de Nicolae Radu

Citește partea I aici și partea a II-a aici!

 Pagina de Istorie scrisă cu sânge de Tudor Vladimi­rescu n-a găsit un cronicar pe măsură. Personalitatea com­plexă a eroului şi poziţia sa politică nu puteau fi înţelese de clasa boierilor, în rândul căreia se aflau scriitorii de istorie şi literatură. Unul dintre puţinele ziare româneşti ale timpului, „Trâmbiţa românească” a descris cu multe amănunte mişcarea eteriştilor, dar n-a spus nimic despre Tudor Vladimirescu. Chiar şi mai târziu, după zeci de ani, în Istoria Românilor a lui Mihail Kogălniceanu, sunt prezentate documente despre isprăvile eteriştilor, despre cruzimea lor, nu numai faţă de turci dar şi faţă de români, fără să se amintească nimic despre Tudor Vladimirescu. În cronica sa privitoare la desfăşurarea evenimentelor de la 1821, boierul Dârzeanu, calmegiu la vistierie şi medel­ni­cer, după ce descrie cu amănunte cele întâmplate, nu se poate abţine să adauge: „Astfel sunt sfârşiturile celui ce ridică apostasie împotriva stăpânirii, răzvrătind norodul din liniştita lui petrecere”(!!) Mai sever, Alecu Beldiman, boier divanit, îl numeşte pe Tudor „Învrăjbitor de noroade, de rele iscoditor, //un Toader Vladimirescu, un viclean înşelător”. Recunoscători memoriei lui Tudor au fost rap­so­zii populari, de la care au rămas, transmise din gură în gură, mărturii sincere, dovezi ale preţuirii poporului pentru eroul său, exprimate în cântece populare preluate din ge­ne­raţie în generaţie până când şi-au găsit un generos cule­gător de folclor: „Domnul Tudor e cu noi, Dumnezeu fie cu voi.” (…) „De frica lui Tudorică, Nu văd boierii prin sticlă.”, sau frumoasa poezie populară „Visul lui Tudor”, publicată în Revista română din iunie 1863, din care vom cita câteva fragmente: „Tudor, Tudor, Tudorel // Dragul mamei voinicel!(…) Spune, maicăi, ce te doare,// Că m-oi face vrăjitoare,// De alean să te descânt,// Să calci vesel pe pământ.// (…) Maică pistoalele mele// Le-am visat fără oţele// Apoi încă am văzut// Şarpe galben prefăcut,// Ce purta coarne de ţap,// Creastă roşie pe cap// El avea ochi vânzător,// Avea grai linguşitor,// // Şi mă tot ruga mereu// Să mă duc la cuibul meu// – Ba, ferească Dumnezeu,// Să nu te duci dragul meu,// C-acel şarpe veninos,// E vr-un duşman ticălos// (…)– Maică, măiculiţa mea,// Cum să scap de cursa rea?// Căci un glas prevestitor// Îmi tot spune c-o să mor// – De-i muri, drăguţul meu, // Facă ce-o vrea Dumnezeu!// Dar să ştii tu de la mine,// C-un român voinic ca tine,// Pân-ce cade, pân-ce moare, // Calcă şerpii în picioare,// Că d-un şarpe-nveninat// I se iartă un păcat//.”

Figura eroică a bravului oltean a fost cultivată şi vene­rată de acei pentru care şi-a dat viaţa. După zeci de ani de la trecerea sa în istorie şi legendă, bătrânii din Me­he­dinţi, de loc naivi, întrebau cu vădită tristeţe:

– Tot în ţara muscalilor să se fi aflând Tudor, domnule?

– Noi tragem nădejde să-l mai vedem odată!

Este cunoscut că la români gândurile şi trăirile au fost cel mai bine exprimate în cântece şi poezie, forme de exprimare mai uşor de păstrat şi de dus mai departe şi ne întrebăm ce poate fi mai durabil decât gândurile spuse în versuri ca cele ce urmează, culese de Vasile Alecsandri:

Aoleo! Ce foc de dor!

Veniv-a badea Tudor

Să mai strângă din păduri

Cete mândre de panduri,

Să gonească dintre noi

Şi pe nemţi şi pe ciocoi

*

*          *

Prezentând mărturii, preluate din documente isto­rice, despre Revoluţia lui Tudor Vladimirescu nu l-am pă­ră­sit pe Radu, străbunul nostru, el a făcut parte din oştirea lui Tudor, a fost pandur, patriot român, scriitor prin fapte al istoriei. Am rezistat tentaţiei de a plăsmui mai multe scene din viaţa lui de soldat din teama de a nu-i micşora dimensiunea de erou. Curajul de a se alătura pandurilor în lupta pentru libertate şi dreptate sunt dovezi suficiente ale acestei dimensiuni şi nu credem că descrierea unor scene inventate, din timpul în care Radu a fost în apropierea lui Tudor, ar fi putut să aducă dovezi mai convingătoare des­pre patriotismul său, piatra mea de foc îmi şopteşte că strămoşul, pandurul Radu, m-ar mustra dacă m-aş servi de măreţia istorică a idolului său, pentru a-i construi, alături, un monument. Şi, nu în ultimul rând, şarpele meu personal refuză să-şi de consimţământul. Îmi atrage atenţia că promisiunea de a spune adevărul mă obligă să nu inventez întâmplări ce pot fi dovedite ca neadevărate. Mă voi mul­ţumi numai cu câteva observaţii în calitatea mea de însărcinat cu restituiri şi de urmaş.

Sigur este că Radu a participat la toate acţiunile pan­durilor lui Tudor Vladimirescu, în anul 1821. Ştiu asta de la tatăl meu, el o ştia de la înaintaşul lui ş.a.m.d., Radu era mândria lor de urmaşi care nu îndrăzneau să inventeze, ca mine, ci transmiteau spre ştiinţă şi recunoştinţă.

Mai puţin cunoscător al subtilităţilor politice, el a fost un executant conştiincios, convins de justificarea pa­trio­tică şi religioasă a revoluţiei. A fost, unul dintre cei mai devotaţi panduri. N-a putut să împiedice predarea lui către Iordache Olimpiotul, trădătorii i-au ţinut departe pe cei credincioşi lui Tudor. Vestea plecării lui neaşteptate la Ipsilanti a fost primită cu tristeţe şi neîncredere de oastea pandurilor aflată la Goleşti; ei au înţeles că n-a plecat de bună voie, puţini au avut curajul să-şi arate nemulţumirea, frica i-a paralizat, mulţi au plecat spre casele lor. Cei ră­maşi, aflaţi sub comanda lui Prodan şi Macedonschi s-au îndreptat spre Slatina şi Drăgăşani de unde aveau ştiri că turcii masacrau garnizoanele lăsate de Tudor şi populaţia.

Radu a fost printre acei care şi-au dat seama că fru­mo­sul vis de eliberare de sub turci nu mai avea şansă de izbân­dă. El ştia că singurul comandant capabil să conducă o luptă cu un duşman superior ca număr şi înzestrare era Vladimirescu. N-avea încredere în comandanţii bulgari, ştia, mai bine decât alţii, că nici Tudor nu avea încredere în ei, nu-i înţelegea pe acei ce se plângeau de severitatea lui. Jurase credinţă Comandantului, jurase credinţă popo­rului pentru care era gata să-şi dea viaţa, dar acum, prin dispariţia lui nu se mai simţea legat de jurământ, pentru cine să lupte, pentru Ipsilanti şi adunătura lui de jefuitori?

Printre panduri a început să circule tot mai mult zvonul că Ipsilanti l-ar fi omorât pe Tudor. Dintre cei aflaţi la Goleşti n-au mai rămas decât a treia parte cu care Prodan şi Macedonschi a plecat să întâmpine pe turci. Printre ei n-a mai fost Radu, el a plecat împreună cu toţi cei avuţi sub comandă, nici unul dintre ei nemaivoind să continue lupta. Au plecat, fiecare în satele de unde veni­seră, cei mai mulţi au fost primiţi ca eroi.

Radu nu avea unde să meargă, la mânăstire nu se putea întoarce de ruşine şi de teamă, acolo erau şi potriv­nici ai lui Tudor şi oricum, el nu se întorsese niciodată într-un loc de unde plecase. A rătăcit prin păduri, a răbdat de foame, s-a întrebat dacă a greşit din nou şi n-a găsit răspuns. A păstrat, din toată viaţa lui de până atunci, nu­mai puterea de rugăciune şi nădejdea că Domnul, în marea lui dragoste, îl va ierta şi-l va călăuzi.

A ales pădurea de frică şi deznădejde, dragostea creş­tină oferită de el rămăsese şi de data asta neînţeleasă şi nefolosită, gândul a rămas nespus în cuvinte, n-a avut putere să-l slobozească şi nici cui să-l împărtăşească. Drama singurătăţii se petrecea fără vorbe fără plâns, şi plânsul are nevoie de gând vorbit, dar, de ce să plângă, dacă n-avea cui? A fost alegerea lui şi n-avem dreptul s-o punem la îndoială sau să o turburăm folosind imaginaţia, angajamentele asumate de a restitui adevărul ne obligă să respectăm graniţa dintre istorie şi măsluire. Învins, ca şi altă dată, fostul pandur a ales calea pădurii, drumul cel ve­chi al românilor aflaţi la necaz, s-a băjenit înfruntându-i sălbăticia, mai puţin înfricoşătoare decât a unei lumi plină de asupritori şi trădători. Cât timp a rămas singur în pă­dure nimeni nu va putea să spună, fugarul cu atât mai pu­ţin, el a refuzat să numere zilele şi chiar dacă le-ar fi nu­mărat n-a spus nimănui câte au fost, de altfel, nici n-a fost întrebat.

În depozitul memoriei adormite, un fel de uitare în aşteptarea aducerii aminte mai sunt multe amintiri, reale sau născocite, unele decăzute ca neconvingătoare, greu de crezut, altele înălţate de nobleţea idealului şi talentul po­ves­titorilor, ajunse legende. O datorie sufletească şi de onoare ne obligă să restituim legenda unuia dintre cei mai vajnici susţinători ai Vladimirescului, Haiducul Gheţea. El primise misiunea de a proteja depozitele de la Mânăstirea Muşeteşti, unde se afla o mare cantitate de alimente şi arme, despre care nimeni altul în afara lui Tudor şi a hai­ducului Iancu nu ştia. Avea consemn să nu execute decât ordine directe şi nu avea legătură permanentă cu restul oştirii. Drama şi nefericirea lui a început în momentul când i-au spus că l-au ucis pe Domnul Tudor. I-a privit pe înştiinţători ca pe ucenicii Diavolului, a tras sabia din tea­că şi aproape urlând le-a spus: „Cum îndrăzniţi?”. Înspăi­mân­taţi, oamenii s-au retras, dar pe faţa lor se citea o dis­pe­rare mai mare decât teama pentru propria lor viaţă, Ghe­ţea a ştiut atunci că spuseseră adevărul, a fost ultimul ade­văr înţeles de el, a rămas neputincios, cu sabia în mână, într-o poziţie din care se putea vedea că mintea omului se depărtase de trup. Oştenii, convinşi că nu va mai face nici un rău, s-au apropiat şi l-au condus cu blândeţe la cortul său. A refuzat să mănânce şi să bea apă, şi-a pierdut înce­tul cu încetul puterile, a mai trăit în această stare multe zile, nu le-au numărat, dar s-au minunat de rezistenţa lui, a ars ca o lumânare într-o biserică, sugerând refuzul focului de a se stinge într-o inimă de erou.

Ostenii, camarazii lui, nu l-au părăsit, au fost martori ai îndepărtării sufletului de trup, l-au dus şi l-au înmor­mân­tat ca pe un adevărat înger-vultur, în pădurea Cotoş­ma­nului, în locul unde fusese cortul lui din tabăra de pre­gă­tire pentru revoluţie. Dacă vom căuta în cartea de istorie vom mai găsi patrioţi români care şi-au pierdut minţile din cauza unui ideal neîmplinit.

Dragostea şi sacrificiul pentru cei de acelaşi neam a fost pentru urmaşii dacilor, o datorie sfântă, o obligaţie de credinţă. Căzuţi sub sabia păgână sau rătăciţi în neputinţă, eroii n-au pierit, au devenit focuri ce luminează istoria. Românii au ştiut că sabia nu ucide focul, aşa îi învăţase Zamolxe pe strămoşii lor.

Sursa foto: wikimedia.org

 

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest