de Nicolae Radu

Aici puteți citi partea I!

Fiul meu cel mic a ascultat cea mai veche poveste adevărată fără să mai pună întrebări. Începusem să sper că nu i-a plăcut şi că va renunţa la poveştile adevărate.

După un timp, însă, înţelegând că povestea nu va mai continua, mi-a spus:

– Te rog, tată, să-mi spui mâine o poveste adevărată din copilăria ta.

Iată, din nou, o cerere menită să mă pună în încurcă­tură. Fiul meu nu se mulţumea cu mărunţişuri, gândirea lui, directă şi limpede, vedea viaţa ca o succesiune de în­tâm­plări, ordonate şi înregistrate, de unde puteai să le de­ta­şezi cu uşurinţă şi să le povesteşti. În mod firesc, a ales ordinea timpului. L-am privit atent, încercând să înţeleg ce aştepta de la mine, m-a întâmpinat cu ochii lui limpezi, în care se citea o mare încredere şi am înţeles că n-am drep­tul să-l dezamăgesc.

După o noapte în care deznădejdea începuse să ia proporţii, am scos cremenea mea salvatoare, am mângâiat-o, şi am spus în gând Rugăciunea Împărătească: la început s-a declanşat o scânteie, apoi s-a aprins un foc, la lumina căruia am început să văd o poveste din copilărie, aflată în depozitul memoriei în aşteptare. Mărturisesc că nu o uita­sem niciodată, ştiam că se află acolo. Răgazul de o zi, acor­dat de fiul meu, l-am folosit pentru confruntarea amin­tirilor cu împlinirea profeţiilor. În seara următoare am dez­legat cuvintele şi le-am lăsat să umble. Iată ce i-am spus fiului meu:

Cred că aveam vreo cinci sau şase ani. Eram un co­pil fără astâmpăr, cum zicea mama, plin de idei, de multe ori năstruşnice. Într-o zi de sfârşit de vară mă aflam în spa­tele casei noastre, în grădina de zarzavaturi. Mă străduiam să urc într-un prun un dovleac mare şi-mi zâmbeam ştren­gă­reşte gândindu-mă la ce va spune mama când îl va găsi cocoţat printre prunele încă necoapte. M-am oprit pentru că l-am văzut pe câinele nostru Cazacu, tovarăşul meu de joacă, îndreptându-se grăbit spre curtea casei. A lătrat odată, apoi a doua oară, şi nu mi-a fost greu să-mi dau seama că era un lătrat ce nu semăna cu lătratul lui obişnuit. Câinele ne anunţa că este cineva la poartă, dar nu părea deranjat de prezenţa unor străini, ca de obicei. Era un lătrat pe care nu-l mai auzisem. Am lăsat dovleacul la locul lui, pe pământ, şi m-am îndreptat spre poartă. Din bucătăria de vară a ieşit şi mama, ştergându-şi mâinile cu poalele fustei

La poartă se aflau doi oameni în vârstă, cu plete bogate, albe, îmbrăcaţi în haine ţărăneşti, tot albe. Mi-aduc aminte că m-am uitat atent la îmbrăcămintea lor, pentru că nu mai văzusem până atunci un alb atât de frumos.

– Bună vremea, a spus unul dintre cei doi bătrâni.

– Bună să fie, dacă o vrea Dumnezeu, i-a răspuns mama.

Fata bătrânului s-a luminat, de parcă ar fi fost inun­dată de soarele ce ieşea dintre nori. Îmi amintesc că atunci am simţit o mare bucurie că acei doi oameni s-au oprit la poarta noastră. Starea aceea neobişnuită a rămas pentru totdeauna în sufletul meu şi o chem ori de câte ori sunt sin­gur şi mâhnit. Atunci am simţit că eram cel mai puter­nic şi mai frumos copil. N-am căutat niciodată să aflu de unde mi-a venit acea bucurie, pentru că ştiam că n-am să reuşesc şi mi-a fost frică să nu-i stric vraja.

– Văz că nu sunteţi dă pân părţile noastre, a rupt mama o tăcere ce se lungea prea mult. Dă unde veniţi?

– Din sus, i-a răspuns bătrânul, privind undeva peste deal, pe deasupra pădurii.

– Şi cu ce treburi, a vrut mama să ştie, adăugând ime­diat, dacă nu vă e cu supărare?

– Dacă ne era cu supărare nu ne opream, a spus cu blândeţe bătrânul. Cât despre treburi, ce să-ţi spun, nu avem o treabă anume. Am venit să vedem ce mai faceţi. Vezi dumneata, Ioană, a continuat bătrânul, de prea multe treburi, oamenii uită să se mai gândească şi la alte rosturi şi nu este bine, pentru că oamenilor le-au fost date multe daruri şi e păcat că, luaţi de treburi, nu le folosesc cum trebuie. Unii nu le folosesc deloc.

– Văz că Matale ştii şi cum mă cheamă, şi mai văz că nu sunteţi ca alţi oameni ce trec pe la poarta noastră. Înţeleg că trebuie să-I mulţumesc Lui Dumnezeu că V-aţi oprit la noi.

– Noi ne oprim la toate porţile, numai că la multe nu ne iese nimeni înainte. Şi plecăm mai departe.

– Da’ intraţi în curte, intraţi în casă, i-a îmbiat mama.

– Mulţămim frumos, dar de intrat nu intrăm, vrem să mai mergem până apune soarele, că avem drum lung, dar dacă ne-ai da o cană cu apă, am bea bucuroşi, că ne este sete.

Mama a luat vadra şi glamnica şi a plecat în grabă la puţul din pădure, unde era cea mai bună apă de băut din sat. Am rămas eu cu bătrânii.

– Şi tu, ştrengarule, ce treburi aveai acolo în spatele casei? M-a întrebat cel ce vorbise mai înainte, mângâindu-mi pletele.

M-am ruşinat, aducându-mi aminte de năzbâtia cu dovleacul şi n-am găsit un răspuns, mai ales că îmi dă­deam seama că nu trebuie să mint.

– Să ştii că toate pe lume au rostul lor şi că dovlecii sunt făcuţi să crească pe pământ şi nu în prun, a continuat bătrânul vorba, fără să mai aştepte răspuns. Apoi m-a întrebat din nou:

– Ai umblat prin pădure, unde ţi-a plăcut mai mult?

– La Tufanu’ trăsnit, i-am răspuns cu o mare grabă şi nici acum nu ştiu de ce am ales, din toată pădurea, sin­gu­rul tufan de care îmi era frică să mă apropii. Lângă Tufanu’ trăsnit era un loc, spre pădure, unde nimeni nu avea curajul să meargă şi pe care şi vitele îl ocoleau, ca şi când ar fi fost cineva acolo şi le izgonea. Copiilor de pe izlaz nu le plăcea să vorbească despre Tufanu’ trăsnit si dacă vre-unul aducea vorba, ceilalţi spuneau tot felul de năzbâtii, ca să nu-l lase să vorbească. Câteodată mi se în­tâmpla să mă ia unul dintre cei mai mari la o parte si să-mi spună în şoaptă poveşti înspăimântătoare despre Tufan, cu bătălii între zmei şi feţi frumoşi sau între diavoli şi îngeri. Îl ascultam înfiorat, pentru că, nu ştiu de ce, mi-au plăcut totdeauna luptele. Cred că dorinţa de a afla mai mult mi-a dat curajul să aduc vorba despre Tufanu’ trăsnit, fiind si­gur că dacă era cineva care ştia ce era acolo, nu putea să fie altul decât omul aflat din faţa mea.

Bătrânul m-a privit cu ochii lui limpezi şi adânci, în care simţeai o mare plăcere să te afunzi şi mi-a vorbit:

– Să ştii, fiule, că tu vei avea o viaţă cu lupte multe. O luptă se poate câştiga, dar se poate şi pierde. Vei câştiga unele, dar vei şi pierde multe. Ai grijă, sunt multe lupte ce trebuie să fie mai bine pierdute decât câştigate. Înfrân­ge­rile în aceste lupte devin mai târziu biruinţe. Există, totuşi, o luptă ce nu trebuie pierdută. Bătrânul a făcut o pauză şi a continuat: Nu trebuie să pierzi lupta pentru adevăr. Cine pierde această luptă, trăieşte degeaba.

– Dar, Domnule, am avut eu curajul să spun, de unde ştiu care este adevărul, cine mă ajută să-l aflu?

– Adevărul, fiule, nu e niciodată acolo unde este ură şi duşmănie, caută adevărul în iubire, şi-l vei găsi întot­deauna.

– Spune-mi, Domnule, ce este sub Tufanu’ trăsnit, ură sau iubire?

– Acolo, fiule, este multă ură şi răzbunare, sunt în­gro­pate păcate de neiertat şi sânge, locul este blestemat. Dar, ca peste tot pe pământ, s-a vărsat acolo şi sânge nevi­no­vat, sânge de om care a iubit cu adevărat. Să te duci sin­gur la Tufanu’ trăsnit şi ai să găseşti într-un colţ, în spatele Tufanului, un fir de iarbă verde şi câteodată şi o floare. Să nu-ţi fie frică, blestemul îi ajunge numai pe păcătoşi. Tu nu eşti, încă, un păcătos. Şi poate nici n-ai să fii, a adăugat după o pauză.

Cu un curaj greu de explicat, l-am întrebat pe Omul Alb:

– Domnule, e adevărat că focurile ce se văd noaptea prin păduri, sunt duhuri ale oamenilor care au îngropat comori şi vin să afle dacă mai sunt comorile acolo?

– Fiecare om are, fiule, comorile lui, date ca să le folosească aici pe pământ. Cei ce nu le-au folosit le caută zadarnic, nu le mai sunt de folos. Pe tine să nu te intere­seze comorile pierdute de alţii. Ai grijă de comorile dă­ruite ţie. E mai uşor să risipeşti o comoară, decât să o folo­seşti cum trebuie. Comorile îngropate sunt pierdute, sunt ale pădurii, cine le dezgroapă le fură. Ţi-ar plăcea să fii un hoţ?

– Doamne fereşte, a vorbit pentru mine mama în­toarsă cu vadra plină de la puţ, orice, numai hoţ să nu fie!

– Nu-ţi face grijă, Ioană, copilul dumitale n-o să ajun­gă un hoţ, o să aibă multe de păţit, dar va rămâne cinstit.

Cei doi bătrâni au băut cu sete câte o oală de apă proaspătă, de izvor.

– Să fie primit, a grăit al doilea bătrân, cel ce nu vor­bise până atunci.

– Să fie, a încuviinţat celălalt. Mulţămim Ioană. Şi vezi că năzdrăvanu ăsta mic umblă după comori îngropate, şi n-are nevoie.

Şi-au luat rămas bun şi au plecat la vale.

Când a început să se lase noaptea, după ce vitele au fost aduse în curţile oamenilor, şi izlazul era pustiu, am alergat la Tufanu’ trăsnit. Nu-mi era teamă, deşi începuse să fie întuneric.

Lângă Tufan, ascunsă într-un colţ, spre pădure, am găsit o floare mică, nemaiîntâlnită până atunci, cu petale roşii şi albe, amestecate. Am mângâiat-o şi am simţit dintr-odată că lângă mine se mai afla cineva. L-am căutat cu privirea, n-am văzut pe nimeni, deşi simţeam că se află acolo şi că nu-mi va face nici un rău. Am fost atunci, din nou, mare şi frumos.

 

Citește partea a treia din capitolul „Povestiri adevărate” lunea viitoare!

Imagini: Jan Joost van Cosiau – Fete de Village, Anna Ancher – Pear Tree in Ancher’s Front Yard, via wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest