de Nicolae Radu

Citește partea I aici!

Totul era prevăzut, erau stabilite datele de prezentare a taberelor de pregătire şi locul de întâlnire, satele din apro­pierea oraşului Târgu Jiu, potrivite pentru adunarea unui mare număr de oameni. Era iarnă, deplasările se făceau cu greutate, unii tineri, neobişnuiţi cu programul, militar aveau nevoie de îndemnuri şi exemplu de la cei vechi şi de încrederea în izbândă. Tudor supraveghea de aproape instruirea pandurilor, se afla totdeauna printre ei, îi urmărea cum îndeplineau ceea ce li se ordona şi cum suportau curajoşi condiţiile grele. Se putea spune că visul lui Vladimirescu avea toate şansele să se împlinească, ecoul Proclamaţiei răspândindu-se în toate ţinuturile lo­cuite de români, în Valahia, Moldova şi Transilvania, în vechea Dacie. Aceasta era de altfel speranţa lui Tudor, aşa cum rezultă din scrisori rămase de la el, în care se spunea că „ardelenii, moldovenii şi muntenii suntem de un neam şi o lege”. În fruntea unei oştiri organizată din mers, ajun­să prin adunarea taberelor dinainte pregătite şi prin alătu­rarea unui mare număr de săteni la un număr de aproape 12.000 de panduri, Tudor s-a îndreptat spre Bucureşti spe­rând că pe drum va reuşi să recruteze noi panduri. A ales de la început traseele, a pregătit popasurile folosindu-se de oameni de încredere şi de patrioţi, cunoscuţi pentru îndâr­ji­rea împotriva jugului turcesc. Istoria a reţinut printre cei ce s-au alăturat lui Tudor pe faimosul haiduc Iancu Jianu, prieten al Vladimirescului şi pe tânărul Petrache Poenaru, devenit mai târziu ilustru nu numai prin inventarea tocului rezervor, dar şi prin contribuţia remarcabilă în dezvoltarea în­văţământului naţional. În drum spre Bucureşti Vladimi­rescu a fost găzduit la Beneşti de Vâlcea de către Petrache Poenaru şi la Drăgăşani de către sora lui Iancu Jianu, Flo­rica cea care urma să devină soţia lui. Petrache Poenaru, deşi foarte tânăr, avea 22 de ani, l-a însoţit la Bucureşti şi a fost, împreună cu Ilarion, sfetnic de nădejde. Despre Florica am aflat de la maicile Mânăstirii Surpatele că a fost siluită de către Câr-Serdarul Stoica, guvernatorul Ol­te­niei şi că s-a sinucis în clopotniţa mânăstirii. Iancu Jianu boier şi haiduc în acelaşi timp, n-a lăsat nepedepsită fapta lui Stoica, l-a atras prin viclenie la mânăstire şi l-a ucis în locul unde s-a spânzurat sora lui.

Bine organizaţi şi antrenaţi, pentru timpul scurt de care au dispus, pandurii au parcurs drumul până la Bucu­reşti într-un timp record, în ciuda opoziţiei îndârjite a ar­nău­ţilor aflaţi în slujba vechii administraţii şi a unor boieri speriaţi de răzmeriţă, dispuşi să-l sprijine pa Scarlat Cali­machi, cel agreat de turci, domnitor cu firman însă fără tron.

Trecerea peste Olt a oştirii şi a materialelor a repre­zentat un moment dificil, Tudor nu se mai afla în Oltenia lui, unde toţi îi erau prieteni, boierii munteni organizaţi pen­tru împotrivire, dispuneau de potere de arnăuţi şi mer­ce­nari plătiţi şi încercau să-l oprească. Recrutarea de pan­duri şi organizarea unor depozite la mânăstiri se făcea cu greutate, era nevoie de oameni de legătură, devotaţi şi buni cunoscători ai locurilor. Radu a participat direct la acţiu­nile îndrăzneţe ale pandurilor, organizate şi conduse de Co­mandantul lor.

Trecuseră de Drăgăşani când a fost chemat la Tudor împreună cu alţi panduri; acolo îi aşteptau încă cinci tineri înarmaţi, îmbrăcaţi în haine ţărăneşti şi un bărbat cu mus­taţă, voinic, încins cu un chimir în care erau înfipte mai multe pistoale:

– Mergem cu Iancu peste Olt să recrutăm panduri, le-a spus Tudor.

– Nu cumva vă e frică? i-a luat peste picior mustă­ciosul.

– Poate de tine să le fie frică, Iancule, că ţi-au scos faima de om aspru.

– Sunt unii care vorbesc fără să mă cunoască, eu n-am luat niciodată de la omul sărman, nu m-am atins de copii şi neveste, am luat de la cei cu bani prea mulţi, ne­mun­ciţi, de la boierii hrăpăreţi şi de la turci, am făcut drep­tate şi numai ăia mă duşmănesc, că i-am lăsat fără pun­gi şi lucruri furate.

– Să mergem înainte de a se întuneca prea tare, a slobozit comandă Tudor.

Caii, cu copitele încălţate în obiele, ca să nu li se audă mersul, îi aşteptau deja pregătiţi.

Au luat-o pe o potecă, printre sălcii şi arini şi apoi printr-o pădure de stejari bătrâni, mustăciosul era ca la el acasă, avea şi oameni trimişi înainte, au ocolit satele şi au ajuns, noaptea târziu la o mânăstire, unde erau aşteptaţi de părintele stareţ, prieten al lui Iancu Jianu şi de câteva zeci de oameni. Tudor i-a primit pe rând, unora le-a pus şi între­bări şi a ales pe cei mai voinici, ceilalţi urmând să asigure paza alimentelor şi muniţiilor depozitate, prin grija stareţului şi a lui Iancu, la mânăstire. Pe căpitanul Gheţea l-a lăsat să asigure paza, împreună cu o mică trupă de pan­duri şi cu haiduci de-ai lui Iancu. Erau mulţumiţi, se adu­na­seră multe provizii, s-au ridicat să plece, în pofida insis­ten­ţelor părintelui stareţ şi a vinului de Drăgăşani, ales dintre cele mai bune, pentru că era folosit şi la grijanie, dar n-au apucat să iasă din curtea mânăstirii, s-au auzit focuri de armă, dovezi că în Ţara Românească nu numai zidurile dar şi sălciile şi arinii au ochi şi urechi. Au făcut calea în­toarsă, Iancu le-a spus că sunt arnăuţii lui Ghencea, trimişi de la Piteşti împotriva lui Tudor, dar că nu intrau în mâ­năs­tire fără voia părintelui stareţ. Într-adevăr, arnăuţii s-au oprit la poartă, stareţul i-a întâmpinat şi le-a spus că se va plânge la stăpânire pentru turburarea liniştii călugărilor. Au rămas în chiliile călugărilor până seara, când, pe întu­ne­ric, conduşi de Iancu, s-au ascuns în Cimitirul Băla­nu­lui, în satul Cornăţel. Călugării pregătiseră între timp caii, îi adăpaseră, le dăduseră grăunţe, şi îi aduseseră lângă ci­mi­tir. Toate ar fi fost bune dacă n-ar fi fost necazul că brâul cu sămne, acte şi sigilii, al lui Tudor se pierduse prin cimitir. În zadar au trimis a doua zi doi panduri îmbrăcaţi în straie ţărăneşti, să-l caute, sămnariu a rămas pierdut, pen­tru că aşa era obiceiul locului, să nu se dea înapoi lu­crurile găsite.

Trecerea pandurilor peste Olt s-a făcut într-o noapte, datorită prezenţei printre panduri a unor buni meseriaşi. Pentru Radu a fost prilej de învăţătură, şi admiraţie pentru priceperea fiilor de ţărani care au reuşit să se descurce, ca toţi românii puşi în situaţii grele, cu mijloace rudimentare. S-a străduit să ajute cât a putut mai bine şi hărnicia lui a fost apreciată, mai ales pentru că se vedea în fapte şi fără prea multe vorbe.

