului.

– Evident că suntem de acord cu cele afirmate de ono­rabilul preşedinte, dar pentru că duşmanul de clasă este vigilent şi activ, propun, totuşi, elaborarea unei decizii în­te­­meiate pe fapte. Şi faptele există. Pauză, după care con­tinuă.

Pârâtul a scris o poveste, zice el, adevărată, fără să aibă documente care s-o ateste.

Adevărul imaginaţiei este al celui ce inventează, deci n-are forţa colectivităţii, aşa cum credem că recu­noaşte şi învinuitul. Acest adevăr nu poate fi impus majo­rităţii. Imaginaţia nu este un proces psihic colectiv, tova­răşi, or este cunoscută importanţa acordată de concepţia noastră despre lume, gândirii colective.

Aliniat nou.

Se ştie că, în conformitate cu geniala învăţătură, religia este opium pentru popor. Acuzatul, clientul meu, intră în contradicţie flagrantă cu geniala învăţătură, el vorbeşte despre un Creator al lumii şi al satului său şi comite această necugetată afirmaţie într-o poveste adresată fiului său şi, probabil, şi fiilor noştri. Să spui copiilor că lumea a fost creată de cineva, că nu este rezultatul evolu­ţiei, este ca şi cum i-ai îndemna să consume droguri, iată o faptă gravă, aş zice chiar o crimă, comisă de acuzat!

Pauză semnificativă.

Onorată Instanţă, în calitatea mea de apărător, dar şi de om al legii, înţeleg să-mi fac şi datoria de cetăţean, de membru al colectivităţii, aş putea spune de reprezentant al poporului. În această calitate îmi rezerv dreptul de a invo­ca excepţia prevăzută de lege, de a nu condamna un om fără probe şi de a contribui, după puterile mele, (pauză), la elaborarea unei sentinţe întemeiată pe dovezi. Pauză.

Revenind asupra fondului acţiunii, vă atrag atenţia, Domnilor, că perfecţiunea nu există încă. Clientul meu nu face, bineînţeles, excepţie, el este deci imperfect şi poate fi oricând supus acuzării, el crede că spune adevărul, dar uită că proba adevărului nu se face decât punându-l alături de neadevăr. Cu cine vrea el să compare adevărul său, cu cel al omului nou, cu cel al tovarăşului proletar, deţinător al adevărului absolut, prin simpla prezenţă la învăţământul ideologic? Vedeţi tovarăşi cum duce abaterea de la doc­trină la anarhie? Pauză prelungită.

Clientul meu nu este mai vinovat decât alţii, el este numai dezorientat, pentru că nu şi-a însuşit temeinic noua concepţie despre lume. El se face vinovat că nu a conti­nuat povestea şi nu i-a prezentat pe urmaşii primilor oa­meni din acest sat, oameni cunoscuţi şi apreciaţi pentru păcatele lor. Se ştie, tovarăşi că păcatul este omenesc şi originar şi că noi n-am avea nimic de făcut într-o lume fără păcătoşi. Pauză. Se mai face vinovat că a folosit piatra focului şi, ştiţi şi dumneavoastră cât de mult se tem tova­răşii noştri de foc, şi de… tămâie. Toate acuzaţiile ce i se aduc sunt juste, dar să nu pierdem din vedere rolul criticii şi autocriticii. Îmi exprim satisfacţia că Onorata Instanţă îl acuză pe inculpat că vrea să se opună naturii, dar o face fără să aibă conştiinţa că lupta cu natura nu poate fi câşti­gată decât prin punerea în practică a învăţăturii celei noi, doctrina proletariatului învingător. Această învinuire este o dovadă irefutabilă a importanţei pregătirii ideologice. Nimic nu e posibil dacă nu se bazează pe doctrină; clientul meu se face vinovat de intenţii bune, neconfruntate cu prac­tica, dar nu uitaţi, dragi tovarăşi, că şi Infernul, loc de întâlnire a necredincioşilor, deci şi a noastră, este pavat cu intenţii bune.

În calitatea mea de apărător, dar şi de membru al socie­tăţii celei noi, sunt de acord cu pedepsirea exemplară a învinuitului. În acest sens îmi permit să vă sugerez, ca pedeapsă, obligarea lui să reia ciclul de trei ani învăţământ ideologic, pe lângă Cabinetul de Partid al Municipiului.

Deşi în sala unde ne aflam erau interzise aplauzele, din cunoscuta zonă a penumbrei s-au auzit câteva zgomote ce semănau cu aplauzele. Instanţa le-a trecut cu vederea.

Severitatea pedepsei cerută de cel ce se prezenta drept apărătorul meu, a declanşat primul gest de protest, materializat printr-un început de discurs ce se dorea auto­cri­tic, o încercare de a îndulci pedeapsa. M-am ridicat de pe scaun, ca să fiu mai convingător. Mişcarea, prost coor­donată, m-a dezechilibrat şi m-am trezit alături de pat, cu un cucui la tâmpla dreaptă. Atunci am înţeles că, de fapt, mă trezisem dintr-un coşmar.

Aşezat la marginea patului am revăzut desfăşurarea visului şi am reţinut asemănarea lui cu momente reale, trăite într-un trecut nu prea îndepărtat. Memoria reţinuse nu numai întâmplările, dar şi terminologia pretenţioasă, ames­tec de ignoranţă şi incoerenţă, folosită de tristele per­so­naje. Instanţa nu fusese una judecătorească, ci o adunare de partid convocată special pentru mine.

Consecvent obiceiului omenesc de a interpreta vi­sele, am alungat somnul şi am activat mecanismele logice ale raţiunii. Am apelat, desigur, şi la cremenea mea şi iată ce am aflat:

Memoria în aşteptare înregistrează numeroase în­tâm­plări din viaţa noastră destinate uitării. Povestim nu­mai întâmplările plăcute, cu final fericit şi moralizator, ceea ce este o mare greşeală. Nimic nu trebuie abandonat uitării definitive, tot ce ni s-a întâmplat trebuie recuperat şi repovestit. Judecătorii nedrepţi, torţionarii, trebuie să de­vină eroi ai povestirilor noastre cu precizarea că e bine să li se uite numele.

Adevărul imaginaţiei este o sursă valoroasă, dar e bine să fie ţinut sub control, scrierea şi răspândirea de po­veşti imaginate, expune la riscul de a fi judecat şi condam­nat de cei cu imaginaţie răsturnată, cei ce au optat pentru cunoscutul model al întoarcerii dialecticii lui Hegel cu capul în jos.

În sfârşit, visele sunt întâmplări ale imaginaţiei ce fac parte din viaţa noastră şi sunt, de cele mai multe ori, mai frumoase decât întâmplările reale, manipulate de ra­ţi­une şi de instinct. Spre nenorocul lor, însă, ele nu pot fi confirmate de criteriile obişnuite ale adevărului. În conse­cinţă, am hotărât să opresc scrierea de poveşti restituite exclusiv de imaginaţie şi să continui cu întâmplări auzite de la martori credibili, sau trăite de mine însumi, comple­tând cu ajutorul imaginaţiei numai eroziunile produse de timp în memoria îmbătrânită. Ştiu că mă expun la noi acuzaţii şi propuneri de sentinţe, dar îmi voi asuma riscul, în numele adevărului meu, faţă de care mă simt dator cu unele explicaţii.

Se admite că educaţia este întemeiată pe morală, piatra de încercare a principiului negentropiei aplicat omu­lui, şi că morala, opusă dezordinii entropice, ne călăuzeşte pe drumuri confirmate de generaţiile precedente. Prezen­tându-mă ca narator de poveşti adevărate, am optat de la început pentru respectarea principiilor morale, deci a ordi­nii şi adevărului. Opţiunea mea, generoasă, entuziastă, s-a întâlnit însă cu dificultăţi neaşteptate. S-a prezentat mai întâi întrebarea pusă bătrânului cu părul şi hainele albe: unde găsesc adevărul?

Numeroşii ani trecuţi de când am pus pentru prima dată această întrebare n-au făcut decât să complice şi mai mult răspunsurile posibile.

Am căutat adevărul şi am aflat, din multe surse cre­dibile, că este situat în transcendent, adică în afara lumii noastre. Trecerea lui în sfera fenomenelor nu poate să se împlinească decât prin individ. Mulţimea, sumă de indi­vizi, nu poate să ajungă la adevăr decât printr-un reprezen­tant al ei, dotat cu o logică ordonată şi cu intuiţie.

Adevărul, existent sub formă de principiu în afara omului, nu poate fi descoperit decât prin efortul personal. Pentru a găsi adevărul omul se manifestă printr-un act de voinţă, prin implicare, manifestări prin excelenţă indivi­duale. După ce descoperă adevărul, omul-individ îl îm­păr­tă­şeşte colectivităţii. Păstrarea adevărului pentru sine ar însem­na restituirea lui, după un timp, sferei de unde pro­vine, transcendentului, un comportament absurd. Devenit bun al mulţimii, adevărul se degradează într-o măsură co­respunzătoare puterii fiecărui beneficiar de a-l asimila.

Adevărul personal se măsoară prin efectele produse, măsurabile, el este certitudine, rod al unui efort de înţele­gere, asemănător creaţiei, pe când adevărul colectiv este rezultatul unei simple adunări şi memorizări.

Adevărul, în forma lui primordială, nu are nevoie să fie demonstrat. Toate criteriile adevărului sunt criticabile, principiul adevărului se acceptă fără condiţii, ca o lumină a evidenţei venită dintr-o zonă transcendentală, dintr-o lume a certitudinii, nepusă la îndoială. El este mister care se lasă dezvăluit numai truditorului, plecat în căutarea lui. Beneficiarii îl ignoră de multe ori pe truditor. Câţi consu­matori de pâine se mai gândesc la cultivatorul de cereale? Cine se mai întreabă câtă muncă este cuprinsă în bobul de grâu?

Preoţii egipteni, mari depozitari ai adevărului, îi aver­tizau pe candidaţii la iniţiere că legea misterului aco­peră Marele Adevăr, cei slabi nu pot ajunge la adevăr iar cei ce vin cu intenţii rele pot să fure fragmente din care pot face arme de distrugere, dar adevărul le va rămâne necu­nos­cut. Folosirea, fără a le înţelege, a unor bucăţi de ade­văr, este scamatorie, furt de mister, care nu rămâne nici­odată nepedepsit. Adevărul este accesibil numai celor ce îndeplinesc condiţiile impuse de mister: „cunoaşterea va fi forţa, credinţa va fi arma, iar tăcerea va fi armura”. Ade­vă­rul se dezvăluie oamenilor în funcţie de puterea fiecăruia de cunoaşte, de scopul în care îl folosesc şi de armura tă­cerii.

Insistenţa asupra noţiunii de adevăr, temă predilectă a gândirii filozofice din toate timpurile istoriei, aparent epuizată, ar putea să pară sâcâitoare. Cei ce gândesc aşa nu au dreptate. În ciuda eforturilor depuse de filozofi de-a lungul timpului, în minţile oamenilor continuă să persiste confuzia. Există confuzie între descoperirea adevărului, care presupune judecăţi logice şi confruntări, demers indi­vidual, şi folosirea lui, practică accesibilă şi celor ce nu îndeplinesc condiţiile de mai sus, care ignoră eforturile soli­tarului de a străbate drumul până la el şi de a-l smulge din lumea misterelor

Omul, spirit intrat în carne, este rodul adevărului, sin­gurul principiu capabil să creeze. Din fals nu iese ni­mic, falsul generează fals, deci neexistenţă. În viaţă numai adevărul contează, restul este umplutură, ceea ce rămâne din stâncă după terminarea statuii. Piatra de încercare a ade­vărului personal este credinţa în el.

Cu speranţa că i-am convins pe cei ce se îndoiau de motivele insistenţei asupra problemei adevărului, voi în­cerca să continui restituirea unor poveşti adevărate aflate în memoria aşteptării.

Nu ştiu cât adevăr am reuşit să adun prin cunoaştere şi credinţă, însă ştiu că am fost un risipitor naiv, incapabil să folosească armura tăcerii. Vinovat a fost şarpele cu ispitele lui.

 

Sursa foto: wikimedia.org, Rudolf Rabatin - Bolcárova chalupa, Bodegón de pintura al óleo sobre lienzo

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest