de Nicolae Radu


Flacăra a fost aprinsă de Tudor Vladimirescu, fiu de ţăran dintr-un sat gorjean cu mulţi Vladimiri, de unde îi venea şi numele.

Multele nedreptăţi îndurate de înaintaşii săi, poves­tite seara la vatra focului, transmise din gură în gură, adău­gate la umilinţele trăite pe viu, s-au adunat în sufletul tână­rului dăruit de ursitoare cu un puternic simţ de dreptate şi de răzvrătire. Se poate presupune, fără risc de mare gre­şeală că Tudor a fost convins încă din prima tinereţe că este alesul destinului să-şi asume rolul de conducător al celor jefuiţi şi oropsiţi. Sabia desenată pe trupul lui, vă­zută, când se spăla într-o dimineaţă la fântână, de nevasta uneia dintre gazdele ce-l ascundea la vreme de restrişte, a fost, poate, pentru Tudor, însemn şi îndemn. Toate acţiu­nile sale au fost subordonate scopului de a ridica poporul împotriva asupririi, a învăţat de mic să scrie şi să citească, a început cu scrierile bisericeşti şi a continuat cu cele isto­rice, a învăţat meseria armelor ca voluntar, în războiul ruso-turc din 1806-1812, unde a avansat până la gradul de sluger, deci ofiţer, a stabilit legături cu reprezentanţi ai miş­cărilor de eliberare de sub robia turcească, a crezut în promisiunea Ţarului Rusiei, Alexandru I. Pavlovici că va sprijini lupta de eliberare ale popoarelor creştine din Bal­cani de sub robia turcească. Revenit în ţară după termina­rea războiului a reuşit să obţină bunăvoinţa unor mari bo­ieri divaniţi, dispuşi să-l ajute în lupta contra turcilor şi a fanarioţilor, s-a făcut negustor ca să câştige banii necesari pentru oştirea de care avea nevoie în vederea realizării idea­lului de eliberare a poporului de sub jugul turcesc. Curajul şi talentul politic nu i-au lipsit, ştia că va trebui să se despartă de boierii hrăpăreţi şi de cei ce nu erau inte­re­saţi de soarta poporului român şi să se asigure de sprijinul puterilor europene, interesate de poziţia strategică a Princi­pa­telor române şi de slăbirea Imperiului Otoman.

Ca fost ofiţer în armata rusească, ordonată şi bine pregătită, a înţeles că nu va putea să izbândească decât cu ajutorul unor oşteni disciplinaţi şi antrenaţi, ştia şi că în Ţările româneşti meseria armelor fusese neglijată, prin re­nun­ţarea, în 1740 la trupe regulate româneşti şi că în oşti­rea pandurilor se adunaseră numeroşi pescuitori în ape tul­buri, amatori de pleaşcă şi furtişaguri, că mulţi veniseră cu nădejdea să obţină slujbe şi avantaje dacă revolta ar fi reu­şit. Misiunea lui Tudor era cu atât mai grea cu cât nu avea, printre apropiaţi, oameni cu experienţă militară, politică şi diplomatică. Pe boierii experimentaţi în treburile admi­nistra­tive nu putea să conteze, ei aveau alte interese şi, de altfel, s-au şi retras după ce Tudor şi-a dezvăluit idealul de dreptate socială al programului său politic, scopul lor fiind să scape de turci şi de fanarioţi, dar să păstreze intacte pri­vilegiile tradiţionale. Mitropolitul, reprezentant mai ales al averilor bisericeşti decât al Lui Hristos, a încercat să fugă, a fost nevoit să-l oprească forţat; aliaţii, eteriştii în special, nu erau interesaţi de soarta poporului român, planul lor era să se folosească de panduri pentru realizarea propriilor sco­puri. Vladimirescu ştia că asigurarea unui echilibru po­li­tic şi a ordinii, condiţii de legitimitate, erau foarte greu de îndeplinit. Pe de altă parte pandurii n-aveau nici o pre­gă­tire, nu ştiau nimic despre meseria de oştean, veniseră din dorinţa de răzbunare, din ura împotriva asupritorilor, hotărâţi să-şi dea chiar şi viata pentru a scăpa de jugul robiei. Erau printre ei şi oameni necinstiţi, vicleni, hoţi, atraşi de posibilitatea de a jefui, aşa cum făceau turcii şi toţi barbarii când veneau în hoarde înarmate, cotropitoare.

Tudor era conştient de slăbiciunile pandurilor, ştia că în confruntarea cu turcii, bine pregătiţi şi bine dotaţi, oştirea lui putea să fie o victimă uşoară şi de aceea punea mare preţ pe disciplină şi pregătire ostăşească. În Ţările Ro­mâne, obligate să renunţe la serviciul militar, vitejia le­gen­dară a muntenilor şi moldovenilor nu mai era cunos­cută decât din povestirile bătrânilor, transmise din gene­raţie în generaţie. Ultimele fapte vitejeşti ale muntenilor erau scrise de oştenii lui Constantin Brâncoveanu la Cer­neţi, unde luptaseră alături de turci împotriva nemţilor.

Reuşise, e adevărat, cu sprijinul unor boieri olteni, mai mult interesaţi decât patrioţi, să procure arme şi echi­pament pentru o oştire de vreo 10-15 mii de oameni şi mai spera să primească ajutoare de la Ţarul Rusiei şi să se uneas­că contra turcilor cu alte mişcări de eliberare naţio­nală din Balcani. Vladimirescu era un militar priceput şi un politician inteligent, programul său politic era potrivit momentului istoric al Europei în care lupta de eliberare naţională se împletea cu cea socială, pregătise destul de bine începutul revoluţiei, alesese un loc potrivit de adu­nare, se asigurase de sprijinul multor patrioţi din Oltenia, strânsese în jurul său tovarăşii credincioşi, unii dintre ei fiindu-i rude şi prieteni apropiaţi. Pe cei ce i se alăturaseră după declanşarea revoluţiei, mai puţin cunoscuţi, îi pri­mise şi îi supraveghea, cunoscând bine obiceiurile şi năra­vu­rile locului. Ştia că nu va fi uşor, cunoştea greutăţile şi ris­curile organizării unei armate nesusţinută de puterea po­li­tică, deţinătoare a resurselor economice şi financiare, afla­te în mâinile boierilor, ezitanţi şi neîncrezători, gata oricând să-l părăsească şi să treacă de partea turcilor.

Numele de pandur a intrat în limba română din Ardeal, având înţelesul de soldat dintr-un corp de oaste neregulată, însă originea lui era maghiară şi se potrivea, mai mult cuvântului românesc haiduc, cu sensul generos de apărător al celor jefuiţi şi asupriţi. Oştenii lui Tudor Vladimirescu au primit numele de panduri pentru că nu făceau parte din trupele înarmate oficiale din Ţara româ­nească formate din arnăuţi, mercenari plătiţi să asigure ordinea interioară, ei îşi propuneau liberarea poporului de sub dubla robie, a turcilor şi a boierilor hrăpăreţi, obiectiv ce corespundea înţelesului originar al cuvântului.

Ajuns printre panduri, Radu a înţeles de la început greutăţile cu care se confruntau comandanţii în organiza­rea unui mare număr de oameni veniţi fără nici o pregătire militară. Împreună cu vechii lui tovarăşi din pădurea Co­toş­manului a început instruirea şi organizarea noilor veniţi, nepricepuţi, dezorientaţi, nedisciplinaţi, prost îmbrăcaţi pentru timp de iarnă, unii chiar desculţi. De abia acum şi-a dat seama Radu ce importantă a fost pregătirea din pădu­rea Cotoşmanului, cei instruiţi acolo devenind instructori pentru noii veniţi. Erau multe de învăţat, să mânuieşti ar­ma, să o întreţii, să mergi în formaţie, să respecţi ordinele date de cei mai mari în grad, să îngrijeşti uniforma şi mai ales încălţămintea, ca să nu ai necazuri în timpul marşului, să le păstrezi curate, să nu vorbeşti fără rost, să ai ţinută de pandur, şi multe, multe altele. Lui Radu i s-a dat în grijă un număr de 20 noi veniţi, printre care erau şi fraţii de la mânăstire. Aici însă nu mai erau fraţi ci subordonaţi, situa­ţie mai greu de înţeles pentru foştii călugări. A fost nevoie să le explice că la armată lipsa de disciplină înseamnă slă­bi­ciune, de care putea profita duşmanul, pregătit să ucidă sau să ia în robie. Datorită darului său născut de a se face înţeles de oameni, Radu a devenit un instructor apreciat. Pe lângă munca de instructor i s-au dat şi sarcini de apro­vi­zionare şi de administrare a bunurilor la compania lui Gheţea, seriozitatea şi cinstea lui fiind garanţii preţioase.

Într-o dimineaţă, Gheţea l-a luat deoparte şi i-a spus:

– I-am vorbit lui Tudor despre tine, vrea să te vadă.

S-au înţeles, ca de obicei, din priviri şi s-au îndreptat spre cortul Comandantului. I-a întâmpinat garda, s-au spus câteva cuvinte, ştiute numai de cei apropiaţi, cei doi stră­jeri au dat onorul şi le-a permis să intre. În cort i-a întâm­pi­nat Vladimirescu. Stăpân pe sine de obicei, Radu a avut un moment de slăbiciune, se aştepta să întâlnească un om im­punător, însă ţinuta celui din faţa lui depăşea orice aştep­tare. Tudor stătea în picioare, lângă o masă, într-o po­zi­ţie militară desăvârşită, cu mâna dreaptă pe mânerul sabiei, cu stânga pregătită parcă să scoată pistolul, dârz, chiar aspru, părea simbolul autorităţii căreia te simţi dator să i te supui. Nu era prea înalt, nici mărunt, bine făcut, su­plu, căciula dreaptă în completarea frunţii înalte şi a păru­lui tăiat scurt, o chică perfectă, completau o statura impu­nă­toare, iar cizmele, din piele fină, strălucitoare ca şi ca­râm­bii, stabileau o legătura trainică între om şi pământ, de neclintit. Mustaţa galben castanie îndulcea puţin asprimea feţei.

Gheţea l-a prezentat în câteva cuvinte: voinic, vor­beşte puţin, înţelege repede şi bine, tot ce face e bine făcut, vine de la mânăstire, ştie să scrie şi să citească româneşte, greceşte şi slavoneşte, om de încredere. Tudor îl privea insistent ca şi cum ar fi văzut ce i se spunea. N-a spus nici o vorbă, Gheţea îl cunoştea şi a înţeles că nu va vorbi, i-a făcut semn lui Radu şi au ieşit din cort. După ce s-au de­păr­tat puţin l-a liniştit: „Aşa e el, nu se pripeşte, cântă­reşte bine, când spune ceva nu mai dă înapoi şi de aia vor­beşte puţin, aşteaptă, sunt sigur că o să te cheme”.

După vreo săptămână l-au chemat la grămăticie, unde i-au dat să scrie nişte liste de alimente şi echipament militar. Disciplinat, fără să pună întrebări a îndeplinit tot ce i s-a cerut, cât a putut mai bine. Cei din jurul lui vor­beau puţin şi executau ordinele, nimeni nu ştia ce scriu ceilalţi, nu întrebau, nu erau curioşi, totul corespundea cu purtarea obişnuită a lui Radu. După altă săptămână l-au dus din nou la Tudor, care, de data asta i-a adresat cuvânt:

– Spune, Popo, ai depus jurământ faţă de popor? Eşti gata să speli sabia cu sânge de turc? Ai curaj să te lupţi cu balaurii?

Ce putea să răspundă Radu la aşa întrebări? Cuvin­tele nu veneau, tot ce avea de spus se afla în ochii lui în­fipţi curajos în ochii aspri ai Vladimirescului, care le-a vă­zut încrâncenarea, a citit răspunsul şi a continuat:

– Vei face în continuare instrucţie cu recruţii, iar seara te vei prezenta la Canţelarie unde ţi se va spune ce ai de făcut. Eşti liber.

A trecut un timp până să-şi dea seama că mulţi gră­mă­tici erau foşti călugări de la diferite mânăstiri şi că nu se scriau numai acte administrative ci şi scrisori către alte Canţelarii şi personalităţi importante, că acolo era locul unde se plănuiau acţiunile oştirii. A trebuit să-l întâlnească pe Părintele Ilarion, recunoscut de toţi ca şef, să-i câştige încrederea şi să afle de la el că politica este o meserie grea şi plină de neprevăzut. Prima regulă a locului unde se face diplomaţia este păstrarea secretului, şi Părintele a înţeles că Radu n-are nevoie de această învăţătură, la el fiind mai greu să-l faci să vorbească, să răspundă la întrebări, nici­cum să afli ce ştie sau ce gândeşte.

Părintele Ilarion era exact omul de care avea nevoie Tudor. Inteligent, cultivat, ambiţios, reuşise să ajungă Epi­scop, ceea ce nu era uşor într-o vreme când majoritatea şefilor bisericii erau de origine grecească. Nu e greu de crezut că spera să ajungă Mitropolit şi că vedea în Tudor pe viitorul Domn al Ţării Româneşti, adică pe cel ce putea să-i împlinească visul. Ilarion ştia ce mare risc îşi asumă cei ce se răzvrătesc împotriva stăpânirii şi-i vorbea deseori lui Tudor despre soarta unor conducători de revoluţie, des­pre sacrificiu şi trădare, dar primea de la acesta un singur răspuns: „În ziua când am ridicat steagul am îmbrăcat şi cămaşa morţii”. S-a spus, mai târziu, că Ilarion a fost ca­pul revoluţie, geniul cel bun, iar Tudor a fost braţul ei. A fost mare păcat că Tudor s-a lăsat sfătuit şi de intriganţi ca Udriski, Consul austriac, un adevărat geniu rău. Sub pre­textul că intermediază tratative cu turcii, acesta l-a trădat, el fiind de fapt spionul eteriştilor.

Personalitatea lui Tudor impunea respect şi ascultare celor ce vedeau în el pe eliberator, pe cel ridicat să scape ţara de asupritori şi de păgâni. Erau însă printre panduri oameni de toate felurile, mulţi dintre ei simpli şi neştiutori, uşor de manevrat, alţii vicleni şi furăcioşi, atraşi de ispita îmbogăţirii prin jaf, hoţie şi tâlhărie. Tudor stabilise că ni­meni nu avea dreptul să se atingă de averile drept câştigate ci numai de cele obţinute prin înşelăciune şi nedreptate, fără să se precizeze însă unde se termină dreptatea şi unde începe înşelăciunea şi cum exemplul rău se întinde ca pecin­ginea, mulţi panduri au căzut în păcat. Când a înţeles Vladimirescu greşeala era prea târziu, măsurile luate de el au fost considerate prea aspre. Dar, despre aceste necazuri o să vorbim mai la vale.

În ziua de 23 Ianuarie 1821, în prezenţa unei mari mulţimi de săteni sosiţi din satele învecinate şi câtorva sute de panduri, Tudor a citit Proclamaţia de la Padeş, un do­cument rămas în istorie ca importantă manifestare ro­mâ­nească pentru independenţă şi dreptate socială. Cu aceas­tă ocazie Vladimirescu şi-a expus programul şi a probat calităţi de om politic, discursul său referindu-se nu numai eliberarea de sub jugul turcesc dar şi la „dreptate şi slobozenie” pentru ţărănimea asuprită, arătând în acest fel că înţelegea să se sprijine, în lupta lui, mai ales pe cei ce suportaseră umilinţe şi nedreptăţi.

Va urma…

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

2 Thoughts on “Memorie uitată – „Glasul norodului cel năpăstuit” (I)

  1. Pingback: MEMORIE UITATĂ – „GLASUL NORODULUI CEL NĂPĂSTUIT” (II) | MemoriiDeMedic.ro

  2. Pingback: MEMORIE UITATĂ – „GLASUL NORODULUI CEL NĂPĂSTUIT” (III) | MemoriiDeMedic.ro

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest