Memorie uitată - Neputința harului (I)

de Nicolae Radu

După toate întâmplările povestite mai sus, Popa Radu a început să-şi piardă încrederea în puterea harului primit la hirotonire. Învăţase că Harul, odată acordat, rămâne aşa cum este, nici nu creşte nici nu scade, indiferent de purtarea preotului, dar nu găsise, în cărţile citite, răspunsul la întrebarea dacă Harul primit este la fel de mare la toţi slujitorii bisericii. Taina este pentru unii prea grea şi Duhul Sfânt nu poate să încredinţeze decât greutăţi ce pot fi purtate.

Sfântul Apostol Pavel avertizase că „orice cuvânt al poruncii dumnezeieşti are lipsă de învăţătură cu privire la felul cum trebuie împlinit”. A adunat el destulă învăţătură, a fost pregătit şi demn să primească o atât de mare bogăţie? Îşi îndeplinea conştiincios datoria ca preot de mir, respecta canoanele, sau cel puţin aşa credea, şi cu toate acestea biserica nu se mai umplea de credincioşi, la spovedanie nu mai veneau decât bătrânele şi copiii, îmboldiţi şi ei de mame şi bunici: „mergeţi şi vă spovediţi, că voi n-aveţi păcate”. Auzise pe unii spunând că pentru păcatele lor se roagă popa, că d-aia e popă. În predicile duminicale se străduia să-i ajute pe credincioşi să înţeleagă Sfânta Scriptură, căuta pilde potrivite cu întâmplări din viaţă, le arăta cum se pătrund înţelesurile, le spunea că toţi, sunt fraţi întru Hristos, că Mântuitorul păstra loc în Împărăţia Lui şi celor ce greşeau, dacă se vor pocăi. Simţea că oamenii, deşi îl ascultau, îşi puneau întrebări, n-aveau curaj să ceară lămurire, încrederea în cele auzite de la el scădea, aveau îndoieli şi se depărtau de Cuvântul Sfintei Scripturi. Popa Radu se întrista, se simţea din ce în ce mai neputincios şi nu găsea altă lămurire decât nepriceperea lui şi îndepărtarea Duhului Sfânt, fără îndoială din cauza păcatelor mai vechi şi de neiertat.

Era Duminica Tomii, prima după Sfintele Paşte, oamenii ieşiseră din Biserică, se opriseră, ca de obicei să stea de vorbă, să-şi descarce grijile punându-le împreună cu ale celorlalţi ca să fie mai uşor de purtat, să afle ce se mai întâmplă în sat şi în lume. După ce termina cu miruitul, Popa se alătura oamenilor, îi asculta şi câteodată, rar, le şi vorbea. Nu ţinea cuvântări în curtea Bisericii, Cuvântul Domnului se împărtăşea în Casa Lui, acolo venea Duhul Sfânt şi-L aducea. Vorbise în faţa Altarului despre Toma necredinciosul, umilit de Iisus Hristos în faţa ucenicilor pentru necredinţa lui, încercase să-i facă să înţeleagă că Mântuitorul a pus mâna necredinciosului pe rănile Sale pentru ca nimeni să nu se mai îndoiască. Oamenii îl ascultaseră, se vedea pe feţe cum intra Cuvântul în suflete, a crezut că de data asta reuşise şi era mulţumit. A dat cu mâna lui fiecăruia câte o anafură sfântă, parte din trupul Mântuitorului şi i-a miruit cu Sfântul Mir. Oamenii au ieşit pe rând din biserică şi au aşteptat în curte, ca de obicei, spunând fiecare ce avea pe suflet.

Când a apărut şi Popa Radu toţi s-au oprit din vorbit şi au aşteptat dezlegare de cuvânt. Au primit-o prin semnul crucii şi câteva vorbe rituale privitoare la credinţă, pace şi bună înţelegere. A ieşit în faţă Dumitru Guriţă, Mitică, după numele mic, a tuşit a ascultare şi a glăsuit:

– Părinte, eu am ascultat predica Sfinţiei tale, te ascult tot timpu’, ştii că nu prea lipsesc de la slujbele bisericeşti, am crezut totdeauna în Dumnezeu, pentru că nu s-ar putea face nimic fără Cineva care lucrează. De ceva vreme n-am mai venit la spovedanie, nu pentru că aş avea păcate mai mari, sau, poate, cine ştie, or fi, că mă frământă un gând şi mi-a fost frică să-l spui până acum. Auzind azi că a fost şi un ucenic al Lui Hristos care n-a crezut fără să pună mâna, am prins curaj, am zis că e bine să te întreb, nu mai lungesc vorba, te întreb de faţă cu toată lumea, mă gândesc că poate mai sunt şi alţii ca mine. Părinte Radule, mi se pare mie, sau Împărăţia cerului cam seamănă cu împărăţiile de pe pământ? De ce l-a lăsat Domnul pe Adam să mănânce din măr, şi de ce a făcut mărul dacă ştia că nu e bun? Nu cumva oamenii au făcut un Dumnezeu după mintea lor, L-au făcut Împărat, ca împăraţii de pe pământ şi cred că El poate fi la fel de răutăcios, răsfăţat şi mofturos ca ei? După mintea mea Dumnezeu nu trebuia să facă lumea pentru nişte oameni păcătoşi şi răi. Şi mai e ceva, Sfânta Scriptură este frumoasă şi plină de pilde, toate pentru oameni, alte vieţuitoare n-o pot cunoaşte cu toate că sunt făcute tot de Dumnezeu. Dân câte bag eu sama şi Cartea a fost scrisă tot de oameni, se zice că le-a trimis Dumnezeu Duhul Sfânt, da’ oamenii tot oameni rămân, nu sunt oameni fără păcate, nu cumva o fi şi greşit vreunul din cei ce au scris-o? Tot după mintea mea, aşa cum mi-a fost dată, Dumnezeu din Sfânta scriptură e făcut după mărimea omului şi nu cred că un om ar fi putut să facă o lume aşa de mare. Mă duce gându’ că noi păcătuim crezând că Dumnezeu Cel Atotputernic o să piardă timpu’ cu judecăţi pentru prostiile noastre, de care ştia înainte de a ne face. Tot ascultându-te am vrut să înţeleg de ce i-a pus Dumnezeu pe unii oameni să inventeze poveşti cu patriarhi, profeţi şi apostoli, de ce i-a pus să-I citească gândurile şi să facă porunci pentru ceilalţi? N-am prea înţeles şi să mă ierte Domnu’, în care cred, am început să mă îndoiesc de ce scrie la Carte. De ce s-a inventat povestea cu judecata de la sfârşit, cu învierea morţilor, ce o să mai facă morţii dacă înviază? Sperietorile astea sunt d-aici, de pe pământ, de ce să ascultăm ca de un stăpân, şi să ne fie frică de Dumnezeu, dacă ne este tată, ce tată este stăpân peste copiii lui, mai mult le este slugă dăcât stăpân. Mi-e frică, Părinte că păcătuim când credem într-un Dumnezeu care seamănă cu oamenii şi, mai ales cu oamenii răzbunători şi răi. Gându’ ăsta mă frământă şi n-am avut îndemn să-l spun la spovedanie, şi ca s-o spui p-a dreaptă, nici nu eram sigur că dumneata, cu Cartea, ai putea să-mi răspunzi.

L-au ascultat toţi credincioşii aflaţi în curtea Bisericii, l-au ascultat ţinându-şi suflarea, înspăimântaţi de atâta îndrăzneală, şi după ce a terminat au întors capu’ la Popa Radu. Acesta s-a uitat la ei cu blândeţe, ca la nişte fraţi adevăraţi şi cu o tristeţe fără margini, a spus:

– Dumitru este un om credincios şi asta e bine, preotul este şi el un om, el nu ştie decât să răspândească Cuvântul Domnului, Cel din Carte, multe nu sunt scrise şi nu le putem şti, Mântuitorul ne-a arătat Calea, fiecare merge pe drumul lui, cei vrednici vor ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu Cel Mare. Nu ştiu cum o să fie la Judecată, dar cred că va fi, nu pentru a pedepsi cum pedepsesc împăraţii pe pământ, ci pentru mai multă învăţătură, asta o spun de la mine, nu din Carte, şi eu sunt om şi dacă nu ştiu să-i răspund lui Dumitru, este pentru că atât este Harul meu, n-am fost vrednic de mai mult. De un lucru sunt sigur, cei ce ascultă Poruncile nu greşesc, toate sunt bune. Să învăţam să ne iubim aproapele cum ne-a poruncit Mântuitorul şi vom găsi mai uşor Calea.

După ce a rostit aceste cuvinte Popa Radu a plecat luând cu el gânduri omeneşti, grele, neputincioase. Recunoştea că nu ştia să răspundă la întrebările puse de Dumitru Guriţă, şi el se gândise, mai ales în vremea din urmă, de când fusese năpădit de gânduri puse în vorbe, că Dumnezeu din Carte seamănă cu oamenii, că nu-L cunoaştem pe adevăratul Dumnezeu şi că vorbele mai mult ne încurcă decât ne ajută să-L cunoaştem. Alungase gândul ca pe o ispită rea, se rugase mult să nu-i mai vină astfel de gânduri, şi, uite, acum afla că şi enoriaşii lui sunt încercaţi de ispite şi necredinţă.

Cuvântul intrat în gânduri îl tortura cu întrebări fără răspuns, a hotărât să împiedice intrarea gândurilor rele, să nu lase să intre decât Cuvântul Domnului, revelat în Biblie şi în cărţile Sfinţilor Părinţi, era convins că numai acolo poate să găsească Adevărul, dacă ştia s-o citească, era vina lui că nu-L găsise şi iată, creştinii încredinţaţi lui începuseră să se îndoiască.

Ştia, din cărţile sfinte, că primirea Cuvântului se pregăteşte prin lepădarea de adevărurile simţurilor şi judecăţilor omeneşti, prin rugăciune şi credinţă, prin dragoste şi înţelegere pentru toţi oamenii. I se încredinţase Casa Domnului, biserica, unde se adunau credincioşii unui sat, Duhul Sfânt îi ascultase ruga, putea să anunţe şi răspândească porunca de iubire, a crezut că dacă-şi făcea datoria de preot şi duhovnic, respectând ritualurile, îndeplinea cerinţele Harului. Gândurile rătăcite, ale lui şi, iată, ale unor creştini încredinţaţi spre păstorire, îndoiala, erau dovezi de nereuşită. Convingerea lui că este mesager al Cuvântului Divin se clătina, îndoiala nu putea să vină de la Duhul Sfânt. Avusese norocul să cunoască prea devreme Cuvântul Domnului, dar greşise plecând şi revenise prea târziu, după ce fusese împins la păcate ce nu mai puteau fi iertate.

Părăsise viaţa de monah, se răzvrătise împotriva stăpânirii, purtase în mâinile sale unealta morţii, asistase neputincios la trădarea Domnului său, căruia îi jurase credinţă, fugise ca un laş, ascunsese adevărul, păcătuise cu trupul, abandonase un copil şi nu reuşise să se poarte ca un tată cu ceilalţi, erau prea mari păcatele lui, cum a putut să creadă că-i vor fi iertate?

Faţă de păcatele oamenilor se străduise să aibă înţelegere şi milă, muguri ai moralei creştine, nu ştia însă care va fi preţul lor în faţa Domnului, la Judecată, şi nici dacă avea dreptul să ceară, ca purtător al unui Har sărac, iertarea pentru unele păcate mai mari, nu voia să-i înşele pe oameni cu promisiuni deşarte şi nici să-şi asume dreptul unor pedepse, aici, pe pământ, nu-i punea să facă mătănii sau danii, le cerea doar să nu mai greşească şi să se roage de iertare. Înţelegea din ce în ce mai mult că îndoiala slăbeşte Harul şi se temea să nu se afunde şi mai rău în păcat continuând să folosească o Taină nemeritată.

N-a ştiut să se apropie de copii, iubirea de părinte nu i-a fost cunoscută, poate din cauză că toţi copii se nasc din păcat, orice împreunare fiind după el un păcat. Nu se simţea, cu adevărat vinovat faţă de ei, veniseră împotriva dorinţei lui, ca pedepse, nu ca daruri, fiecare avea un destin în faţa căruia nu avea nici o putere. Cel faţă de care avea o strângere de inimă, când îşi amintea, era fiul Vetei, îl chinuia gândul că nu-l cunoscuse, îl părăsise înainte de a se naşte, ca un laş, aşa cum, probabil, fusese şi el părăsit.

A crezut, la început că o iubeşte pe Florica, trimisă providenţial să-i prilejuiască miracolul Harului, nu după mult timp însă, a înţeles că preoteasa era nefericită, dragostea lui nu era făcută pentru femeie, avea alte înţelesuri, relaţia dintre şot şi soţie este o taină şi nu un prilej pentru plăcere, acel moment de exaltare din timpul împreunării nu poate fi iubire, în sensul dat de Hristos şi de Creator, iubirea lumească este păcat, pedepsit cu naşterea de copii nedoriţi, creaţii imperfecte, ca tot ce provine de la omul decăzut. Singurii oameni liberi de orice stricăciune şi întinare trupească fuseseră Adam, cu Eva lui şi, desigur, Iisus Hristos, ei au fost creaţi de Dumnezeu Însuşi, prin întruparea Duhului Sfânt; păcătuind, Adam şi Eva au primit osânda naşterii prin împreunare trupească, deci prin păcat, şi osânda morţii pentru urmaşii lor.

Numai învăţătura primită la Schit de la Părintele Costea se apropia de Raţiunea Divină, lumea se conducea după raţiunea omenească, decăzută, era întinată de noroiul păcatelor, cauza cea bună era ascunsă, necunoscută, oamenii nu-I mai slujeau Ziditorului, se ataşau trupului pieritor, cunoscut prin simţuri, fără să ştie că iubirea pentru ceva trecător nu putea să vieţuiască, după ce trecătorul dispărea, şi că prin necunoaşterea lui Dumnezeu oamenii îndumnezeiau zidirea, călcau a patra poruncă de pe munte şi se îndepărtau de adevărul Cuvântului ziditor.

Datoria lui de preot era propovăduirea Cuvântului, cunoaşterea Lui Dumnezeu şi depărtarea de tot ce duce la păcat. Intrarea adevărului în sufletul omului este felurită după cei ce-L primesc, după cât de bine este pregătit sufletul şi după cât rău a pătruns în el. Harul lui de preot, prea mic, nu găsise puterea nevoitoare pentru a învinge şi alunga răul, pentru separarea de suflet a celor trupeşti. Aflase, la Taina Spovedaniei, multe păcate, iertase ce credea că poate să fie iertat, se înspăimântase în faţa unor păcate de neiertat şi nu ştiuse să spună dacă ispăşirea mai era posibilă. Umilit de neputinţă se întorsese către izvoarele credinţei creştine, recitea din scoarţă în scoarţă Cărţile Sfinte, Biblia şi scrierile Sfinţilor Părinţi, încerca să refacă drumul omului în lume, de la intrarea sufletului până la plecarea lui. De la Sfântul Maxim Mărturisitorul a aflat că sufletul este parte a Logosului Divin, Spirit pur, dăruit primului om şi prin acesta urmaşilor săi. Prin păcat omul s-a rupt de Logos şi a căzut în lumea cunoaşterii prin simţuri unde legătura cu Raţiunea Divină este întreruptă. În simţuri nu există morală, adevărata raţiune de a fi a Logosului, ci plăcere şi durere, trăiri degradate ale trupului, rupte de suflet. În Logos nu exista nici plăcere nici durere, ci numai bucuria pură faţă de tot ce întregeşte Cuvântul Domnului. Când l-a împins la păcat, Zeul răzvrătirii l-a îndemnat pe om să ia cu sine puterea de a se bucura, ataşând-o însă de trup. Pentru a-şi satisface bucuria pervertită, omul cheamă dorinţa de a avea mai mult, fără să ştie că Logosul n-are nevoie de mai mult, El are totul, este desăvârşit, dorinţa este deci inutilă. Pe de altă parte dorinţa este legată de cuvinte, de cugetare, creaţie omenească, nefolositoare Logosului Divin. Cugetarea, o raţiune inferioară, dependentă de cuvinte, serveşte simţurilor, şi-l duce pe om mai jos decât animalele, fiinţe necuvântătoare şi necugetătoare, şi din această cauză mai apropiate de Raţiunea Divină. Cugetarea duce de multe ori la îndepărtarea de judecata dreaptă, cu toate că se prezintă ca servitoare a raţiunii. Simţurile rătăcite de Raţiunea dumnezeiască duc la acţiuni împotriva legilor divine, la dezordine, servesc puterile răului, pofta şi mânia sunt creaţii omeneşti ale unei cugetări decăzute, perversiuni ale cunoaşterii prin simţuri, Logosul Divin n-are nici poftă nici mânie. În suferinţă este angajată iubirea trupească, formă degradată a puterii de a se bucura, transformată în plăcere. Durerea şi plăcerea se întreţin reciproc, trupul fuge de durere, caută plăcerea şi ajunge iar la durere, la o durere mai mare.

Vrăjit de frumuseţea scrierii lăsată de Părintele Maxim Mărturisitorul, Popa Radu se întreba dacă Sfântul se gândise şi la faptul că cele scrise erau de fapt exprimate prin cuvinte, deci cugetări. Parcă ghicindu-i gândul, Părintele Maxim reabilita în continuare virtuţile unei cugetări bune, o posibilitate lăsată omului de a face cunoscut Cuvântul Domnului, de a-şi recunoaşte greşelile şi de a nu le mai repeta. Nici durerea şi suferinţa nu sunt totdeauna nefolositoare, asumate în vederea iertării şi purificării, ele devin mijloace de înălţare.