Drumul până la Bucureşti a fost, pentru Radu, o bună ocazie de înţelegere a importanţei comandanţilor şi mai ales a Comandantului suprem, obligat să ia decizii în momentele grele, să-şi asume răspunderea pentru ordinele date. În condiţiile oştirii lui Tudor, cu soldaţi pregătiţi în grabă şi cu ofiţeri lipsiţi de experienţă militară, improvi­zaţi, neobişnuiţi cu disciplina cazonă, alegerea căpitanilor şi polcovnicilor, nume rusesc ce corespundea coloneilor, n-a fost deloc uşoară; era nevoie de oameni cu autoritate, credincioşi idealului revoluţiei şi Comandantului suprem. Curajoşi erau mulţi, dar pricepuţi în ale oştirii nu prea se găseau, iar cinstea şi patriotismul, argumente ale autori­tă­ţii, erau greu de apreciat. Tudor a ales un număr de 50 de pan­duri devotaţi, din care a făcut garda sa personală, in­struită special pentru pază şi execuţie, prin ultimul cuvânt înţelegându-se şi pedepsirea capitală a celor ce se făceau vinovaţi de acte grave, din care cauză i s-a mai spus şi Garda de pază şi ucidere. Comandantul gărzii era Chiriac Popescu, subordonat direct lui Tudor, el se afla totdeauna în apropierea sa şi executa tot ce i se ordona. Actele de in­dis­ciplină, furtişagurile, înşelătoriile, erau pedepsite cu severitate la ordinul lui Tudor. Bucatele erau gătite de Pre­da Panduru, bucătar priceput şi oştean devotat. El le gătea personal pentru Tudor şi le gusta totdeauna înaintea lui.

Vladimirescu a fost un exemplu de corectitudine, îm­prumuta bani cu chitanţă, plătea alimentele consumate de panduri şi hrana cailor, atunci când nu erau oferite de bună voie, organiza pregătirea popasurilor, trimiţând înain­te ştafete călări cu ordin de a nu jefui, într-un cuvânt purtarea lui nu lăsa loc de suspiciuni. Datorită experienţei de militar şi capacităţii de comandant, a reuşit să-şi orga­ni­zeze oastea, să o înzestreze cu cele necesare, să-i obişnu­iască pe panduri cu condiţiile grele, să asigure respectarea ordinei, a disciplinei şi a regulamentelor. I-a fost mai greu să organizeze locotenenţa, sau, cum se mai spune, Statul Major. Au apărut între cei aflaţi în apropierea lui mulţi pretendenţi la posturi de comandă, şi chiar deosebiri de pă­reri şi rivalităţi. Bulgarii şi sârbii aveau proprii lor coman­danţi de care Tudor a trebuit să ţină seama, dar şi să-i su­pra­vegheze prin oameni devotaţi lui. Ca fost soldat în armata rusă, renumită prin subordonare fără comentarii, Tudor a introdus o disciplină severă.

Marşul spre Bucureşti a fost pentru cei mai mulţi, prilej de a învăţa meseria de soldat. Era iarnă, era frig, dormeau noaptea sub cerul liber, raţiile de mâncare erau bine drămuite, deşi Tudor se străduia să asigure hrană suficientă, ştiind că de la un soldat prost hrănit nu poţi să ceri subordonare şi vitejie. Mulţi boieri au refuzat să-şi deschidă magaziile, dar Tudor a evitat să folosească forţa, mai darnici au fost sătenii, aflaţi în stare de şerbie sau de rumânie pe moşiile boiereşti sau mânăstireşti. Vorba ro­mâ­nească ce spune că „tot săracu’ dă colacu”, se adeverea şi de această dată. Au mers pe drumul cel mai scurt, ra­reori întâlneau aşezări omeneşti, oamenii neavând curajul să-şi aşeze casele în apropierea drumurilor, unde puteau fi uşor surprinşi de turci. După ce au intrat în Codrii Vlăsiei, s-au simţit mai în siguranţă, că doar „codru-i frate cu românul”. În localităţile mai mari şi în unele mânăstiri au fost lăsaţi panduri sub comanda unor comandanţi, aleşi din­tre cei mai devotaţi şi destoinici. Ultimul popas, înainte de intrarea în capitala Ţării Româneşti, l-a făcut la Bolin­tinul de Vale de unde a lansat cunoscuta Proclamaţie către bucureşteni, chemându-i să se unească pentru dobândirea drepturilor şi libertăţii românilor: „Fraţilor oameni, ştiu că vă este auzită cererea ce face tot norodul Ţării Româneşti (cel de Dumnezeu păzit) pentru dreptăţile cele folositoare la toată obştea (…) Iar de la o vreme încoace, din pricina unirii boierilor pământeni cu cei după vremi trimişi domni, cu toţii s-au înghiţit şi s-au stricat, precum prea bine vă este ştiut şi nici acum mai sus numiţii nu voiesc a împlini cererea pentru slobozenia dreptăţilor”.

Tudor şi-a condus oastea până la Bucureşti, unde spera să-şi refacă proviziile şi să fie sprijinit de negustori şi meseriaşi, nemulţumiţi de birurile prea mari impuse de turci şi boieri, de necinstea şi viclenia grecilor veniţi din Fanar. N-a întâmpinat rezistenţă, garnizoana turcească s-a retras la Dunăre, a preluat puterea în capitală şi a fost, câteva luni, domnitor fără firman al Ţării Româneşti. Printr-o politică abilă şi-a asigurat sprijinul bucureştenilor, le-a acordat înlesniri, ceea ce corespundea spiritului euro­pean de creştere a rolului jucat de burghezie.

Ca şi în alte împrejurări din trecut, o parte dintre boieri s-au opus şi au uneltit împotriva lui, astfel că Tudor a fost obligat să folosească forţa, când n-a reuşit prin mijloa­ce politice. A impus marilor boieri domiciliu forţat, şi l-a oprit pe Mitropolit în Bucureşti, pentru că în acest fel nu putea fi acuzat de răzvrătire, el păstra structurile de putere legale şi nu dădea turcilor motiv de intervenţie ar­mată. Pentru a-i împiedica pe panduri să comită jafuri, după exemplul eteriştilor, lăsaţi de capul lor în Bucureşti, Tudor i-a pus să sape şanţuri de întărire, să construiască metereze, să facă instrucţie, într-un cuvânt, le-a ocupat tim­pul cu activităţi militare.

A acceptat, după ezitări, să se întâlnească la Colen­tina cu Ipsilanti, autoproclamat Comandant suprem şi Generalisim. Întâlnirea a fost prilej de precizare a obiecti­ve­lor celor doi. I-a atras atenţia grecului că eteriştii se dedau la jafuri, că nu respectă disciplina militară şi că tre­buie să le impună respect pentru locuitorii capitalei, de al căror sprijin aveau nevoie. I-a recomandat să părăsească Ţara Românească, să treacă Dunărea şi să se întărească pe pământ grecesc. Era adevărat că se legaseră să lupte, sub steag rusesc, împotriva turcilor, dar Tudor nu era sub ordi­nul lui Ipsilanti, amândoi erau subordonaţi Comandan­tului rus. Situaţia se modificase însă după ce Ţarul Rusiei a anunţat că nu susţine mişcările de eliberare naţională din Balcani, astfel că legământul nu mai putea fi invocat. Ipsilanti, orgolios şi invidios, deranjat de faima lui Tudor a vrut să-l înlăture de la comanda pandurilor, i-a cerut să o lase lui Alexandru, unul dintre comandanţii bulgarilor, ceea ce, bineînţeles, Tudor a refuzat. Înţelegerea, invocată mai târziu de Iordache Olimpiotul, se referea numai la de­li­mitarea zonelor de acţiune ale celor două armate, Ipsi­lanti rămânea în nordul Munteniei, iar Tudor în Oltenia şi în câmpia Dunării, şi nicidecum la subordonarea lui Tudor faţă de Ipsilanti.

Tensiunea dintre cei doi s-a accentuat după întâlni­rea de la Colentina din cauza purtării dezordonate şi bru­tale a eteriştilor, faţă de populaţia Bucureştilor. Acesta a fost, de altfel, şi justificarea intrării trupelor turceşti, sta­ţio­nate în garnizoane pe malul Dunării, pe teritoriul Ţării Româneşti. Turcii aşteptau numai un pretext să invadeze ţara, s-o jefuiască şi s-o pustiască.

*

*          *

Tudor a înţeles că era momentul unei noi orientări politice. O confruntare militară cu turcii, superiori ca nu­măr şi putere militară, pentru apărarea Bucureştiului era riscantă, el nu se mai simţea în siguranţă într-un oraş plin de iscoade şi de trădători. A hotărât să plece şi să se în­tărească în Oltenia, unde avea depozitate rezerve şi oa­meni de încredere.

N-a fost o decizie uşoară, boierii au vrut să folo­sească ocazia pentru a-l părăsi şi a se retrage în Ardeal, pe teritoriu austriac. Sub pretextul că le asigură securitatea, le-a dat o gardă formată din panduri, cu ordinul secret de a-i conduce, nu spre graniţa austriacă, ci spre Oltenia. Bo­ierii au prins de veste, au tratat cu şefii gărzii, i-au plătit, au schimbat direcţia şi au fugit în Austria. A fost un prim semn că spionii şi trădătorii, strecuraţi în oastea pandu­rilor, îşi începuseră activitatea. Ei au început să se­mene neîncredere în rândul pandurilor şi Tudor, care avea şi in­for­maţii despre înţelegerea dintre Comandanţii bulgarilor şi sârbilor, Prodan şi Macedonski, de a-l trăda, a vrut să întă­rească disciplina prin măsuri drastice, garda de pază şi ucidere a primit ordin de lichidare a celor ce săvâr­şeau acte de nesupunere. Între Bucureşti şi Piteşti au dis­pă­rut vreo cincisprezece panduri, toţi dovediţi că se deda­seră la jafuri. În satul Cârcinov, unde a făcut popas, Tudor le-a cerut Căpitanilor în scris că vor răspunde în faţa lui de neorânduielile pandurilor şi că se vor opune prin forţă planului trădătorilor. Patru dintre ei Urdăreanu, Enescu, Oarcă şi Cuţoiu au refuzat şi l-au învinuit de prea multă asprime. Tudor a înţeles că se află în faţa unei răzmeriţe şi a acţionat cu severitatea militarului. N-a apucat însă decât să-l spânzure pe Urdăreanu, pe Enescu l-a salvat Prodan, comandantul bulgarilor, iar ceilalţi doi au reuşit să se ascundă. Spânzurarea trădătorului Urdăreanu a fost folo­sită de duşmanii lui Tudor, deja înţeleşi cu eteriştii, pentru a-l da pe mâna acestora.

Obligat să se oprească la Goleşti pentru a evita con­fruntarea cu trupele lui Ipsilanti, care ocupaseră vadul de trecere a râului Argeş, Vladimirescu a devenit victima ete­riştilor care strecuraseră printre panduri numeroşi spioni şi aveau acum şi sprijinul trădătorilor şi răzvrătiţilor. În noap­tea zilei de 20 mai 1921 s-a retras în foişorul cona­cului de la Goleşti să se odihnească, fără să ştie că garda era dezarmată şi că toţi apropiaţii lui erau supravegheaţi de trădători. Ei ordonaseră că oricine ar fi vrut să intre la Tudor fără aprobarea lor să fie ucis pe loc. Aflat în apro­pierea foişorului, Radu a fost martor la toate pregătirile mârşavei trădări, a încercat să găsească un pretext ca să ajungă la Tudor, dar a fost oprit de un bulgar gras şi mus­tă­cios:

– Vezi-ţi de scriptura ta părinte, că altfel dai de dracu, nu mai ajungi la Dumnezeu.

E greu de crezut că Tudor, bun cunoscător al obice­iu­rilor timpului nu şi-a dat seama că este prins într-o cap­cană, singura speranţă fiind intervenţia hotărâtă a celor mai devotaţi dintre căpitani şi a gărzii. Ceea ce nu ştia Tudor era faptul că spionii şi trădătorii îi înspăimântau pe panduri răspândind zvonul că îi va preda turcilor şi că îi va ucide pe toţi cei ce i se vor opune.

*

*          *

În dimineaţa zilei de 21 Mai Tudor a fost anunţat că a sosit de la Piteşti Căpitanul Iordache însoţit de Ghencea şi de Mihalcea. Tudor s-a pregătit să-i primească, dar cei trei, însoţiţi de vreo treizeci de arnăuţi înarmaţi se aflau deja în faţa cortului. Garda de pază a lui Tudor, dezarmată, fusese înlocuită cu arnăuţi şi pe dealul de lângă conac se aflau, ascunşi, alţi trei sute de arnăuţi, care luaseră poziţii de luptă, astfel că Tudor era deja prizonierul lui Iordache. Au fost aduşi şi câteva zeci de căpitani ai lui Tudor împreună cu care Iordache a intrat în foişor şi fără multă introducere i-a spus că Prinţul Ipsilanti nu mai are încre­dere în el, că şi-a călcat legământul faţă de el şi înţelegerea stabilită cu puţin timp în urmă. A scos de la piept un teanc de hârtii şi a continuat: „Iată şi o nouă probă de necredinţă a ta”. A citit în faţa căpitanilor scrisorile trimise de Tudor către Paşa Chehaia-bei, la sfatul contelui Udriski, prin care îl asigura de respectarea vechilor tratate şi îi arăta nemul­ţu­mirile faţă de purtarea eteriştilor. Tudor îi ruga pe turci să nu invadeze ţara şi să-l lase pe el să restabilească or­dinea.

După ce a citit mai multe pasaje din scrisoare, ale­gându-le cu atenţie, Iordache i-a întrebat pe căpitanii pre­zenţi:

– Luat-aţi voi armele, flăcăi, să luptaţi cu turcii îm­po­triva creştinilor?

– Nu! au răspuns căpitanii.

– Nu v-a spus slugerul Tudor, până ieri, că aveţi să vă luptaţi împotriva turcilor?

– Aşa este! au strigat toţi căpitanii.

– Cu toate acestea, vedeţi, chiar din scrisorile lui, el voia să vă dea pe mâna turcilor.

Căpitanii începură a murmura.

– Întrebaţi pe acest călcător de jurământ: unde sunt atâţia panduri şi căpitani ce i-a tăiat numai de la plecarea sa din Cotroceni? Unde sunt Urdăreanu şi alţii, pe care i-a tăiat aici la Goleşti?

– Pentru aceasta nu am să dau seama nimănui, a răs­puns Tudor cu mândrie; sunt în ţara mea cu sabia mea.

La aceste cuvinte feţele căpitanilor se întunecară şi începură a scrâşni din dinţi. Iordache profită de această dispoziţie a căpitanilor şi le zise:

– Mai vreţi voi de comandir pe acela care vă omoară fără vină şi nejudecaţi şi care lucrează pe sub mână cu turcii ca să vă dea pe mâna păgânilor?

– Nu-l mai vrem, spuseră toţi într-o glăsuire.

(….)

– Încuviinţaţi voi mergerea slugerului Tudor la prin­ţul Ipsilanti ca să-şi dea cuvânt pentru faptele sale?

– Să meargă! Să meargă! răspunseră toţi.

– Haide, dar, la prinţul Ipsilanti, zise lui Tudor căpi­tanul Iordache. Prinţul, ca părinte bun şi comandant al nos­tru, te va ierta, dacă te vei pocăi.

(….)

Facem precizarea că dialogul şi informaţiile resti­tuite în acest capitol le-am găsit în cartea istoricului C.D. Aricescu – Istoria Revoluţiei de la 1821. Prin citarea cu­nos­cutului revoluţionar de la 1848, nu facem decât să ne ţinem promisiunea de a respecta adevărul.

Trădat de panduri, Tudor n-a opus nici o împotrivire. Le-a spus doar foştilor săi căpitani următoarele cuvinte:

„– Mă duc la Ipsilanti, căci aşa este voinţa voastră, dar sufletul meu presimte că n-o să mă mai întorc; şi de voi muri, sângele meu cadă asupra voastră şi asupra co­piilor voştri”.

Mai jos, în aceeaşi carte este citată şi mărturia unuia dintre cei mai devotaţi panduri, Cioranul, ajuns la Piteşti în seara nefericitei zile a trădării. Aşezat pe un pat, Tudor zicea călăilor săi:

„Oameni fără căpătâi şi străini de această ţară, prin viclenie aţi amăgit oştirea mea de m-a dat în mâinile voas­tre. Ce credeţi că faceţi cu mine? Să mă omorâţi? Eu nu mă tem de moarte, în multe rânduri am înfruntat moartea în război. Înainte de a ridica steagul pentru dobândirea drepturilor ţării m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii. V-aţi gân­dit voi bine la ce capăt o să iasă fapta voastră? Turcii sunt în ţară şi voi singuri nu sunteţi în stare să vă bateţi cu ei cu ispravă. Veţi vedea.”

Previziunile lui Tudor privind soarta lui s-au împli­nit. Căpitanii care l-au abandonat s-au căit zadarnic, cei mai mulţi au pierit în luptele ce au urmat, alţii, mai puţini au dus mai departe blestemul. Câteva învăţăminte merită să fie consemnate:

Grecii s-au purtat şi de această dată cu cinism, au folosit mijloace necinstite: înşelăciunea, trădarea, crima. Ipsilanti nu era îndreptăţit de nici-o lege sau regulament să ucidă pe Tudor. Faimosul Legământ al lui Tudor se întoc­mise în contextul unui ajutor primit de la ruşi, iar Înţele­ge­rea de la Colentina nu stabilea nici o subordonare a lui Tudor faţă de Ipsilanti, dimpotrivă, era o revizuire a Legă­mân­tului. Tudor n-a fost niciodată subordonatul lui Ipsi­lanti, nu putea să fie, pentru că acesta n-avea calităţi de Comandant militar, el şi-a servit poporul şi când a consta­tat că nu se poate baza pe ruşi şi pe eterişti a preferat să trateze cu turcii sperând să-i determine să nu pustiască ţara cum făceau de obicei când o invadau. I-au lipsit sfetnicii pricepuţi, Episcopul Ilarion plecase împreună cu boierii, trimis de Tudor şi dacă n-a reuşit să împiedice dezertarea lor, de vină a fost blestemul cel vechi al românilor, trăda­rea. Căpitanii lui Tudor erau oameni simpli, necunoscători ai maşinaţiilor politice, s-au lăsat uşor înşelaţi de viclenia grecului. La rândul său, Iordache, n-a ştiut că Ipsilanti îl va ucide pe Tudor, pentru el, militar de meserie, viaţa unui ostatec trebuia respectată. Căpitanul Iordache a murit ca un adevărat erou, spre deosebire de Ipsilanti, un laş şi un incompetent. Istoricul are şi un reproş justificat de făcut lui Tudor: acesta ar fi trebuit, după opinia lui, să se folo­sească de situaţia creată în Bucureşti prin prezenţa, chiar şi forţată, a marilor boieri şi a Mitropolitului să convoace o adunare populară, cu boieri, cu negustori, cu meseriaşi, cu ţărani, să impună alegerea sa şi să se urce pe scaunul dom­niei. Din această poziţie el putea să dispună de puteri spo­rite, să-l alunge pe Ipsilanti şi să trateze cu turcii, convin­gân­du-i prin toate mijloacele, inclusiv cu bani, să-i dea firmanul domnesc. Suferinţele poporului român ar fi fost scurtate cu o jumătate de secol şi, poate, invazia turcească devastatoare ce a urmat revoluţiei ar fi fost evitată.

Arestat de eterişti Vladimirescu a fost dus la Târ­go­vişte, oraş predestinat pentru sacrificiu conducătorilor, unde a fost ucis mişeleşte de către unul dintre cei mai nemer­nici şi depravaţi eterişti, Caravia, un beţiv şi un sanghi­­­nar notoriu. Din relatările lui Chiriac Popescu, Tudor, căzut sub suliţele arnăuţilor a avut puterea să ros­tească ul­ti­mele sale cuvinte de erou: „Hoţilor şi tâlharilor, dacă sun­teţi oameni vrednici, duceţi-vă să vă bateţi cu turcii, să-i scoateţi din ţară şi nu cu mine un om dezarmat. Şi să ştiţi că trupurile voastre o să le mănânce câinii Ţării româneşti şi păsările prin munţi”.

Previziunile s-au împlinit întocmai şi de această dată.

Memoria aşteptării se desparte greu de marele erou al neamului, Tudor Vladimirescu. Vom încerca să comple­tăm portretul său printr-o prezentare a calităţilor sale de reprezentant al timpului în care a trăit şi al sufletului româ­nesc, aşa cum au rămas în documente. Ştim că ni se va re­proşa insistenţa asupra faptei şi personalităţii marelui erou naţional şi îndepărtarea de angajamentul de a restitui viaţa înaintaşilor direcţi, ne asumăm răspunderea printr-o justi­fi­care sufletească, aceea de a-l aşeza pe Tudor Vladimi­rescu printre strămoşii tuturor românilor de după el, deci şi al nostru. Sacrificiul lui a deschis pagina de istorie a veacu­lui deşteptării unde vor fi înscrise faptele fondatoare ale României de azi: alungarea fanarioţilor, reformele lui Cuza, Unirea şi Independenţa.

Remarcat pentru intuiţia sa practică, pentru capaci­ta­tea de a lua decizii rapide şi eficiente, dar mai ales pentru carisma sa, Tudor a fost sprijinit la început de către boierii olteni, deşi nu provenea dintre ei. A primit chiar împuter­ni­ciri de la trei dintre cei mai importanţi boieri ai ţării: Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu „să înceapă acţiune militară împotriva necredincioşilor, precum este povăţuit”; când şi-au dat seama că Tudor ur­mărea nu numai alungarea turcilor dar şi dreptate pentru popor, l-au abandonat. Ca fiu de ţăran moşnean din Olte­nia, el cunoştea situaţia celor ce duceau greul ţării şi era normal să le reprezinte interesele, cu atât mai mult cu cât oastea lui era formată de oamenii de la ţară. Nu avusese timp pentru o instrucţie în şcoli superioare, avea însă multe cunoştinţe de istorie, fiind un cititor împătimit, un ascultător lacom de poveşti şi mai ales un om dotat cu simţ practic. Îşi impusese un regim de viaţă cazon, reuşise să se remarce în războiul ruso-turc, ajunsese până la gradul de sluger, ofiţer, devenise un om avut prin reuşite afaceri de comerţ. Idealul său patriotic era, poate, dublat de ambiţia personală, un amestec de psihologie ţărănească şi arivism de tip fanariot, dar ce om politic nu plăteşte tribut mediu­lui din care provine?

Desfăşurarea evenimentelor l-a pus în situaţia de a lua decizii rapide, într-un context de mare complexitate politică şi de lipsă a unor structuri organizatorice. Stra­te­gia de neutralizare a turcilor, prin asigurări de respectare a vasalităţii, făcea parte din înţelegerile secrete cu conducă­torii Eteriei, dar aceştia n-au mai recunoscut-o atunci când Tudor a refuzat să li se subordoneze. De fapt, aşa cum au probat documentele istorice, conducătorii Eteriei plănui­seră să se debaraseze de Tudor, devenit prea puternic şi aflat în opoziţie cu scopurile lor. Era prevăzută şi nesupu­nerea unor căpitani ai lui, intervenită, deloc întâmplător, după ce oastea pandurilor a fost oprită la trecerea Arge­şu­lui de către eterişti.

Va urma…

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest