de Nicolae Radu

Învăţătura primită în chilia de la Schitul de maici îi dăduse nădejdea că va putea găsi o lume a iubirii între toţi oamenii, o iubire dăruită şi primită, pe măsura Sacrificiu­lui Sfânt al Celui ce o adusese ca poruncă pe pământ. N-a găsit lumea spre care plecase, începuse chiar să se teamă că această lume nu există. A venit la mânăstire cu nădej­dea că va găsi lumea căutată, dar spre marea lui mâhnire, nici la mânăstire n-a găsit-o, mulţi dintre cei retraşi între zidurile ei nu erau sfinţi, păstraseră aproape toate păcatele cunoscute. Unii veniseră cu gând să se îmbogăţească, n-aveau îndemn la rugăciune şi smerenie, erau interesaţi să strângă averi, daniile domnitorii români cunoscuţi pentru dărnicia lor faţă de aşezămintele creştine, deveniseră mij­loace de îmbogăţire a feţelor bisericeşti, de cele mai multe ori greci, care acaparaseră funcţiile administrative. Venitu­rile obţinute de pe întinsele moşii ale mânăstirilor, roade al muncii clăcaşilor şi robilor români, luau drumul Bizanţu­lui unde erau transformate în aur. Radu a aflat toate aceste nedreptăţi de la călugării români din mânăstire, oameni plecaţi din satele lor să caute liniştea nevoitoare rugăciu­nii, fără să ştie că boala acumulării de bunuri pământeşti şi a nemulţumirii, despre care îi vorbise Părintele Costea in­trase şi în sufletele unora dintre cei chemaţi să răspân­dească şi să cultive Cuvântul Domnului. Radu se întorsese la mânăstire cu speranţa că îl va găsi pe Mântuitorul Hristos, venise pentru împlinirea poruncii Mântuitorului, dragostea faţă de aproapele şi aduna revoltă împotriva celor ce se ocupau mai mult de treburile lumeşti, de ave­rile lor, decât de post şi rugăciuni.

Zilele de nemulţumire şi de rugăciune neputincioasă se adunau, egale în lipsa lor de însemnătate, nefolositoare, prezent irosit pentru păcate greu de iertat. Gândurile, tot mai multe, deveneau întrebări chinuitoare, fără răspunsuri. După ce i s-a rânduit o chilie, neliniştea făcea bună tovă­răşie cu singurătatea şi cu întrebările fără răspunsuri. O dorinţă neostoită îl îndemna să-i ajute pe cei năpăstuiţi, dar spaţiul mărginit de gardurile mânăstirii, o adevărată închi­soare, nu-i lăsa decât puterea rugăciunii. Spre deosebire de chilia părintelui Costea, unde putea să vadă cu ochiul ima­ginaţiei tot ce citea în cărţi, aici, la Hurezi, nădejdea zile­lor viitoare refuza să i se dezvăluiască.

Când avea o clipă de răgaz mergea la Părintele Agapie, om făcut pe măsura numelui său, întâlnire în iu­bire de Hristos, îi împărtăşea grijile, vorbea, spunea tot ce avea pe suflet, era singurul loc unde îşi spunea toate gân­durile, fără reţinere, se elibera.

– Spune, omul are nevoie să mărturisească, să-şi cunoască slăbiciunile, să afle cât de puţine lucruri ştie, e mare păcat să crezi că ştii ceea ce nu ştii. Lumina ce du­cem cu noi este mică, trebuie s-o ţinem aprinsă şi mărturi­si­rea, spovedania, aduce mai multă lumină, ne face să ve­dem mai bine. Noi cei retraşi în mânăstiri nu suntem rupţi de oamenii dinafară, de popor, avem poruncă de la Mân­tui­torul Hristos să aprindem luminile stinse şi să depunem mărturie în numele Lui pentru cei obidiţi, chinuiţi şi rătă­ciţi. Poporul a plătit bir greu pentru păstrarea credinţei. Toţi cei pieriţi s-au făcut focuri la care ne încălzim ini­mile. Pomenindu-i numele şi rugându-ne pentru Vodă Con­stantin, ctitorul acestei mânăstiri, ţinem aprinsă flacăra lăsată de el şi va veni în curând timpul când flacăra va mistui robia şi nedreptatea.

Ascultându-l pe bătrânul preot, Radu vedea cu ochiul minţii flacăra bisericii creştine aprinsă după Marele Sacrificiu şi nenumăratele focuri răsărite din pământul strămoşesc unde se aflau inimile celor jertfiţi pentru cre­dinţă. Îi venea în minte şi învăţătura primită de la Părintele Costea după care pământul din jurul Munţilor Carpaţi, este un pământ sfinţit cu sânge nevinovat, încă înainte de veni­rea Mântuitorului. Curajul, bărbăţia, şi sacrificiul, erau vir­tuţi recunoscute ale strămoşilor daci, oşteni neînfricaţi ai marelui Decebal.

În vorbirile cu Părintele Agapie amintirea necazu­rilor şi nedreptăţilor suportate de români revenea ca o da­torie ce nu poate fi uitată. Radu voia să ştie cât mai mult, şi înţelegea că Biserica Ortodoxă Română era păstrătoare a memoriei celor căzuţi, prin rugăciuni şi pomenirea lor permanentă.

– De ce a avut poporul român o soartă atât de ne­dreap­tă?

– Să nu spui nedreaptă, cuvântul nedrept este un cu­vânt omenesc şi nu e bine să-l legăm de cuvântul soartă, des­pre care nu ştim nimic. Dreptatea este o dorinţă ome­neas­că. Soarta n-are nici o legătură cu dreptatea oameni­lor, oamenii consideră nedrepte mari binefaceri lăsate de Dumnezeu, pentru că nu le înţeleg. Dreptatea omenească este fructul libertăţii rău înţelese, dar nu se putea zidi o lume fără libertate, condiţia zidirii lumii a fost libertatea, ea nu poate fi îngrădită, pentru că atunci lumea ar dispare. Din nefericire odată cu libertatea a intrat în lume şi păca­tul, fruct al neînţelegerii libertăţii, pentru că în sămânţa libertăţii se află toate posibilităţile, răul şi binele împreună. Binele este un cuvânt inventat de oameni, ei l-au separat de rău după nevoile şi dorinţele lor, legea pusă de Dumne­zeu în lumea Lui a fost ordinea, înainte de facerea lumii domnea altceva, noi îi spunem dezordine pentru că nu ştim ce era, şi pentru ca ordinea pusă de Creator să poată dom­ni, era nevoie de libertate, de bine şi de rău, de dreptate şi de nedreptate, după gândul oamenilor.

Ascultându-l pe bătrânul preot înţelegea mai bine cât de mare a fost înţelepciunea Creatorului, îi sorbea cuvin­tele şi îşi propunea să le ducă mai departe. După un mic răgaz Părintele Agapie continua:

– Dumnezeu nu se amestecă în lupta dintre bine şi rău, o luptă a oamenilor, Dumnezeu nu face istorie, el a fă­cut lumea, istoria o fac oamenii. Binele învinge pentru că respectă ordinea, iar răul se autodistruge, arde în pro­pria lui nelegiuire, pentru că i se opune. Libertatea nu are legă­tură nici cu adevărul, fiecare om are un adevăr al lui, după puterea şi străduinţa sa, iar Adevărul cel mare este deasu­pra libertăţii.

– Când va scăpa poporul român de robia turcească? De 400 de ani plătim bir unor păgâni şi ne lăsăm ucişi. Răul, care se distruge singur, focul în care va arde, ar putea fi ajutat, dacă nu-l întreţii, orice foc se stinge.

– Birul l-am plătit pentru că aşa a fost în toată lu­mea. Cei slabi au plătit celor puternici ca să-i apere. Tot­deau­na cel puternic a luat de la cel slab, e adevărat că turcii au omorât mulţi de-ai noştri, dar au căzut şi mulţi de-ai lor, nu ne-am lăsat ucişi, mai ales la început, am mai ucis şi noi. Turcii şi-au ţinut promisiunea, ne-au apărat de cei ce voiau să ne desfiinţeze ca popor, de ruşi, fără turci am fi acum o gubernie rusească, n-am mai vorbi româ­neşte, am vorbi ruseşte. Mai mult rău ne-am făcut singuri, ne-am certat între noi, am minţit, am trădat şi ne-am opri­mat unii pe alţii. Răutatea ne vine de la sărăcie, şi de la străi­nii năvăliţi peste noi din toate părţile, ne-am amestecat cu prea mulţi şi am luat obiceiuri rele, înaintea turcilor au fost barbarii, oameni cruzi, fără lege şi fără milă, mai răi decât turcii, omorau şi pustiiau tot ce întâlneau. Românii au fost, de când se ştiu, chinuiţi, cotropiţi, jefuiţi, aşa au fost vremurile, aşa a fost soarta lor, nu ne putem împotrivi soartei, numai Dumnezeu poate, dacă vrea El, o schimbă, dacă n-o face, înseamnă că nu merităm, avem prea multe păcate. Rugăciunile noastre o să fie auzite când românii vor fi mai credincioşi, când vor păcătui mai puţin. Vor veni şi vremuri mai bune, multe s-au schimbat în lume, toate popoarele vor să aibă o ţară a lor şi o să avem şi noi, cu ajutorul Lui Dumnezeu, o ţară a românilor, pentru că aceasta este ordinea cea bună, plăcută Domnului. Nu ştiu când va fi asta, dar sunt sigur că va fi.

Aşa cum ştii şi tu, poporul nostru este îngăduitor, însă nu-i place oprimarea, ţara se mişcă şi nu e departe ziua când focul mocnit se va aprinde, va deveni vâlvătaie şi cu ajutorul Lui Dumnezeu va mistui multă răutate; s-au format deja tabere unde se pregătesc luptători, o revoltă nepregătită n-ar avea sorţi de izbândă, noi, călugării ro­mâni din mânăstire, le vom sprijini. În rugăciunile noastre nu-i uităm niciodată pe cei ce se ridică împotriva păgâ­nilor, chiar dacă o spunem cu vorbe înţelese numai de noi. Sunt şi unii slujitori ai Bisericii, gata să plece la luptă, pen­tru liberarea de sub robia turcească. Când va începe revolta vei vedea că mulţi dintre cei cu care te întâlneşti la biserică, se vor arăta şi vor pleca împotriva turcilor şi a altor asupritori. Vor muri oameni mulţi, ne vom ruga pen­tru sufletele lor, şi Mântuitorul Hristos o să le ierte la mulţi păcatele. Rău este că sunt şi printre slujitorii bisericii unii pentru care interesele lor sunt mai mari decât ale po­porului, ei se vor opune şi vor trăda şi numai Dumnezeu ştie când se vor culege roadele. Toate luptele contra opri­mă­rii sunt răsplătite, Domnul nu-i uită pe eroii neamurilor, pe cei ce-şi dau viaţa pentru o cauză bună. Tu n-ai cu­noscut necazurile poporului, n-ai avut de unde să le cu­noşti, Părintele Costea, un Sfânt, te-a ţinut departe de rău­tă­ţile lumii, te-a cruţat. Nu te cert că ai plecat de la Gheţea Haiducul, te-ai supărat pentru o cauză bună, după gândul tău, însă cauza lui este mult mai mare, el nu este şeful unei bande de hoţi, acolo sunt români patrioţi, gata să-şi dea viaţa pentru ţară. Nu ţi-am spus asta de la început pentru că nu erai pregătit să primeşti un adevăr la care nu ajun­sesei singur. Acum cred că ai înţeles.

Privindu-l pe Părintele Agapie, Radu nu mai vedea un bătrân gârbov şi lipsit de puteri ci un oştean viteaz, hai­duc singuratic, gata oricând să-şi apere muntele, dealul şi câmpia, cu preţul ultimului strop de sânge. Am să adaug aici şi o frumoasă mărturie de mai târziu, despre haiduci, a unui mare Episcop şi talentat poet contemporan: „Haiducii au fost români viteji care au trăit ca vulturii şi au sfârşit ca îngerii”. Agapie era un vultur şi un haiduc, îmbrăcat în hai­ne călugăreşti.

*

Mulţumit de rodul ce începea să se formeze din floa­re, Părintele Agapie a continuat:

– N-o să fie uşor, focul, odată aprins arde tot ce întâlneşte în cale, bun şi rău. De multe ori iese un talmeş-balmeş, ca la Turnul lui Babel, acolo a fost prima revo­luţie. Multe revolte au dus la pierderi zadarnice de vieţi omeneşti şi la noi nedreptăţi pentru că n-au fost conduse de oameni cinstiţi şi destoinici, unele au schimbat un rău cu alt rău. Roadele se culeg când le vine timpul, revoluţia le încălzeşte, le ajută să se rumenească, unele cad, dar sămânţa rodeşte o nouă recoltă, nici o jertfă pentru o cauză bună nu este zadarnică. În timpul ce ţi-a fost dat ţie să-l trăieşti se vor întâmpla multe în lume, n-ai să ai răgaz de odihnă, sunt sigur că n-ai să poţi sta deoparte, văd în tine o încrâncenare, venită poate de la înaintaşii tăi, oprimaţi şi chinuiţi, ai grijă, n-o lăsa nestăpânită, poate să te ducă la păcat. Dumnezeu ţi-a dăruit puteri mari, pune ordine în ele şi foloseşte-le cum trebuie.

Radu a rânduit noua învăţătură în rafturile memoriei şi înţelegerii şi a avut revelaţia că rugăciunea, devoţiunea şi porunca de iubire lăsată de Hristos rămân nefolositoare dacă nu suntem alături de cei necăjiţi, oropsiţi, jefuiţi, alun­gaţi din casele lor, forţaţi să se băjenească pentru a-şi păstra viaţa. Vestea că la Mânăstire sunt fraţi gata să plece la luptă împotriva turcilor, i-a schimbat cu totul felul de a-i privi pe cei din jurul său. Ca să-l iubeşti pe cel de lângă tine trebuie să te apropii de sufletul lui, să-l asculţi şi înţe­legi. Schimbarea i-a adus mulţi prieteni, chiar şi printre cei ce i se păreau înainte depărtaţi, singuratici, nedoritori să-i asculte pe ceilalţi şi cu atât mai puţin să-şi încredinţeze gândurile. Pentru purtarea lui şi mai ales pentru cunoştinţe teologice temeinice a fost hirotonisit ierodiacon, ceea ce era mult pentru vârsta sa.

Previziunile Părintelui Agapie n-au întârziat să se îm­plinească, oprimarea devenise de nesuportat şi focul mocnit n-aştepta decât o înteţire a vântului nemulţumirilor ca să devină flacăra mistuitoare. Într-o zi mânăstirea a fost ocupată de soldaţi şi s-a răspândit vorba că s-a sunat adu­na­rea pentru lupta împotriva turcilor. Toate taberele aflate în pregătire prin păduri sau alte locuri ascunse, erau în­ştiin­ţate să se adune la Padeş, un sat de lângă Târgu Jiu ca să formeze o oaste românească pentru slobozenia de sub jugul asupritorilor şi păgânilor. Mulţi călugări de la Mâ­năs­tire, printre care şi Radu, şi-au dezbrăcat hainele călu­gă­reşti şi au plecat spre locul de adunare. Pe Căpitanu’ Gheţea, l-au întâlnit lângă Măldărăşti, unde oprise pentru o haltă, a fost primit cu braţe deschise, vechii lui tovarăşi păstrându-i o frumoasă amintire, şi după ce a depus, îm­pre­ună cu ceilalţi noi veniţi, jurământul de credinţă, a de­ve­nit pandur. Cele învăţate în pădure i-au fost de mare folos, Căpitanu’ n-a mai adus vorba despre plecarea lui grăbită şi nici el n-a mai avut îndemn să se explice, a pri­mit grad de comandă asupra celor noi veniţi şi a înce­put, din mers, să le facă instrucţia militară.

Trecerea din rugăciune şi cugetare la supunere şi la executarea ordinelor a fost pentru Radu o întoarcere la expri­marea prin fapte, mai apropiată purtării sale obiş­nuite. Viaţa cea nouă i se potrivea, restabilea legături cu amintiri uitate, înscrise într-o memorie ce nu părea să fie numai a lui. A găsit şi justificări noi, iubirea aproapelui, lăsa­tă de Hristos ca poruncă îşi poate afla loc şi în inima ostaşului, apărător al semenilor şi al credinţei cu preţul sacrificiului, după exemplele martirilor.

*

Vestea că oltenii, s-au ridicat împotriva turcilor şi a opresiunii, s-a răspândit în toate satele româneşti, unde ne­dreptăţile şi birurile deveniseră insuportabile. Setea de răz­bu­nare n-avea nevoie de prea multe îmboldiri, drumul de la vorbă la faptă era deja pietruit cu umilinţe îndurate în multe secole de suferinţă. Poporul român, coborâtor din strămoşi viteji, romanii şi dacii, păstra în sânge moştenire de dârzi luptători, el a fost nevoit să se apere, locul de plă­mădire fiind bântuit de numeroasele pustiiri, toţi invada­torii, veniţi de la capătul lumii, au trecut prin vechea Dacie. Părăsiţi de puterea de la Roma, urmaşii vechilor oşteni ai lui Traian şi Decebal au prins rădăcini în pămân­tul înnobilat cu sângele vărsat şi reînnobilat cu noi vărsări de sânge. Dăinuirea a justificat cu prisosinţă numele sub care sunt cunoscute Ţările Româneşti: Miracolul din Car­paţi. Puţini sunt însă cei ce cunosc istoria zbuciumată a aces­tui Miracol şi a poporului ce l-a făptuit.

După ce barbarii de la Nord şi Răsărit au călcat în picioarele cailor cenuşa rămasă după nenumărate focuri mistuitoare, aprinse după fiecare prădăciune timp de aproa­­pe 1000 de ani, au sosit de la Sud hoardele otomane şi mai târziu şacalii fanarioţi. Timp de o mie cinci sute de ani românii n-au putut să se aşeze pe pământul lor, fugă­riţi, incendiaţi, ucişi, violaţi, n-au avut altă salvare decât muntele şi pădurea. Călătorii ajunşi în aşezările omeneşti dintre Dunăre, Nistru şi Tisa au lăsat însemnări cutre­mu­ră­toare despre imensa nefericire a oamenilor întâlniţi, obli­gaţi să trăiască în condiţii de o vitregie greu de imaginat.

Un răspuns la întrebarea: ce fel de popor a ieşit dintr-o istorie atât de zbuciumată, merită o clipă de răgaz şi cugetare. Şi pentru că nu ne putem asuma răspunderea unei aventuri a imaginaţiei, vom căuta mărturii scrise, rămase din timpul zbuciumatei noastre istorii. Ne vine în ajutor Dumitru Drăghicescu, vâlcean de origine, autor al unor cărţi celebre pe alte meleaguri, mai puţin cunoscute, din păcate, în România. Reputatul sociolog a folosit pentru scrierile sale documente de mare valoare ştiinţifică despre viaţa, şi sufletul celui mai chinuit popor al Europei. Vom deschide cartea „Din psihologia poporului român” şi vom căuta trăsăturile românilor, aşa cum au fost văzute de străi­nii veniţi să verifice miracolul. Vom cita din cartea socio­lo­gului patriot Dumitru Drăghicescu, admirându-i probita­tea, câteva observaţii despre oamenii întâlniţi, consemnate de călătorii străini: „rasă meridională, trăsături pronunţate, dar în proporţii frumoase, figură lungă umbrită de mustăţi şi păr foarte negru, talie zvealtă; sângele la Bucureşti este foarte frumos, bărbaţii au trăsături virile şi regulate, fe­meile sunt frumoase, au un talent care farmecă, talie mijlo­cie, zvealtă, cochetărie plăcută”.

Aceasta era, într-o prezentare sumară, moştenirea po­po­rului român. Cu regret şi obidă, sociologul vâlcean se simte dator să citeze şi alte însemnări, neplăcute, despre purtarea şi felul de a fi al românului; „leneş, indolent, ne­pă­sător, şiret, mincinos, trădător, fatalist, neprevăzător şi cel mai grav, necredincios”. Religia, notau vizitatorii stră­ini, se reduce la respectarea obiceiurilor de cult, credinţa nu trece de lumânări, icoane, parastase şi semnul crucii.

Observaţiile privind defectele românilor ar putea fi aspru judecate dacă n-ar fi însoţite de justificarea istorică – cei o mie cinci sute de ani de suferinţă şi nefericire, aşa cum reuşeşte să convingă marele sociolog. Alungaţi din locuinţe, umiliţi, ucişi la cea mai mică rezistenţă, obligaţi să trăiască prin păduri, în bordeie, pe sub pământ, lipsiţi de hrană, robi pe moşia strămoşească, românii nu-şi puteau dori mai mult decât să rămână în viaţă şi să lase urmaşi. Cine ar putea să-i reproşeze românului că este viclean şi minte, când aceste purtări erau singurele lui mijloace de vie­ţuire? De ce să-si construiască locuinţe trainice când ştia că vor fi distruse din temelii de prima hoardă barbară? De ce să fie prevăzător, să strângă recolte de care ştia că nu vor fi ale lui? La ce-i folosea prevederea?

Timp de cincisprezece secole, românul a trăit cu nădej­dea că Dumnezeu, în marea Lui bunătate, îşi va în­toar­ce faţa şi către el şi mai ales că îl va răsplăti pentru suferinţele sale printr-un loc în Împărăţia Cerului. Nu ştia să citească, nu avea cărţi în limba lui, Dumnezeu era pentru el un stăpân bun, spre deosebire de stăpânii de pe pă­mânt, care nu ştiau decât să pedepsească, era mulţumit că are cui să-şi spună păsurile, să se roage, de ce să-i ce­rem şi alte dovezi de credinţă decât icoana, crucea şi lumâ­narea, dacă el n-avea de unde să afle mai mult? Şi care dintre vizitatorii străini a reuşit să pătrundă în sufletul unor oameni obligaţi să-şi ascundă gândurile, de teamă să nu fie pedepsiţi? Poate că acolo, în suflet, exista o credinţă, ne­văzută de cel ce nu ajungea la el.

Numeroasele dovezi de curaj şi vitejie, consemnate de istorie, vitalitatea, puterea de rezistenţă, calităţi recu­nos­cute de majoritatea memorialiştilor străini, păstrarea credinţei ortodoxe, cu fatalismul ei promiţător de recom­pensă cerească, au fost structurile de tărie ale românilor, păstrători ai unei limbi latine şi a moştenirii daco-romane.

După ce rezistenţa lui Mircea şi Ştefan a fost în­frântă de puhoiul otoman şi Ţările româneşti abia înte­me­iate, au fost obligate să plătească tribut, tot rodul muncii valahilor şi moldovenilor lua drumul Constantinopolului, corupt, depravat şi nesăţios. De ce să le pretinzi să fie har­nici? Pentru cine să asude? Pentru cămătarii din Fanar unde se vindeau domnii şi dregătorii pe bani furaţi de la ei, pentru înaltele feţe bisericeşti venite din Grecia, unde se strângea aurul obţinut din vânzarea recoltelor de pe mo­şiile mânăstireşti?

Vântul de schimbare, stârnit în toată Europa după Revoluţia franceză, ajunsese şi la români, reprimarea şi cru­zimea nu mai reuşea să stăvilească năzuinţa către libertate, morţii nevinovaţi cereau răzbunare. Acesta a fost momentul istoric al Revoluţiei de la 1821, anul aprinderii focului în care trebuia să ardă răul. Marele poet Iancu Văcă­rescu l-a marcat prin publicarea unei poezii cu mare încărcătură afectivă, o adevărată chemare la revoltă, din care vom cita un fragment: „Aide române! căci e vreme // De când ţara ta tot geme // Suferind ruşini şi groaze // Sub cumplirea multor loaze”.

Sursa foto: wikimedia.org

 

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest