de Nicolae Radu

Născut înainte de vreme, Grigore a fost, de la înce­put, un copil bolnăvicios, nu putea să mănânce, „n-are putere să sugă”, spunea Mama Anica şi când a prins puteri, când ar fi trebuit să poată, n-a vrut. Toţi copii ştiu să sugă, nu e nevoie să-i înveţe cineva, suptul este, în afară de plâns, singurul lucru pe care ştiu să-l facă la naştere. Grigore nu ştia nici să plângă nici să sugă, spre disperarea Anicăi, pusă dintr-odată într-o situaţie nemaivăzută; i-au dat lapte cu lingura, a fost un adevărat chin, nu deschidea guriţa, dar de plâns nu plângea niciodată. Nici din pătuţul lui nu s-ar fi ridicat dacă nu l-ar fi forţat femeile. Ai fi zis că nu înţelege, dacă nu i-ai fi văzut ochii adânci, întrebă­tori, purtători de gânduri şi întrebări, era greu să-l priveşti mai mult timp, te simţeai obligat să întorci capul sau să cobori privirea. L-au ridicat pe la un an şi jumătate, a stat singur, rămânea în picioare, uita să se aşeze sau nu ştia, de mers însă nu mergea decât dus de mână. Pe la patru ani şi jumătate a început dintr-odată să meargă şi să vorbească. Vorbea aproape ca un copil de vârsta lui, folosea bine cu­vin­tele, dar nu da semne că ar dori ceva, spunea pur şi simplu ce vedea şi ce făcea. Dacă i se puneau întrebări simple răspundea, când nu ştia să răspundă, tăcea. După ce a început să meargă căuta locuri ferite de priviri, fugea de oameni, se ascundea, nu venea nici să mănânce sau să bea apă, Florica, în marea ei iubire de mamă, spunea că este un copil ruşinos şi că nu vrea să supere pe nimeni.

Era cuminte, ascultător, tot ce i se spunea să facă făcea. L-au trimis cu oile, le păzea şi le aducea acasă, de fapt oile veneau singure şi el venea după ele. Cu toate că nu spuneau, preoteasa şi Anica au început să se îngri­jo­reze, amândouă îl iubeau pe copil şi încercau să-l ajute cum puteau mai bine. Popa nu l-a ţinut niciodată în braţe, se uita la el fără să spună nimic şi femeile nu-i ghiceau gân­durile.

Grigore n-a avut prieteni, fugea de copii, se ascun­dea, avea locurile lui, în fânar, sub şopron, ascuns după putini, în târla oilor. Cu cât creştea cu atât era mai retras şi singuratic. Când s-a făcut mai mare a luat drumul pădurii, n-avea decât să treacă Valea Bisericii şi se pierdea printre tufani, pădurea era cea mai bună ascunzătoare. Şi-a făcut un culcuş între doi tufani crescuţi dintr-o singură rădăcină, despărţiţi şi reuniţi prin două crengi încrucişate, la vre-o doi-trei metri de pământ. A dormit acolo o vară întreagă, venea pe furiş să mănânce şi să bea apă, se întorcea în pădure, umbla toată ziua, nu-i era urât şi seara venea la culcuşul lui. În sat se spunea că Grigore al Popii e cam trăsnit, dar nu cu răutate, cu milă şi înţelegere.

Când au început ploile de toamnă au vrut să-l aducă acasă, n-au reuşit, îl aduceau şi el fugea din nou. Într-o di­mineaţă l-au găsit cu piciorul rupt, căzuse din tufan. L-au adus acasă pe braţe, l-au îngrijit toată iarna, i s-a prins picio­rul dar a rămas şchiop. În vara următoare s-a furişat din casă şi a plecat din nou în pădure. De data asta pentru totdeauna, degeaba l-au căutat, nu l-au mai găsit.

Atât am aflat despre Grigore, am încercat să resti­tuim povestea lui aşa cum am auzit-o. N-am mai răsfoit prin depozitul amintirilor uitate şi n-am chemat în ajutor imaginaţia, tristeţea nu se împacă bine cu plăsmuirea.

Pe al doilea copil al Popii Radului, născut la vre-o doi ani după Grigore l-au botezat Stancu, în amintirea străbunicii, muma părintelui Florea. La început a fost un copil obişnuit, s-a născut la vreme, s-a purtat ca toţi copiii, a mers pe picioare înainte de a împlini anul, a vorbit la un an şi jumătate, într-un cuvânt un copil ca toţi copiii. Aşa au sperat toţi şi s-au înşelat, necazurile au început când l-au trimis cu vitele pe izlaz, în puţin timp n-a rămas copil cu care Stancu lu’ Popa Radu să nu se fi încăierat. Sărea la bătaie pentru orice, tot ce spuneau ceilalţi nu era bine, le întorcea vorba şi dacă încercau să-l contrazică, îi lovea cu pumnul sau cu bâta, armă aflată totdeauna în mâinile unui păstor de animale. Toţi copiii trebuiau să-l asculte pe Stancu, se vâra în toate certurile, el avea ultimul cuvânt şi făcea dreptate, a devenit repede şeful izlazului cu toate că erau alţi mai mari, au încercat să-l liniştească dar s-au lăsat păgubaşi după ce a spart unuia capul cu o piatră. Nici preo­teasa nici Mama Anica n-au reuşit să-l potolească şi au renunţat, mai ales după ce au văzut că Stancu se descurca destul de bine fără ajutoare. Singurul de care se temea era Popa, poate pentru că nu-l certa niciodată. Pen­tru Stancu era mai uşor să-l convingă pe cel ce se opunea decât pe cel ce nu spunea nimic şi nu ştia ce se ascunde sub tăcerea lui.

După naşterea copiilor Popa Radu intrase în vechea lui muţenie, un cuvânt auzit de la el devenise o raritate. Vorbea numai când era nevoit să răspundă la întrebări precise. Mintea şi gura i se deschideau însă cu plinătate cu ocazia slujbelor bisericeşti, vocea lui frumoasă de bariton şi cuvintele citite sau inspirate de Duhul Sfânt în timpul predicilor, continuau să-i încânte şi să-i cucerească pe eno­riaşi, prezenţi totdeauna în număr mare la biserică. Radu, omul pedepsit să fie tată pentru că îl părăsise pe primul său copil, şi Popa Radu, paroh şi păstor la Cremănari, se separau când slujitorul bisericii purta patrafirul. Chiar şi Stancu, obligat să meargă în fiecare Duminică la biserică, îl asculta cu mare atenţie pe tatăl său şi părea că se lasă pătruns de adâncimea vorbelor lui. Cuvântul obligat, pus alături de Stancu, ar putea să fie lipsit de sens, de aceea e bine să adăugăm că numai la început l-au obligat, mai târziu mergea singur şi biserica era locul unde băiatul se purta la fel ca toată lumea.

Spre deosebire de Grigore care fugea de oameni, Stancu îi căuta, intra în vorbă cu toţi, îi provoca, făcea ordine, impunea punctul lui de vedere. Deranja pe mulţi, avea duşmani, dar cu timpul a început să aibă şi prieteni, mai ales pe cei cărora le lua apărarea. S-a văzut destul de repede că deşi mijlocul prin care se impunea era forţa, reuşea până la sfârşit să arate că dreptatea era de partea lui. Nu dădea înapoi niciodată, înfrunta toate piedicile, îşi asuma riscurile tuturor confruntărilor. Mama Anica spunea că aşa era felul lui, pentru că era născut în zodia berbe­cului. A ajuns, la o vârstă destul de fragedă, şeful flăcăilor din sat şi apoi al celor din satele apropiate. Era temut, respectat, şi recunoscut oriunde apărea, drept în judecăţi, nemilos cu cei ce înşelau şi minţeau.

Florica, ştiutoare de carte, pregătită de tatăl ei să de­vină preoteasă, l-a învăţat pe Stancu să citească şi să scrie, a văzut că are minte bună şi s-a sfătuit cu Mama Anica să-l roage pe Radu să-şi dea copilul la şcoala de popi.

– Părinte Radule, i-a zis într-o dimineaţă Anica, n-ar fi bine să-l duceţi pe Stancu la şcoală, la Râmnic?

Surprins, Radu s-a uitat la bătrână şi după un timp  i-a răspuns:

– Ar fi, dacă o vrea Domnul.

Văzând că Radu nu dădea nici un semn că are de gând să facă ceva, cele două femei au hotărât să-l ducă ele la Râmnic. Ca să-l convingă pe Stancu, i-au spus că el va trebui să ia locul tatălui său la biserică, argument hotărâ­tor, şi au plecat cu brişca lu’ Florea Barangă.

S-a dovedit că vorba Popii nu fusese aruncată la întâmplare. Stancu nu s-a împăcat cu viaţa de la şcoala de popi, a vrut, ca de obicei, să impună o ordine a lui şi a in­trat în conflict cu obiceiurile disciplinare ale lăcaşului de învăţătură. După ce s-a certat cu toţi cei ce nu erau de acord cu el, ajungând până la mai marii şcolii, a plecat fără să spună nimănui, s-a întors, fără să ştie, pe drumul parcurs de tatăl său la prima lui venire în Râmnicu Vâlcea, a trecut podul plutitor pe la Vadu Oltului de la Cremănari şi a urcat în sat pe poteca din Dealul Gorganului. A spus că nu vrea să se facă popă, taică-său l-a privit cu o ciudată înţelegere şi n-a spus nimic, iar ceilalţi cu atât mai puţin. Stancu şi-a reluat viaţa dinainte de plecarea din sat, a rein­tro­dus ordinea stricată în lipsa lui, folosind, la nevoie, mij­loace de convingere mai puţin blânde, însă eficace. I-a de­ran­jat pe mulţi şi-a făcut duşmani, mai ales printre cei necinstiţi şi mincinoşi. Şi-a dat seama destul de târziu că erau mulţi şi mai ales uniţi. Hăituit de ei şi apoi şi de cei ce aveau puterea, a fost nevoit să se retragă în pădure, luând cu el mai mulţi prieteni, a devenit o temută căpe­te­nie de haiduci, Stancu Haiducul, unii îl numeau pe numele dat de Mama Anica, Stancu Mamii. A fost renumit în ţinutul Vâlcii şi al Argeşului, iubit de mulţi şi duşmănit de puţini, dar aşa cum se ştie, un duşman poate face mai mult rău decât bine pot face o sută de prieteni. I s-a dus vestea că era un haiduc drept, lua de la cei ce aveau prea mult şi dădea la cei ce se zbăteau în sărăcie. Bun cunoscător al pădu­rilor, greu de străbătut pe vremea aceea, ştia când şi unde să se ascundă ca să nu fie găsit, şi apărea când nu se aştepta nimeni, exact acolo unde erau adunate bogăţiile obţi­nute prin înşelăciune. Cum afla nu se ştia, dar se putea bănui, avea prieteni, cuvânt totuşi prea mare, mai aproape de adevăr (!) ar fi oameni de încredere, peste tot. Avea ca­li­tăţi de şef, ştia să se facă ascultat, nu nedreptăţea nici­odată pe cineva, avea o memorie bună, îşi cunoştea oame­nii şi dădea ordine ce puteau fi executate. Din oştirea lui, aşa îi plăcea să spună, făceau parte un mare număr de ti­neri din toate satele ţinutului, un fel de frăţie secretă, bine organizată şi uşor de adunat la nevoie. Cei nou veniţi tre­ceau pe la Stancu, el le spunea ce au de făcut, le stabilea şeful direct şi îi trimitea din nou în satul lor. Prima con­diţie era să execute fără crâcneală ordinele şefului. Tot el hotăra când şi unde să fie folosiţi, fiecare la locul potrivit. Nu refuza pe nimeni, dar erau mulţi pe care nu-i chema niciodată, toţi erau scrişi în memoria lui, niciodată pusă în dificultate. Când avea nevoie nu aducea „oşteni”, cum le spunea el haiducilor, din sate îndepărtate, ci din satele ve­cine, cunoscători ai locurilor.

Oamenii lui de legătură îl înştiinţau unde se aflau bani nemunciţi, adunaţi prin silnicie sau înşelăciune, sta­bi­leau ziua şi-l chemau. Stancu, însoţit numai de câţiva hai­duci, cei mai pricepuţi şi cei mai apropiaţi, sosea la mo­men­tul potrivit, apărea ca din pământ, oamenii lui se aflau de multe ori printre cei ce asigurau paza, loviturile reuşeau totdeauna, aproape fără luptă. Poteraşii tocmiţi ca să-l prin­dă nu-l găseau niciodată şi se spunea că nici n-ar fi vrut să-l găsească.

Îi plăcea să facă şi vizite neaşteptate.

Într-o seară s-a prezentat la Conacul Pităresei Zinca Bălcescu, pe Valea Topologului, şi a poruncit slugilor să-i spună Cocoanei că a venit Stancu. Toţi s-au speriat, în afară de Pităreasă, care le-a zis să-l aducă la ea.

– Cu ce te putem ajuta Stancule, bag seama c-ai venit să-mi ceri ajutor, că dacă ai fi venit să iei ceva n-ai fi avut nevoie de mine.

– Mai întâi vă mulţămim frumos de primire. Mai apoi adeverim că aşa este, am venit să vă cerem ceva, mai bine zis să vă rugăm. Privirea Haiducului s-a înfruntat cu cea a boieresei, apoi s-au întâlnit în admiraţia comună a frumosului sfeşnic de argint, unde ardea o lumânare de ceară galbenă. Abia după ce această frumoasă lecţie de cu­noaştere a oamenilor şi-a dovedit înţelepciunea, Stancu a continuat:

– Am vrea să ne trimiteţi şi nouă vorbă când vine pe aici Conu’ Nicu şi să-i spuneţi că dacă are nevoie de noi, n-are decât să ne dea de veste, l-am sluji cu credinţă, ne pri­cepem la meseria de oşteni şi bag sama că de asta o să aibă nevoie.

– Bine Stancule, i-a răspuns Pităreasa, cu o privire mult îndulcită, o să-i spun dacă l-oi vedea, că nici eu nu   l-am mai văzut de mult, vine rar pe la Bălceşti şi stă puţin. Politichia este meserie grea, eu i-am spus să nu se bage, dar nu m-a ascultat.

Haiducul s-a ridicat şi a mai privit-o odată pe boie­ro­aică, de data asta cu neascunsă admiraţie.

– Vă mulţumim, Cocoană, de primire şi s-auzim de bine. Acum, ne ducem şi noi, c-avem cale lungă de făcut. Sărutăm dreapta.

Stancu nu l-a întâlnit niciodată pe Nicolae Bălcescu. Ne-ar fi plăcut să-l întâlnească dar n-a fost să fie.

Într-o noapte cu burniţă deasă şi rece a ajuns la Schi­tul de Maici de la Drăganu. Auzise că la Schit nu se pri­meau bărbaţi, multe erau interzise şi călcate, aşa că el şi-a zis că nu se duce ca bărbat ci ca om năpăstuit de vreme rea, deci nu putea să fie respins de nişte femei sfinte. A avut norocul să nimerească la o chilie unde un preot bă­trân, aplecat asupra unor hrisoave vechi, încerca să le des­lu­şească înţelesul. Fără să ridice ochii, preotul i-a spus să se aşeze pe laviţă. Stancu l-a ascultat, mirându-se în sinea lui de liniştea şi curajul bătrânului. După ce a terminat ce avea de scris preotul l-a învrednicit cu o privire.

– Aha, matale eşti, i-a spus.

Tânărul Haiduc, uimit, i-a răspuns:

– Eu sunt Părinte, da’ cum m-ai cunoscut?

– Cum te-am cunoscut? Păi cine altu’ ar fi avut în­drăz­neala să vină noaptea într-o mânăstire de maici?

Uimirea lui Stancu a fost şi mai mare când a aflat că Părintele ştia tot ce se putea şti despre el. L-a întrebat de Popa Radu, de Coana Preoteasă Florica, de Grigore, dacă au mai aflat ceva, de ce a plecat de la şcoala de popi de la Râmnicu Vâlcea.

– Da’, de unde ştii dumneata părinte viaţa mea?

– Viaţa oamenilor este făcută ca să o ştie toată lu­mea, numai că oamenii n-au nevoie să ştie viaţa altora, sau se feresc s-o afle.

Aşa vorbe ciudate nu mai auzise Stancu. S-a apro­piat de preot şi privindu-l, după obiceiul lui, drept în ochi, l-a întrebat:

– Ascultă părinte, nu cumva dumneata ştii şi ce o să se întâmple mâine, poimâine şi în zilele ce o să mai vină? Spune-mi, la ce trebuie să mă aştept?

Popa i-a susţinut privirea şi după un timp de cuge­tare i-a răspuns:

– Dacă m-aş ruga Domnului, poate că aş afla, da’ e păcat să ştii dinainte ce o să fie şi mai mare e păcatul să-i spui omului viitorul. Numai Dumnezeu te poate înştiinţa şi numai atunci când crede El de cuviinţă, când meritele omu­lui sunt vrednice de încrederea Lui.

La auzul vorbelor din ce în ce mai ciudate ale popii, Stancu a făcut şi el o pauză ca să le înţeleagă şi nelămurit, a continuat să pună întrebări.

– Părinte, şi tata este popă şi nu l-am auzit niciodată vorbind ca dumneata. Nu cumva ştii mai mult decât alţi preoţi? Sau, nu cumva, ai poruncă specială pentru mine? a adăugat zâmbind.

– Să nu iei niciodată vorbele în derâdere, fiule întru Domnul. Eu n-am făcut decât să-ţi răspund la întrebări, aşa cum am primit îndemnul, nu ţi-am spus nimic din ce nu trebuia să-ţi spun. Ştiu că deşi te-ai certat cu multă lume, eşti un bun român, ştiu că n-ai făcut moarte de om nici când a trebuit să-ţi aperi viaţa, ţi-am spus că se ştie tot ce au făcut oamenii, fiecare în parte, pentru tot ce ţi-am spus am primit îndemn, numai Cel ce m-a îndemnat ştie de ce a făcut-o. Aş mai avea multe să-ţi spun dar nu e bine să te grăbeşti. Deocamdată e bine să-I mulţumeşti Domnului că te-a adus în loc ocrotit şi să te odihneşti, pentru că vei avea multe de înfruntat. Răsăritul soarelui nu trebuie să te gă­sească la Schit, este oprit de regulament, dar dacă vei mai fi vreodată la nevoie, să vii, noaptea ochii se închid sau se fac că nu văd.

Tânărul haiduc a înţeles că nu trebuie să mai insiste, aflase şi aşa destul de mult; s-a întins pe laviţă şi a închis ochii, n-a mai văzut într-adevăr nimic, sau s-a prefăcut că nu vede. A doua zi, înainte de a se lumina de ziuă s-a stre­curat prin poarta, închisă numai pentru cei ce nu voiau să intre sau să iasă.

A revenit de mai multe ori la Schit, totdeauna noap­tea, câteodată de nevoie, altădată pentru că voia să afle cât mai multe adevăruri nespuse în alte părţi.

Într-o noapte, Părintele, al cărui nume nu-l ştia, l-a întrebat:

– Da’ de Anica mai ştii ceva? Mai trăieşte?

Multe aflase Stancu la Schit, de la Părintele, omul ăsta le ştia pe toate, da’ chiar s-o ştie şi pe Mama Anica i  s-a părut prea mult.

– De unde o cunoşti dumneata pe Mama Anica, ce ştii despre ea, că la noi în sat nimeni n-a putut să-mi spună de unde a venit şi ce a făcut în viaţa ei.

– Ţi-am spus că nu e viaţă să nu fie cunoscută, numai că unii oameni nu vor să-şi mai aducă aminte de viaţa lor. Anica nu are de ce să-i fie ruşine de viaţa ei, n-a făcut mai mult rău decât alţii, ştii, oamenilor nu le place să caute adevărul la rădăcină, se mulţumesc cu ce văd şi aud şi umblă după vinovaţi în altă parte.

– Părinte, mi-ai spus să nu te întreb despre ce o să fie, că e păcat, dar de ce a fost pot să te întreb? Crezi că mi-a dat Dumnezeu putere să văd şi adevărul de la rădă­cină?

– Poţi să mă întrebi, dacă oi şti şi dacă primesc în­dem­nul, o să-ţi răspund. Dacă nu-ţi răspund înseamnă că nu ştiu, sau nu trebuie să ştiu.

Stancu n-a mai insistat, a înţeles că pusese una dintre întrebările fără răspuns. După un timp, schimbând vorba a pus o nouă întrebare.

– Spune-mi tot ce ştii şi tot ce poţi să spui despre Mama Anica. Eu cred că Mama Anica este o Sfântă.

– Sfântă nu este, a făcut un păcat mare şi numai Dom­nul ştie dacă poate fi iertată.

– Ce a făcut? a omorât pe cineva, a hulit pe Dum­ne­zeu, a jurat strâmb, a furat? Ce alte păcate mai mari sunt?

Bătrânul preot l-a privit cu blândeţe şi înţelegere, a tăcut un timp, ca să primească îndemnul, apoi, cu vocea lui de bunic sfătos, a dat drumul la vorbe.

– Anica a fost o fată năcăjită, a plecat din sat, din cauza sărăciei, a slujit cu credinţă la mai multe case, a fost oropsită şi a fost nevoită să se ferească de oameni răi, ştii ce greu este când pleci şi nu te ştie nimeni, pot zice că ai fugit, că ai făcut ceva rău şi te ascunzi; de când cu legea strâmbă a lu’ Mihai, o fi fost el viteaz da’ pentru ţărani n-a fost bun, oamenii dintr-un sat nu mai pot să plece în alt sat. Cârmui­torii de după el au schimbat multe dar l-au lă­sat pe bietul rumân legat de ţăruş, unde s-a născut. Fugă­ri­tă dintr-un sat în altul, pentru că era frumoasă şi o bănuiau jupânesele că se ţine cu bărbaţii lor, s-a ascuns în pădure. Acolo au gă­sit-o nişte hoţi, spuneau că sunt haiduci, dar nu erau, erau hoţi şi au dus-o la Căpetenia lor. După ce a cercetat-o, hai­du­cul ăl mare, a zis că o ia ţiitoare pentru el, a ţinut-o un timp şi s-a legat cu sufletul de ea, că ajunsese să facă tot ce spunea ea, adevărat e că şi ei i-a plăcut de el, şi poate că ar fi fost bine, îi dădea numai sfaturi bune, dar şi-a băgat Necuratu coada, s-a iscat zâzanie între hoţi, s-au tăiat cu cuţitele şi l-au tăiat şi pe Staroste. Ce putea să mai facă biata Anica? A fugit cât au ţinut-o picioarele, s-a ascuns pe unde a putut.

– Bine dar unde este păcatul Mamei Anica?

– Poate că ar fi fost mai bine să nu mă mai întrebi şi asta, dar dacă m-ai întrebat o să-ţi spun; altceva n-o să-ţi mai spun. Când a fugit Anica rămăsese grea, avea un copil în burtă. La împlinirea sorocului a adus pe lume un băiat. Era amărâtă rău, gândeşte-te, o femeie singură cu un copil, în pădure, a venit cu el aici la mânăstire şi l-a dat unei maici, a rugat-o să zică Maicii Stareţe că l-a găsit în pă­dure. S-au înţeles aşa, da’ măicuţa n-a minţit-o pe Stareţă, era păcat, i-a spus şi s-au vorbit să rămână între ele, aşa le-a îndemnat Duhul Sfânt.

Şi acum că ai aflat tot despre Anica te las s-o judeci singur. Roagă-te la Dumnezeu să-ţi dea judecată bună.

Ca personaj al acestor Restituiri mă simt dator să adaug că nici Stancu nici altcineva din Cremănari n-a ştiut nimic despre viaţa lui Popa Radu, înainte de venirea lui în satul unde a primit Taina Preoţiei. Vă las să măsuraţi sin­guri ce dar mare a primit plăsmuirea de la Preotul fără nu­me, confesor providenţial al haiducului.

Stancu nu s-a mai întors niciodată la Cremănari, n-ar fi putut să suporte lacrimile mamei Florica şi mustrarea fără cuvinte din privirea popii. De fapt, Stancu Mamii nu era numai fiu al satului în care se născuse, prea mic pentru el, moşia lui, cum îi plăcea să zică, se întindea de la Cra­iova şi Târgu Jiu până la Târgovişte şi Roşiori.

Avea multe locuri unde se retrăgea, făcea planuri de luptă împotriva turcilor şi a nedreptăţilor, ştia că ţara se mişcă, n-avea încredere în boieri, i-ar fi plăcut să aibă o oştire mare, ca Domnul Tudor Vladimirescu, era din ce în ce mai nemulţumit şi mai neliniştit. Atacurile împotriva jăc­mănitorilor se înmulţiseră, ca de altfel şi poterile tri­mise după el prin pădure, erau mulţi oameni nevoitori şi multă nedreptate.

A avut soarta eroilor din Ţara Românească, a fost tră­dat, şi pentru că s-a apărat, l-au tăiat cu săbiile, împre­ună cu cei trei tovarăşi, cei mai devotaţi. Legenda haidu­cului a înfierbântat multe minţi, unii spuneau că n-a murit şi aduceau dovezi că ucigaşii lui au fost găsiţi înjunghiaţi ca să se împlinească ultimele sale cuvinte: „n-am omorât pe nimeni, dar cu voi o să mă mai întâlnesc, chiar de-ar fi să ies din groapă”. Ieşise şi o vorbă spusă celor ce înşelau sau jurau strâmb: „Asta nu scapă de jungheru’ lu Stancu!”

Sufletul de vultur şi de Înger al lui Stancu Mamii a fost primit de strămoşi cu înţelegere, trupul, bucăţile de car­ne rămase după ce-l ciopârţiseră netrebnicii, au fost în­mor­mântate de haiducii lui în pădure, la umbra priete­ni­lor din totdeauna, tufanii. Preotul fără nume de la Schitul Mai­cilor i-a citit, în chilia unde ucenicise tatăl său, o fru­moasă slujbă de împăcare cu Domnul.

Va urma…

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest