de Nicolae Radu

Aflarea adevărului este, aşa cum sperăm să fi con­vins, o profesie a omului singur. Încredinţat cuvintelor scrise, adevărul propune o relaţie de parteneriat cu un pre­supus cititor aflat şi el în propria lui singurătate. Virtualul partener poate să respingă sau să accepte oferta, trecând peste amănuntul că i se oferă dreptul de existenţă a imper­fecţiunii individuale. Relaţia cu cititorul nu ţine seama, de cele mai multe ori, de canoanele esteţilor şi teoreticienilor. Cu dorinţa mărturisită de a-l seduce pe virtualul partener, îi propun un scenariu ce nu mai poate fi verificat dar este întemeiat pe iubire, sentiment omenesc greu de purificat, de multe ori imperfect, dar totdeauna adevărat. Procedând în acest fel nu fac decât să respect sfatul bătrânului cu părul şi hainele albe, cel mai adevărat personaj întâlnit până în momentul scrierii de faţă. Mi-au trebuit ani mulţi de rătăciri şi reveniri pentru a-i putea înţelege înţelepciu­nea. În acest timp îndelungat, am aflat că hierofanţii egip­teni aveau perfectă dreptate, atunci când dezvăluiau adevă­rul numai celor pregătiţi să-l primească.

Cu această ofertă şi cu speranţa că nu-mi vor lipsi partenerii pregătiţi să întâmpine adevărul, voi mobiliza toate puterile pentru identificarea şi restituirea întâmplă­ri­lor din viaţa unor oameni adevăraţi din veacul al nouăspre­ze­celea, sprijinindu-mă pe dovezile rămase în amintirea ur­maşilor. Din respect pentru morală îmi asum şi răspun­derea pentru ajustarea adevărului, prin completarea frag­men­telor rătăcite în depozitul memoriei în aşteptare, cu adevărul imaginaţiei. Procedeul nu este o noutate, el fiind folosit de toţi cei ce-şi propun reconstituirea unor întâm­plări petrecute de mult, supuse în mod firesc subiectivităţii succesive a generaţiilor transmiţătoare şi de multe ori de­gra­dării.

Înainte de a începe mă simt dator să precizez rolul ce-i voi rezerva şarpelui.

Şarpele meu, personaj adevărat, se află undeva    într-un loc ce-mi susţine măruntaiele, gata oricând să mă împingă la repetarea păcatului originar, acela de a gusta şi cunoaşte secretul fructului oprit. Nu pot şi nu vreau să-l ignor, pentru că fără el m-aş condamna să trăiesc într-un paradis unde nimic nu s-ar mai putea întâmpla. Am înce­put să cred că Dumnezeu Însuşi L-a trimis pe şarpe pentru că primii oameni se plictiseau de atâta desăvârşire. Hotă­rât, ca om moral, să accept înţelepciunea divină, voi păstra bune relaţii cu toată creaţia Sa, inclusiv cu şarpele meu personal. La îndemnul lui voi reveni la locul ales de Crea­tor pentru odihnă şi contemplare.

*

Într-un moment de visare, cu ochii deschişi, m-am imaginat, sau am fost cu adevărat, într-un nor rătăcit pe cer, deasupra satului meu. Am lăsat gândul să constru­iască, din tabloul ce se oferea vederii, o fiinţă a satului. Am văzut un zeu antropomorf culcat cu faţa la cer. Două văi, îmbrăcate în pantaloni de pădure, erau picioarele zeu­lui, cu tălpile scăldate de apele Oltului. Din văi mai mici am imaginat braţe vânjoase, terminate cu degete graţioase, lungi, strecurate printre copaci, spre izvoare. Întâlnirea apei ieşită din dealuri cu degetele vii ale zeului devenea prologul unei simfonii a iubirii, a creaţiei. Abdomenul des­pădurit, învelit cu mirişti proaspete, continuat cu tora­cele viril, acoperit de lăstăriş tânăr, se mişca în ritmul unei respiraţii liniştite, transformată în mod miraculos în mă­sura melodiilor ce se înălţau din izvoarele mângâiate de de­getele zeului. Capul, cu gândurile, cu proiectele şi mis­te­rele creaţiei se afla undeva într-un nor, deasupra dealului cel mai înalt al pădurii. Mi-am zis atunci că am avut ma­rele privilegiu de a-L fi văzut pe Ziditor într-o vizită la locul Lui de odihnă.

Cu îndrăzneala Patriarhului Iov, ales de Dumnezeu să restabilească dialogul, L-am întrebat dacă pot să restitui întâmplări din viaţa oamenilor aleşi să-I păzească foişorul de odihnă şi cugetare. În acel moment soarele s-a aprins mai tare şi am înţeles că răspunsul este afirmativ. O turmă de nori alungată de vânt a trecut grăbită prin faţa soarelui, dispărând într-un orizont incert. Erau, fără îndoială, sem­nul că la rândul meu sunt supus duratei mici de timp şi că adevărul căutat va fi de multe ori ascuns. Am profitat de momentul de graţie şi am întrebat ce au făcut urmaşii pri­milor oameni ajunşi în Poiana Bolindeţului. Întrebam şi răs­pundeam, totul era bine rânduit în puterea mea de jude­cată şi înţelegere.

– S-au aşezat în pădure, peste tot era pădure şi au învăţat să trăiască împreună cu vieţuitoarele sosite mai de­vreme.

– Nu se temeau de animalele sălbatice?

– Nu. Se temeau de oameni, duşmanii omului au fost totdeauna oamenii.

– În pădure ne e frică de lupi.

– Sunt puţini oameni mâncaţi de lupi şi mulţi lupi omorâţi de oameni.

– Când au aflat oamenii că nu sunt ca animalele?

– Când au început să cânte, să deseneze şi să dea nume.

– Ce făceau oamenii în pădure?

– Îşi făceau adăposturi, dormeau, se iubeau, căutau hrană, îmblânzeau plante şi animale, vânau şi se războiau între ei.

– L-au cunoscut pe Tatăl ceresc?

– L-au cunoscut, când I-au cerut ajutor.

– Au primit oamenii acestui loc mai mult Har decât alţii?

– …

Am aşteptat zadarnic, n-am primit nici un răspuns, nu respectasem, probabil, legea unui mister aflat deasupra puterii mele de cunoaştere. Rămas fără partener am căutat în memoria amintirilor mele şi a celor cunoscuţi de mine ceea ce am putut să salvez de la uitare.

Aceasta este explicaţia şi justificarea Restituirilor, un nume de carte prin care încerc să mă apăr împotriva unor specialişti supăraţi că nu o vor putea rândui într-un gen literar învăţat la cursurile de Teoria literaturii. Îmi recu­nosc infirmitatea de amator neinstruit, dar îmi reven­dic acordul primit de la Zeu.

*

La nouăsprezece sute de ani de la înălţarea la cer a Fiului Domnului, am fost trimis la locul de odihnă al Crea­to­rului, sub înfăţişarea unui mărunt embrion predestinat să înfrunte o lume vitregită de istorie. Am găsit, la venirea mea, un sat de urmaşi ai legendarilor culegători şi negus­tori de cremene. Dumnezeu, ne amintim, lăsase porunca să fie păzit lăcaşul Său de odihnă şi înzestrase văile cu nume­roase pietre roşietice, mai tari decât toate celelalte pietre şi dăruite cu puterea de a aprinde focul. Urmaşii oamenilor trimişi de El primiseră şi învăţătura de folosire a pietrei. Generoşi, dar şi interesaţi, au umplut fiecare câte o desagă şi au plecat prin sate apropiate şi apoi în cele mai depăr­tate. Reclama şi publicitatea erau pe vremea aceea de-abia la început, dacă nu cumva au apărut odată cu primii vân­ză­tori de pietre roşietice.

– Cremene! Cremene! Veniţi să vă dăm cremene! stri­gau cu voce bărbătească, dar melodioasă, negustorii.

Marfa, apreciată pentru darul ei miraculos, a devenit repede monedă de schimb. Desagile se goleau de pietre şi se umpleau cu alte obiecte trebuitoare şi cu alimente. În cea mai firească înlănţuire de gânduri, cumpărătorii le-au spus vânzătorilor cremănari, numele reprezentând legătura între nevoile unora şi ocupaţia celorlalţi. Toate numele locu­rilor, lucrurilor şi fiinţelor sunt legături între însuşirile lor şi cerinţele materiale sau sufleteşti ale oamenilor. Să luăm spre convingere câteva nume de personaje biblice: Simeon înseamnă Ascultare, Levi-Alipire, Gad-Noroc, Aser-Fericit, Isahar-Răsplată, Iosif-Adaus. Numele de Israel, care înseamnă Cel ce luptă cu Dumnezeu, i-a fost dat lui Iacov în urma unui vis în care s-a luptat o noapte întreagă cu un necunoscut. Abia la revărsatul zorilor, când i-a cerut să-l binecuvânteze, ca să poată pleca, Iacov a aflat că se luptase cu Dumnezeu, Care i-a lăsat drept amin­tire numele cel nou: Israel. Din păcate, atât însuşirile cât şi cerinţele se schimbă cu timpul şi numele locurilor, fiinţe­lor şi lucrurilor rămâne de multe ori neînţeles de urmaşi. Cratylus, elevul lui Heraclit, ne avertizează în Dialogul elevului său Platon că lumea este într-o mişcare perpetuă şi că numele dat lucrurilor nu mai corespund noilor însu­şiri. Îi rămâne timpului să aleagă numele bine alese de cele nepotrivite. Platon întrevedea chiar învestirea unui legisla­tor cu autoritatea de a da nume.

Satul Cremănari, loc de odihnă şi contemplare, n-a avut nevoie de legislator, numele a fost de la început în­scris în piatra roşie de foc, de Însuşi Creatorul lumii.

Cremănari! Nume de oameni înfrăţiţi cu piatra. Nu­me cu rezonanţe muzicale, cu ecouri ce vin din istorie şi se reproduc în pădure. Nume de piatră lovită cu oţelul, să plângă sau să cânte, să scapere scântei, să aţâţe focul, să biruie tăria fierului, să-l facă sabie, care varsă, la nevoie, sânge. Aici mă voi opri o durată din timpul meu cel scurt, să-mi caut strămoşii. Viaţa lor, înregistrată în piatră, se cere repovestită, restituită, cere drept de a deveni istorie, şarpele meu, cel ce m-a îndemnat să scriu, este purtătorul lor de mesaj, îi urmez îndemnul, caut, îmi amintesc şi îmi imaginez, îmi fac datoria către ei. Recunosc, este şi o adiere de mister în chemare, o voce auzită în momentele de singurătate, o întrebare care aşteaptă răspuns de la tine, prietene. Piatra mea personală, cremenea mea, prezenţă permanentă lângă inimă, îmi şopteşte cu o insistenţă obse­sivă că misterului nu-i place să fie încredinţat decât celor ce pot să-l înţeleagă.

 

Sursa foto: wikimedia.org, Adriaen Brouwer – Dorp Scene met mannen drinkt, Adolf Modengel – Dorf in den Berner Alpen

Nu ratați continuarea romanului „Memorie uitată”, lunea viitoare!

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest