de Nicolae Radu

O vorbă spusă cu uşurătate a fost dusă de la om la om şi a făcut mult rău. Cineva, odată, nu ştiu cine a fost, a aruncat-o în glumă mizând pe subînţelesuri omeneşti, răuvoitoare. Ascultătorii au râs şi au dus-o mai departe, aruncând gluma şi păstrând răutatea. Iată vorba: „Să faci ce spune şi nu ce face popa”. Veninoasă vorbă! Cu vicle­nie se introduce gândul rău că există doi preoţi într-unul, diferiţi, cel ce spune şi cel ce face. E adevărat că sunt mulţi oameni pe lângă care vorbele trec fără să lase urme, pentru ei sensurile ascunse ale vorbei de mai sus se pierd odată cu intrarea în biserică. Ce ne facem însă cu cei dă­ruiţi cu ţinere de minte şi care, printr-un efort de înţele­gere, vor să ştie şi ce se află dincolo de vorbe. Ei nu pot să admită o lume apărută din întâmplări repetate, oricât de multe, şi-l caută cu ochii minţii pe Cel ce a plănuit-o şi a creat-o. Îl caută peste tot şi ajunge şi la Biserică unde-l găseşte pe preot de la care află că lumea este opera unui Creator – Dumnezeu, Atoate Ştiutorul şi Atot Puternicul. La ieşirea din Biserică îl întâlneşte din nou pe glumeţ sau pe ironic.

– Ce-ai găsit la biserică?

– L-am găsit pe preot care…

– Una vorbeşte şi alta făptuieşte, vorba proverbului.

Dacă preotul nu e dăruit cu puterea de a folosi Cu­vân­tul Domnului, nu numai în biserică dar şi în afara ei, ascultătorii lui ajung repede în tabăra necredincioşilor.

Introducerea de mai sus ni s-a părut necesară, pentru că în acest moment şi loc, unde ne întâlnim cu destinul unui proaspăt hirotonit preot ne vedem obligaţi să aducem lumină în privinţa Tainei Preoţiei, una dintre cele mai mari şi mai „înfricoşate” Taine a Bisericii Creştine.

Un preot este un om chemat de Duhul Sfânt, să răs­pân­dească şi să înfăptuiască într-un loc de pe pământ Cu­vân­tul Mântuitorului Iisus Hristos. Preoţia este o dregă­to­rie, o cinste şi o datorie. Prima condiţie este ca aspirantul la preoţie să aibă chemare, o dorinţă şi o vocaţie perso­nală, uşor de observat de cei dăruiţi cu puterea de a acorda Taina preoţiei. A doua condiţie este să nu aibă nici un de­fect fizic sau psihic, condiţie rămasă de la Legea cea ve­che, adusă de Moise. Altă condiţie a Bisericii Creştine este ca preotul să aibă o pregătire religioasă, voce frumoasă şi ştiinţa cântării. Mai sunt şi altele, nu suntem specialişti şi nu putem să pretindem că ştim ceea ce nu ştim. Lăsăm res­pec­tarea condiţiilor pe seama mai marilor bisericii, deşi, mărturisim că am dori să aflăm amănunte, mai ales de când s-au înmulţit unele zvonuri răutăcioase.

Mai importante decât condiţiile sunt obligaţiile preo­tului, numite de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bise­ricii un „jug al dregătoriei”, o „treaptă înfricoşată”.

– „O, înfricoşată Taină a preoţiei (.) cinstită şi nepri­hănită, dăruită de Hristos celor vrednici (.); cad şi mă rog cu lacrimi şi suspinuri ca să privesc la comoara preoţiei ca într-o oglindă (.); este pavăză strălucită şi turn de neclintit şi zid nebiruit (.); este temelia pe pământ de unde pleacă urcuşul spre bolta cerului” (l-am citat pe Părintele Efrem Sirul).

– „Mai curată decât razele soarelui trebuie să fie mâna ta, preote, de vreme ce înjunghii cu ea pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii” (Sfântul Ioan Hri­sos­tom-Gură de Aur).

Sfântul Părinte Maxim Mărturisitorul este şi mai pre­cis: Preotul „să fie sfânt cu trupul şi cu sufletul, să fie stâlp de foc, să lumineze Biserica, să fie evlavios, smerit, curat, să nu fie beţiv, să-şi înfrâneze limba, să nu poarte mânie, să nu fie iubitor de argint, să nu blesteme, să nu afurisească, să nu osândească, să nu glumească pentru a-i face pe alţii să râdă, să nu spună cuvinte deşarte, să nu fie lacom şi iubitor de desfătare, să nu răspundă cu mânie, să nu fie trufaş, să ierte din toată inima pe cel ce l-a ocărât, înainte de apusul soarelui, să dojenească cu blândeţe pe păcă­toşi”. (Doamne, cât de frumos I-ai pus să grăiască pe Sfin­ţii Părinţi!) Preotul nu este un dregător cu puteri dis­cre­ţionale. Este trufie vorba unor preoţi care spun: „În pa­rohia mea eu hotărăsc”. Nu, stimaţi părinţi, n-aţi primit Taina Preoţiei ca să dispuneţi de parohia şi de enoriaşii încredinţaţi dumneavoastră. Aţi fost trimişi să împliniţi voia Lui Dumnezeu, Cuvântul Lui, cu ştiinţa dum­nea­voas­tră şi cu pilda vieţii dumneavoastră. Taina Preoţiei este una dintre cele mai grele poveri. Preotul este chemat să se roage pentru creştinii încredinţaţi lui, pentru că numai în acest fel ţine legătura cu Cel ce L-a trimis şi poate să obţină milă şi iertare. „Preotul este slujitorul lui Hristos trimis să înveţe calea mântuirii, să cheme păcătoşii la po­că­inţă, să-i întoarcă pe cei rătăciţi, să risipească întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu, să-i iubească pe toţi oamenii, să lucreze la mântuirea tuturor, fără scopuri de câştig sau de laudă, să nu fie iubitor de sine”. Aşa îi învăţa Sfântul Apostol Pavel pe cei ce primiseră Taina Preoţiei. „Nici În­ge­rii şi nici Arhanghelii nu pot să lucreze cele ale preo­tu­lui care îi sunt date lui de Dumnezeu. «Dar, pe cât de mare este puterea primită prin Taina Preoţiei pe atât de grea este osânda celor ce nu o îndeplinesc: Preotul neiscusit în ştiin­­ţa Sfintelor Scripturi, în învăţămintele Sfinţilor Părinţi şi în filocalia lucrătoare, adică în trăirea după Dumnezeu, se face pierzare celor păstoriţi de el», a cuvântat şi a lăsat mărturie scrisă, Sfântul Părinte Ioan Hrisostom-Gură de Aur.

Şi acum, după ce ne-am străduit să aflăm cât de mare este puterea şi cât de grea este povara înfricoşătoarei Taine a Preoţiei, să ne întoarcem la strămoşul nostru, Popa Radu de la Cremănari.

*

*          *

Crescut într-o chilie plină de cărţi, hrănit cu adevărul lor şi cu dragostea creştinească a unui mare preot cărturar, şcolit la mânăstirea de la Hurezi, râvnitor la Taina Preo­ţiei, cunoscător al Cărţii Sfinte şi al învăţăturii Sfinţilor Pă­rinţi, Radu ştia, fără îndoială, cât de înfricoşată (ne place să repetăm acest cuvânt), este Taina cu care se împo­vă­rase. Drumul ocolit, plin de stavile, pe care ajunsese la locul rânduit lui, erau înştiinţări ale Celui ce-l veghease şi i-l arătase, Părinte bun, iubitor şi sever, al cărui fiu şi sluji­tor era, dar şi dovezi că fusese chemat. Numai cei chemaţi să ducă o povară grea, sunt puşi la încercări şi pregătiţi s-o poarte.

Prima lui datorie era să ţină legătura cu Domnul prin rugăciuni zilnice şi prin împlinirea cu sfinţenie a tuturor Tainelor ce-i fuseseră încredinţate. Din respectarea acestei datorii curgeau toate celelalte, adevărate legi de morală şi de smerenie creştină. În toate peregrinările lui, adevărate şcoli ale vieţii, aflase că adeseori datoriile sunt uitate, ne­so­cotite, călcate. Zeul răzvrătirii şi al dezordinii îi împinge pe oameni către greşeală, către păcat. A înţeles că tot ce i se întâmplase, toate încercările, au fost tot atâtea preveniri pentru greutăţile viitoare. Darul cel nou, gândurile spuse prin cuvinte şi-a dovedit repede puterea, ajutându-l să trans­mită Cuvântul Domnului.

Ajuns, aşa cum am văzut, printr-un miracol, într-un sat necunoscut, a fost nevoit să se nască din nou, respec­tând în acest fel o poruncă a Mântuitorului. Oamenii nu-l cunoscuseră până atunci şi nu l-au întrebat de unde vine,  l-au primit ca pe un nou născut şi cum nici el nu cunos­cuse pe nimeni din sat, se poate spune că Lucrarea Divină pregătise totul pentru o însoţire de drum lung.

Terminarea picturii bisericeşti a fost prilejul potrivit şi fericit de cunoaştere între preot şi enoriaşii săi. Cutre­ie­rând satul pentru donaţiile necesare zugrăvirii bisericii, însoţit de săteni destoinici, nu lipsea providenţialul Florea Barangă, popa cel nou i-a cunoscut pe drept, sau mai puţin drept-credincioşii dăruiţi prin destin, să-i păstorească în numele Lui Iisus Hristos. Primul folos a fost că oamenii, cuceriţi de carisma (nu judecaţi cuvântul, e de origine gre­cească, deci creştin-ortodoxă) noului preot, au început să umple, în fiecare Duminică şi în zilele de sărbători, bise­rica cea nouă a satului Cremănari. La început au venit la spovedanie femeile în vârstă, se credeau fără păcate şi au aflat că nu erau. Supărarea le-a trecut repede, când au aflat că dacă nu vor cădea din nou în greşeală, Popa Radu se va ruga pentru iertarea păcatelor lor. Ce lucru minunat! Să poţi încredinţa altuia păcatele tale şi să ţi se dea iertarea prin rugăciunile lui! Vestea cea bună s-a răspândit, au în­ce­put să vină şi oameni mai în vârstă, apoi copiii, fetele tinere, femeile, la început cele necăjite şi apoi şi celelalte. Ultimii au venit bărbaţii tineri, însuraţi sau gata să se în­soare. Taina Spovedaniei i-a reîntâlnit pe oameni cu Duhul Sfânt, vecinii certaţi au început să-şi vorbească, fraţii au în­ce­put să se iubească, în frăţie, ca mai înainte, bărbaţii rămâneau mai mult timp lângă nevestele lor şi acestea lângă copii, morţii au fost mai des pomeniţi. Rugăciunile zilnice au intrat din nou în obiceiurile satului, nu numai ale femeilor în vârstă ci şi ale unui număr tot mai mare de credincioşi.

V-am propune să ne oprim o leacă, pentru a vă măr­turisi convingerea noastră că un preot osârdios în plinirea Tainei ce i-a fost încredinţată, poate aduce bunăstare şi via­ţă îmbunătăţită, aşa cum un preot nevrednic poate adu­ce necazuri şi năpastă. Cer iertare cinstitelor feţe biseri­ceşti pentru această îndrăzneaţă oprire.

Prea ocupat cu treburile bisericeşti, Radu îşi aducea aminte din ce în ce mai rar de viaţa lui dinainte, cu păca­tele ei. Se culca în pat cu nevasta lui, a fost destul de greu la început, n-avea curajul să se roage când era cu Florica şi luase obiceiul să se retragă în camera lui, acolo unde fu­sese găzduit la început. Avea o împiedicare faţă de legă­tura trupească, o voce nevăzută îi spunea că momentele de plăcere prea puternice seamănă cu păcatul. A încercat să explice acest gând şi Floricăi însă nu era sigur că a fost înţeles. În afara unor momente necontrolate, greu de jude­cat, Florica era o femeie retrasă, puţin vorbitoare, ascultă­toare până la supunere, evlavioasă, harnică, o adevărată pil­dă de nevastă. O iubea în felul lui şi aducea mulţumiri Domnului că i-a rânduit-o. Ştia că la catolici preotul nu are voie să se căsătorească, se gândise de multe ori cum este mai bine şi era din ce în ce mai sigur că Biserica Ortodoxă primise mesajul cel bun. A cercetat cărţile sfinte, şi s-a con­vins că Sfântul Apostol Pavel a rostit voia lui Iisus Hristos când a spus preoţilor săi: „dacă nu puteţi să fiţi ca mine, mai bine să vă căsătoriţi decât să cădeţi în păcat”. Un preot, de mir, aflat tot timpul printre credincioşi, dar şi printre păcătoşi, ar putea să fie uşor împins la greşeală, dacă n-ar fi căsătorit.

Pe Mama Anica o vedea rar. Ştia însă că nu este de­parte, că dacă ar fi avut nevoie de ea ar fi venit, ştia că totul la biserică, curăţenia, ordinea, pregătirea slujbelor, erau semne ale prezenţei ei. S-a întrebat de mai multe ori ce o leagă pe bătrână de casa Popii Neacşului, de Florica, de el, n-a găsit răspuns şi a renunţat să se mai întrebe, aşa cum se face de obicei cu întrebările ce întrec puterile omu­lui. De altfel, nimeni nu ştia mai mult despre Mama Anica, ea apăruse în sat ca şi cum ar fi revenit şi deşi nu mai avea casă, fusese primită fără să fie întrebată de unde vine şi de ce s-a întors. Sunt oameni care sunt totdeauna bine primiţi, ştiu să ofere fără să ceară, aduc mai mult decât primesc, sunt prea bogaţi şi nu pot să fie răsplătiţi. E adevărat că astfel de oameni se întâlnesc rar şi din această cauză sunt de nepreţuit. Mama Anica era mult prea bogată, avea de unde să dea şi nu primea nimic în loc, că n-avea nevoie. Se vorbea puţin despre ea, nici femeile cele mai cârcotaşe n-aveau ce să spună, o chemau când aveau nevoie, la o naş­tere mai grea, să descânte unui copil deocheat şi mai ales, să spele, să îmbrace şi să tămâieze morţii. N-o mai desco­seau despre preoteasă şi despre popă, după ce au înţeles că n-o să afle nimic:

– Nu ştiu mamă, dă unde să ştiu eu, numai Dum­ne­zeu ştie ce este în sufletele şi în casa oamenilor.

După ce l-au ajutat să zugrăvească şi să picteze bise­rica, sătenii şi-au adus aminte şi de casa parohială, nemai­re­parată de pe vremea lui Popa Florea. Pătru ot Teis i-a în­dem­nat, le-a zis că într-un sat cu o biserică atât de fru­moa­să şi popa ar merita să aibă o casă la fel. A promis chiar, că atunci când va fi reparată, el însuşi va veni s-o zugră­vească. N-a fost să fie aşa, oamenii n-au mai reparat casa veche, au făcut o casă nouă, mai frumoasă decât toate ca­sele din sat din acea vreme. Nu l-au mai chemat nici pe pic­tor, au zis că şi ei ştiu să zugrăvească frumos o casă.

*

*          *

Trecuse un timp de la hirotonirea Popii Radului, oa­menii se obişnuiseră cu preotul lor, erau mulţumiţi, poate prea mulţumiţi şi aşa cum se ştie, despre starea de prea multă mulţumire nu se vorbeşte, se uită că binele nu vine singur şi când ajunge mai trebuie şi păstrat.

Într-o seară, după ce se întorsese de la un bolnav unde fusese chemat în grabă să-l spovedească şi să-l îm­păr­tăşească după datină, s-a retras în camera lui, în liniştea trebuitoare pentru rugăciune. Avea o stare neobişnuită de împăcare, viaţa i se schimbase, era preot de mir, propovă­duia învăţătura lui Hristos, legea cea nouă a iubirii, termi­nase biserica, avea casă nouă, avea nevastă după lege, fru­moasă, cuminte, toată lumea îl respecta, câştigase încrede­rea oamenilor, îi cunoştea pe toţi, le ştia necazurile şi păca­tele, pe mulţi îi ajutase cu poveţe şi-i adusese pe calea cea bună. S-a aşezat pe pat să-şi domolească starea de prea multă împlinire. Nu închidea ochii când se ruga, îi ţinea deschişi, ştia că într-o minte cu ochii închişi se putea stre­cura duhul rău, iubitor de întuneric. De data asta nu se ruga, nu începuse rugăciunea şi a închis ochii cu speranţa că va găsi o linişte fără gânduri. Dinspre uşă a înaintat spre el o umbră, un bătrân, l-a recunoscut pe Părintele Costea, s-a bucurat apoi s-a înfricoşat, de mult nu mai venise, îl chemase de mai multe ori fără să-l poată aduce. Părintele l-a privit cu ochii lui buni, trişti. Radu s-a întrebat de ce era trist un sfânt ca Părintele Costea, venit, era sigur, din Împărăţia Cerurilor? N-a primit răspuns la întrebarea pusă cu gândul, i-a răspuns însă vocea slabă a bătrânului, trimis, bineînţeles, de Duhul Sfânt.

– Prea multă mulţumire este păcat pe pământ. Numai în cer vei fi cu adevărat mulţumit. Cât eşti pe pă­mânt nu eşti ferit de rău şi nu poţi, n-ai dreptul, să fi prea mulţumit, ai cădea în păcatul trufiei; te aşteaptă alte multe încercări, toate dovezi ale iubirii cereşti, cei nesupuşi în­cer­cărilor sunt uitaţi, păcatele lor nu mai pot fi răscum­părate. Păzeşte înfricoşata Taină a preoţiei dăruită ţie, fii înţelegător dar neiertător cu păcatele. Ale altora şi ale tale.

Când a deschis ochii, în cameră era întuneric. A aprins repede o lumânare şi a început să se roage: „Nu mă lăsa Doamne să cad în păcatul trufiei”. S-a îndreptat către camera Floricăi unde a fost întâmpinat de ochii ei frumoşi, înlăcrimaţi de o veste bună:

– Ne dă Domnul un copil.


Sursa foto: wikimedia.org

de Nicolae Radu

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

One Thought on “MEMORIE UITATĂ – «Înfricoşata taină»

  1. Nicu Pavil on 21 Ianuarie 2014 at 8:52 said:

    Nicolae Vasile Pavil 9 ianuarie 21:07
    Buna ziua,
    Ma iertati de intrazneala pe care o am la d-voastra dar sper ca d-voastra sa fiti speranta si ajutorul meu in strangerea sumei de 25.000 de euro necesara interventiei mele chirurgicale pe care o voi avea pe creier la sfarsitul lunii februarie.Pana acum cu ajutorul oameniilor cu suflet mare am reusit sa strang 20.000 de euro.Toate detaliile despre mine si demararea campaniei mele le gasiti pe adresa mea de blog: http://www.facebook.com/l/9AQGYSs3WAQHZTJYYHZzslxAQpM2ddVzTrbEgD14eE4-2tQ/nicupavil.blogspot.ro/.Vin cu rugamintea la d-voatra sa scrieti cateva randuri povestea mea prezentata pe blogul mentionat mai sus sau sa scrieti ceea ce credeti d-voastra de cuviinta ca m-ar ajuta sa trec peste acest obstacol al vieti ce mi-a fost dat.Va multumesc si va doresc ca anul 2014 sa va aduca numai bucurii si frumoase realizari.

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest