de Nicolae Radu

Aşezat între două dealuri împădurite, Neagota la Ră­sărit şi Ulmu la Apus, ascuns printre numeroşi pomi încăr­caţi de fructe, departe de lume şi de bolile ei, lăcaşul de cult şi rugăciune de la Hurezi, era locul cel mai potrivit pen­tru reculegere şi regăsire a Duhului Sfânt prin mărtu­ri­sire şi ispăşire. A tras adânc în piept aerul curat şi binecu­vântat, cu miros de fân proaspăt şi flori de câmp, apoi s-a îndreptat către Stăreţie, unde a spus că vine din partea părintelui Costea, de la Schitul de maici. Stareţul l-a primit imediat, dar în privirea lui se putea vedea o urmă de în­doială.

– Asta a fost înainte de a fi luat de Domnul, a com­pletat.

Faţa preotului s-a luminat.

– Acum înţeleg. Ţi-a trebuit cam mult timp ca să ajun­gi, oricum, bine că ai venit, du-te să-ţi dea ceva de mâncare şi să-ţi găsească un loc de dormit.

După ce a mâncat şi s-au interesat de unde vine şi cum îl cheamă, l-a luat un călugăr şi i-a spus să meargă cu el.

– Nu mai avem locuri la chilii, toate sunt ocupate, da’ o să mergem la părintele Agapie, el îi primeşte pe toţi novicii, când n-au unde să doarmă. Au mers la o chilie mai depărtată, izolată, aşezată chiar la poalele dealului, unde începea pădurea.

– M-a trimis părintele Stareţ să-l primiţi şi pe novi­cele Radu, vine din partea părintelui Costea.

Bătrânul preot l-a primit cu căldură şi dragoste creş­ti­nească, deloc bănuitor. După ce călugărul a plecat i-a spus:

– Pune şi tu lucrurile într-un colţ şi şezi.

L-a urmărit cu privirea şi a continuat tot el să vor­bească:

– Dacă l-ai cunoscut pe părintele Costea înseamnă că eşti un om învăţat, era un mare cărturar, parcă am auzit eu de tine, că te-au crescut maicile, am auzit că-ţi plăcea să înveţi. Pe unde ai umblat după ce ai plecat de la schit?

Încurajat de blândeţea şi de cuvintele frumoase ale Părintelui Agapie, Radu a priceput că Duhul Sfânt i-a că­lău­zit bine paşii, găsise locul şi omul de care avea nevoie, şi-a dat seama că venise, în sfârşit, momentul de care se temea, acum trebuia să spună totul cu vorbe, faptele nu mai puteau vorbi singure. Şi-a luat curaj şi a început să po­vestească întâmplările petrecute după plecarea de la schit, a spus tot, nu a ascuns nimic, şi-a recunoscut greşelile şi păcatele, n-a încercat să le uşureze şi nici să caute motive de scuză sau vinovaţi, a vorbit mult, niciodată nu mai vor­bise atât de mult, fără să fie întrerupt. După ce a terminat ce avea de spus, ajuns la capătul puterilor, s-a oprit, l-a privit pe părintele Agapie şi l-a întrebat:

– După atâtea păcate, mai poate un om să primească Harul?

A urmat o pauză destul de lungă, apoi bătrânul preot a început să vorbească.

– Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemă­na­rea Lui. Lăsându-se amăgit de şarpe, omul a adăugat chi­pului dumnezeiesc şi un chip al Satanei, a devenit om cu două chipuri. Înăuntrul omului se dă tot timpul o luptă în­tre chipul dumnezeiesc şi chipul satanic.

Dumnezeu nu pedepseşte, El ne-a creat, ne-a zidit şi nici un ziditor nu-şi pedepseşte zidirea, Judecata o va face Iisus Hristos, Dumnezeu Care S-a făcut om, nu Hristos Dumnezeu va judeca, ci Hristos Omul, El a fost trimis să ne spele de păcat prin botez, cu preţ de Patimi, şi dacă am păcătuit din nou am făcut-o împotriva Lui.

Hristos Omul, Cel fără de prihană, a rămas înăuntru nostru, ne hrănim cu trupul şi sângele Lui, când păcătuim o facem împotriva Celui Ce a pătimit pentru noi şi ne ce­rem pedeapsă singuri. Pedeapsa pentru păcat este sufe­rinţa, un dar nepreţuit, prin suferinţă ne spălăm păcatele, singuri ni le spălăm, suferinţa nu este pedeapsă de la Dum­nezeu ci preţ pentru păcatele noastre. Suferinţa va fi mai mică dacă nu vei păcătui din nou, dar vei păcătui, pentru că nu vei putea să te lepezi cu totul de chipul satanic din tine. Dacă te-ai lepăda n-ai mai fi om, ai fi Sfânt, ales al Lui Dumnezeu. Omul duce cu el, toată viaţa lui, cele două chipuri, doar sufletul se poate lepăda de chipul satanic, dacă faptele bune vor cântări mai greu decât cele rele, la Judecată. Înmulţeşte faptele bune, ţine-l pe Satana cât mai departe şi dacă vei reuşi, ţi se va da Harul, un dar şi o datorie mai mare decât toate celelalte. Numai Dumnezeu ştie dacă vei primi Harul.

Taina Spovedaniei, a continuat Părintele Agapie, te ajută dacă nu vei repeta păcatele după ce le-ai mărturisit, deschide sufletul, ca să se poată vedea înăuntrul, deschide toate cele ascunse, cele tăinuite se vor răzbuna şi te vor pe­depsi. Tainele Sfinte au fost aduse de Iisus Hristos pentru ca oamenii să-L poată căuta şi găsi pe Dumnezeu.

Prin Taina Împărtăşaniei Iisus Hristos se jertfeşte pen­­tru fiecare dintre noi, dăruindu-şi trupul şi sângele, nu­mai cei ce îndeplinesc condiţiile Tainei pot să primească înăuntru lor, chipul şi trupul Lui Hristos. Nu toţi cei ce iau anafură, cum se zice, sunt vrednici de trupul Lui Hristos, unii o iau degeaba. Odată cu intrarea chipului dumne­ze­iesc intră şi Harul.

Omul păcătuieşte pentru că nu foloseşte bine darul libertăţii, primită la naştere, el n-a fost condamnat să păcă­tu­iască, Dumnezeu a făcut oameni liberi, nu robi. Nu tea­ma de pedeapsă ne apără de păcat ci felul cum folosim da­rul libertăţii. Păcatul este libertate rău folosită.

Fii iertător şi milostiv. Milostenia este fapta liberă de a dărui şi celui ce nu are şi nu prilej de a arăta că eşti mai bun şi mai puternic.

Mântuirea de păcate, taină şi dar nepreţuit, este tre­zi­rea chipului dumnezeiesc din om şi ruperea de chipul sa­tan­ic. Orice rupere se face cu suferinţă. Suferinţa îndurată pentru iertarea păcatelor este mijlocul de înălţare a omului către chipul dumnezeiesc şi de renunţare la chipul satanic, parte din sacrificiul lui Hristos.

Dumnezeu a dat oamenilor putere să creeze, fără putere de creaţie omul n-ar fi ceea ce este, ar fi asemeni celorlalte animale, tot ce a făcut Dumnezeu are un rost. Folosind puterea de creaţie omul caută Adevărul, adică pe Dumnezeu. Chiar dacă nu-l află, pentru că este peste puterile lui, găseşte părţi de adevăr şi-şi face un adevăr al lui, cu atât mai mare cu cât chipul dumnezeiesc dinăuntru lui este mai înălţat.

Cartea Sfântă este un îndreptar pentru aflarea adevă­rului. Vei găsi în ea multe învăţăminte din care vei clădi adevărul tău. În carte nu vei găsi răspuns la întrebări ca: ce voi mânca azi? sau cât de mare este păcatul meu?, dar vei găsi puterea de a afla răspunsuri la întrebări mai grele, dacă ştii să citeşti.

Pentru a dărui şi altuia adevăr, trebuie mai întâi să primeşti Harul, altfel, cele ce spui nu sânt crezute.

Îţi mai spun odată ca să înţelegi mai bine: nu Dum­nezeu ne pedepseşte sau răsplăteşte, ne pedepsim şi ne răsplătim singuri, după chipul purtat în lume. Postul şi ru­gă­ciunea depărtează chipul satanic din noi, ca şi faptele bune. Harul ni se dă pentru plinirea chemării şi pentru me­ritele noastre, după ce ne curăţim de păcate.

Întâlnirea cu părintele Agapie a fost hotărâtoare pen­tru tot restul vieţii, păcatele săvârşite erau foarte mari, însă prin dorinţa lui de a le ispăşi, ca şi prin hotărârea de a nu le repeta, putea să spere că i se vor ierta. Primirea Harului mult râvnit depindea de puterea lui de credinţă.

Tot de la bătrânul ieromonah a aflat şi multe alte în­vă­ţăminte, unele neştiute, altele uitate despre mult păti­mi­tul popor al cărui fiu era.

– Miracolul românesc, binecunoscut de istorici, îşi află întemeierea în cele două mari rădăcini ale poporului ro­mân: ortodoxia bisericii şi continuarea latinităţii prin des­cin­derea naturală din Imperiul Romano-Bizantin. Toate invaziile suportate de pământul vechii Dacii latinizate n-au reuşit să smulgă rădăcinile. Uniţi în suferinţă, românii s-au retras în munţi, s-au apărat, au murit, femeile au născut copii din flori, şi-au plâns copii ucişi, dar şi-au păstrat cre­dinţa şi limba.

Puţine popoare au mai avut o atât de mare suferinţă şi vocaţie a eroismului cum a avut poporul român. Bogăţia sufletească a românilor s-a întemeiat pe credinţă şi pe spe­ranţa de salvare a sufletului prin sacrificiu, moşteniri pri­mite ca dar de la înainte-trăitorii pe pământul strămoşesc. Istoria poporului român s-ar putea scrie cu faptele de vite­jie ale înaintaşilor, dar şi cu rugăciunile celor retraşi în mâ­năstiri. N-au avut, ca alte popoare, palate şi catedrale mă­reţe, n-au avut timp să le construiască, se pot mândri însă, cu pomelnice de eroi, victime sfinţite ale toleranţei creş­tin-mioritice, cu sfâşietoarea tristeţe a doinei şi cu pioa­sa frumuseţe a modestelor lăcaşe de rugăciune.

Mânăstirea Hurezi, cu silueta ei elegantă şi demni­ta­tea naturală, a devenit, după martiriul ctitorului ei, Voie­vo­dul Constantin Brâncoveanu, nu numai focarul de cul­tură pentru care a fost construită, dar şi un important cen­tru de rezistenţă, cu autoritate morală, împotriva stăpânirii turceşti, străină de rădăcinile istorice ale poporului român. Urmaşii celui sacrificat pentru că nu şi-a renegat credinţa, au ştiut să întreţină focul aprins în sufletul românilor după decapitarea mârşavă a Domnitorului şi a fiilor săi, petre­cută la Stambul în anul 1714. Rugăciunile şi reculegerea monahilor de la Hurezi erau nu numai continuarea legătu­rilor străvechi cu Cel ce dăruieşte sufletele, ci şi slujbe permanente de pomenire şi proslăvire a celui ce căpătase aureolă de sfânt.

Va urma…

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest