de Nicolae Radu

Rătăcind prin pădure, cât mai departe de aşezările oamenilor, Radu a ajuns într-o poiană mare, înconjurată din toate părţile de pădure unde s-a oprit să petreacă noap­tea. Chinuit de foame, la capătul puterilor, a găsit forţa să îndrepte, din nou, către Mântuitorul o rugăciune fierbinte. În acel loc, despre care a aflat mai târziu că se numeşte Poiana Ogoarelor, a avut loc un nou miracol. Duhul Sfânt a răspuns rugăciunii şi s-a prezentat sub chipul părintelui Costea. Bătrânul preot, trist, îngândurat, a rămas tăcut un timp destul de îndelungat. Pe faţa lui se putea citi mare tulburare, dar şi îndurare.

– Ţi-a fost greu, a început, într-un târziu, să cuvânte. Boala lumii nu se vindecă uşor, nu i-ai găsit leacurile şi ţi-a lipsit de multe ori cel lăsat de Mântuitorul să-ţi primeas­că mărturisirea, fără de care păcatele se adună şi te cople­şesc, oamenii nu preţuiesc îndeajuns această Taină lăsată de Iisus Hristos. Pe lângă păcatele cărnii ai cedat şi ispitei de a purta puşcă, unealtă făcută pentru ucidere, în sufletul tău s-au adunat prea multe întâmplări greu de rânduit şi de cântărit. Domnul, în marea Lui dragoste şi bunătate, va ţine seama de căinţa ta şi îţi va deschide o poartă strâmtă prin care va trebui să intri, dacă vrei să obţii Harul mult râvnit. Calea hărăzită ţie va fi şi de-acum încolo grea, vei purta şi greutatea crucii, cerută de tine, ea va fi mai uşor de purtat dacă o vei duce cu dragoste şi credinţă, roagă-te să găseşti puterea s-o duci până la capăt. Patimile îndurate de Fiul Domnului să-ţi fie îndemn. Nu uita că iertarea păcatelor se face prin ispăşire, partea cuvenită fiecăruia din Sacrificiul cel mare.

După ce a spus aceste cuvinte, părintele Costea a mai rămas un timp în faţa lui, privindu-l cu binecunoscuta lui blândeţe, tristă de astă dată, apoi a dispărut încet,    într-un nor de ceaţă. Radu şi-a încredinţat trupul şi sufletul Mântuitorului şi din rugăciune a intrat direct într-un somn odihnitor. S-a trezit a doua zi, dimineaţa, mângâiat şi lu­mi­nat de razele soarelui. Şi-a luat traista şi lădiţa şi pentru prima dată, după zile multe petrecute în pădure, a luat dru­mul ce ducea într-un sat. A ajuns în locul unde l-a văzut Leana lu’ Duculeci şi s-a aşezat pe marginea drumului ca să privească ceea ce i s-a părut a fi cel mai frumos sat întâlnit de el până atunci.

Ce s-a întâmplat în acest loc vă este cunoscut deja, destinul, răbdător, îl aştepta la marginea pădurii, deghizat într-o femeie, purtând pe cap o vadră plină ochi cu apă de la Fântâna Omului mort.

Ne vom întoarce acum, aşa cum am promis, la casa părintelui Neacşu-Duhovnicu, unde l-am lăsat pe Radu să-şi caute drumul pentru zilele ce vor urma. Spre disperarea lui, din locul unde se afla nu vedea nici o cale de urmat. În jur se aşezase o linişte ameninţătoare şi un întuneric strâmt, limitat de patru pereţi, apăsător. De când plecase din chilia părintelui Costea, singurul loc unde încăpea toa­tă lumea, Radu începuse să se teamă de locurile închise. N-a găsit altceva mai bun de făcut decât să aştepte, fără să ştie ce, şi să repete cuvintele din Rugăciunea Împără­tească: „Facă-se voia Ta Doamne!”. Şi voia Domnului nu s-a lăsat aşteptată.

O rază palidă de lumină s-a strecurat prin uşa ce se deschidea încet, într-o mişcare ce nu se mai termina. La fel de încet, ca într-o poveste cu zâne şi vrăjitoare, a apărut în prag o siluetă slabă, străvezie, aproape o stafie. Aluneca, îndeplinind parcă un ritual, în camera lui Radu şi în urma ei uşa a început să se închidă, la fel de încet cum se des­chisese. După o pauză destul de lungă, timp necesar pentru a se convinge că a fost simţită, o voce şoptită, cu ritm şi muzică de rugăciune şi de descântec, a fost pentru Radu dovada că se afla în faţa unei fiinţe reale, fără îndoială o bătrână.

– Părinte Radule, că aşa am auzit că te cheamă, Sfin­ţia ta ai fost adus aici de Domnul nostru Iisus Hristos, Mân­tuitorul, la rugăciunile Maicii Sale, Preasfânta şi Prea­curata Fecioară Maria. Te văd cam speriat, vino-ţi în fire, aşa a fost scris şi toate se întâmplă după cum au fost întoc­mite şi le este rânduiala. Pe mine mă cheamă Anica, Mama Anica, aşa îmi spun oamenii. Eu te-am cunoscut de mult, te-am văzut în visele mele, te rugai la Dumnezeu să-ţi îndrume paşii şi să te aibă în grija Lui. Te-am văzut cum te luptai cu ispita şi nu ştiu dacă nu te-a mai şi biruit câte­odată. Te-am văzut, aşa cum eşti acum, în noaptea din aju­nul Bobotezei şi am ştiut că eşti alesul Floricăi, viitoarea dumitale preoteasă. Şi ea te-a visat, a fost un vis rău, pen­tru că cineva încerca să te depărteze de ea, i-am spus că Sfinţia ta eşti dăruit ei de Domnul şi că nimeni nu se poate opune voinţei Sale.

Vin de la cimitir, am aprins lumânări la toţi morţii şi le-am spus că ai venit. Te aşteaptă să le faci slujbele şi parastasele. De când a căzut năpasta peste sat au cam fost uitaţi, Părintele Neacşu s-a silit, săracu’, dar puterile l-au lăsat şi trăieşte numai pentru că nu putea să lase satu’ fără preot. Da, să-ţi spui povestea tristă a satului unde te-a trimis Mântuitorul. Aici au trăit de când să ştie oameni liberi, fără alt stăpân, în afara Bunului Dumnezeu. Ăi bă­trâni s-au născut în pădure, tufanii le-au fost fraţi şi nu era hotar între case şi nici case nu erau, pentru că trăiau în bordeie săpate în pământ, unde nu era niciodată nici frig, nici cald. Când au tăiat tufanii, ca să-şi facă grădini şi case, au ştiut că mânie pe Domnul şi aşa a fost, pentru că de-atunci au început să se certe pentru câte o bucată de pământ, să se omoare pă mejdini şi pă hotare. Părintele Neacşu a fost ăl din urmă care s-a mutat în sat, la îndem­nul feciorului său, părintele Florea, Dumnezeu să-l odih­neas­că, pentru că voia să fie mai aproape de biserica înăl­ţată de moşu lor, pustnicu’ Ilarion şi de credincioşii sa­tu­lui.

Părintele Florea a fost un om de mare ispravă, un adevărat păstor de oameni. Era bun, era frumos şi avea o voce cum numai în cer or mai avea îngerii. În fiecare zi de sărbătoare se aduna tot satul la biserică să-l asculte, să fie mai aproape de Mântuitorul şi de sfinţii Lui, în casa Lui. Oamenii erau siguri că Domnul se află printre ei, că n-a plecat din sat. Aşa au crezut, acum nu mai ştiu dacă a fost aşa, sunt ani de când L-a chemat pe părintele Florea la El, a fost să fie aşa şi nu e bine să cercetăm, cu puterile noas­tre, căile Lui.

Oamenii plănuiseră mai de mult să înalţe o biserică nouă. În prima Duminică după Paşte, în Duminica Tomei, a ţinut părintele Florea o predică frumoasă şi a adus vorba şi de Casa Domnului, spunând că trebuie să fie cea mai fru­moasă din sat. Au vorbit mulţi săteni, mai ales cei în­stă­riţi, au spus că vor să-şi aducă, fiecare după puterile lui, partea la zidirea bisericii celei noi. A fost o îmbărbătare şi părintele Florea le-a spus că nu e bine să rămână la vorbe, să treacă la fapte. El îşi pusese de mult în gând să ridice în curtea bisericii o cruce mare, făcută dintr-un singur tufan, aşa cum văzuse într-un sat de la munte. I-a rugat pe cei mai pricepuţi meseriaşi din sat să meargă cu el în ziua următoare să găsească tufanul potrivit pentru cruce, să-l doboare, să-l taie după măsura unei cruci mari, s-o făţu­iască şi să o aşeze în locul unde va fi altarul noii bisericii, la punerea pietrei de temelie a Sfântului lăcaş. Când se ajungea la acoperiş, crucea urma să fie aşezată lângă bise­rică, la loc de cinste, ca mărturie a Sfântului Sacrificiu şi ca aducere aminte a zilei în care creştinii au început zidi­rea.

Mulţi şi-au adus aminte mai târziu că preotul a ţinut morţiş să nu se mai amâne, să meargă chiar a doua zi să taie tufanul şi că graba lui nu li s-a părut a bună, e greu să alegi acum adevărul, întâmplările trăite nu mai păstrează rândul în mintea omului. Cei chemaţi să taie tufanul ar fi încercat să amâne, pentru că aveau alte treburi, da’ părin­tele nu s-a lăsat înduplecat. Nimănui nu i-a trecut atunci prin minte spre ce mare năpastă se îndreptau.

Pentru cremănăreni tăierea unui tufan este o treabă uşoară şi nimeni nu s-ar fi putut gândi că în satul lor, un om ar putea să moară când se taie un tufan. Ce s-a întâm­plat a fost un semn, da’ oamenii n-au vrut să spună vorba asta, pentru că ar fi însemnat să cerceteze voia Domnului şi ar fi fost un mare păcat. Păcate, dacă au fost, au rămas în gânduri şi oricum, un păcat din gând este mai mic decât un păcat vorbit sau făcut. Dacă ar fi fost după cum ştiau oamenii, tufanul ar fi trebuit să cadă la vale, spre pârău, şi nu la deal, unde era părintele Florea. Nu trecuse fierăstrăul de miezul trunchiului când s-a auzit o uruitură mare, ca un trăsnet, şi tufanul s-a prăbuşit pe locul unde stătea părin­tele.

Întâmplarea a fost aşa de năprasnică că oamenilor le-a fost multă vreme frică să vorbească despre cele întâm­plate. Tot satul l-a plâns pe părintele Florea şi la înmor­mân­tarea lui n-a lipsit nimeni, au fost aduşi în căruţe şi bătrânii şi ăi ce nu puteau să meargă şi copiii mici, ca să-şi aducă aminte. A fost jale mare, toată lumea plângea, plân­geau şi preoţii că au venit mulţi, din toate satele apropiate şi chiar din unele mai depărtate.

Când am rămas fără părintele Florea, a trebuit să ne mul­ţumim, de nevoie, cu slujbele sărmanului Popa Neacşu, ajuns în puţină vreme un trup neputincios, din cauza postului negru îndelungat. I-a rămas numai puterea de rugăciune, sufletul i se subţiase, se pregătea de plecare, numai Harul mai lumina când ieşea din altar. Oamenii ştiu că Dumnezeu nu-l va chema la El pe părintele Neacşu, decât atunci când în sat o să vină un alt preot.

Mama Anica a tăcut un timp, după care a grăit din nou:

Timpul s-a oprit după înmormântarea părintelui Florea. Oamenii nu mai mureau, copiii nu se mai năşteau, tinerii nu se mai căsătoreau. Toţi încercau să împlinească cele creştineşti, să ţină post, să facă rugăciuni şi dân când în când, tot mai rar, să facă parastase. Şi morţii au înţeles jalea abătută peste sat şi aşteptau, ca toată lumea, un semn de sus, ştiind că ce a fost scris o să se împlinească. Mulţi au încercat să schimbe lumea şi dacă n-a fost să fie, n-au putut.

Se spune că un necaz nu vine niciodată sângur şi aşa a fost şi la noi. Coana preoteasă, a lu’ Popa Florea, era cam bolnavă. N-a putut să vieţuiască după moartea părintelui, a plecat să-l caute în lumea drepţilor. A rămas Florica, fata lor, o frumuseţe de fecioară. În sat la noi este obiceiul, rămas din bătrâni, ca preotul ăl nou să fie fiul sau ginerele celui vechi. După întâmplarea groaznică dân pădure nici un flăcău n-a mai fost atras de Harul preoţesc. Mulţi o plăceau pe Florica, da’ nici unul nu avea curaj să se facă preot, ca s-o peţească. Au trecut ani, nu se mai ştie câţi au fost şi Domnul nu dădea semn că şi-a adus aminte de sat. Tare mult s-au rugat oamenii părinte Radule, să te trimită Domnul la noi şi uite că rugăciunea le-a fost ascultată. Ştiu că o să-ţi fie greu să păstoreşti un sat de oameni crescuţi dân piatră, mai repede se sparg decât să se aplece, dar dacă te-a trimis Domnul, poate că o să te şi ajute. Să fii blând cu Florica, şi ea e speriată dă felul cum te-a trimis Dumne­zeu, mi-a spus că eşti aşa cum te-a visat ea în Ajunul Bobotezei şi că-i e frică de matale.

O să ai multe dă aflat da’ o să le afli încetu cu încetu, o să ţi le spună oamenii, poate la spovedanie, şi bune şi rele. Acu’, eu mă duc, te las să te hodihneşti, când o să ai nevoie dă mine să mă cauţi, n-o să fiu prea departe.

A plecat aşa cum venise, cu paşi mărunţi, aproape alunecând. Uşa s-a deschis şi s-a închis la fel de încet.

Rămas singur, Radu a încercat să ghicească ce drum i-a hărăzit destinul, nu ştia ce trebuie să facă şi n-a putut să adoarmă decât după multe rugăciuni.

S-a trezit a doua zi dintr-un vis în care era în acea lume minunată cunoscută de el când se rugase pe prundul râului, la Râmnicu Vâlcea. Ar fi vrut să mai rămână, dar Soarele, intrat pe fereastră îi făcea semn că e timpul să se întoarcă pe pământ. De fapt Soarele era singura lui legă­tură cu lumea pe pământ, pe părinţi nu-i cunoscuse, fraţi nu avea, părintele Costea plecase, cei cu care se întâlnise până atunci dispăruseră şi ei, numai Soarele îi rămăsese credincios, îl mângâia în fiecare zi, îl trezea dimineaţa şi-i spunea la bună vedere, seara. Legătura lui cu Soarele era foarte strânsă, neomenească, nepătimaşă, o adoraţie şi o chemare permanentă, o încredere fără margini, tot ce era mai frumos în fiinţa lui venea de la Soare. Ştia că Dumne­zeu se află peste tot, dar era convins că Dumnezeu s-a făcut Soare pentru toţi oamenii de pe pământ. Gânduri naive, de om nevoit să-şi caute singur răspunsuri la între­bări încă nepuse în cuvinte.

Şi-a adus aminte de vizita din seara trecută. Bineîn­ţeles că nu pusese nici o întrebare şi nici nu se gândea să întrebe. Rânduiala lui era să-şi răspundă singur, sau să pună cap la cap cele auzite de la alţii. Cu timpul avea să afle, fără să întrebe, multe lucruri, oamenilor nu le place să păstreze secrete, de multe ori spun ce au auzit şi mai pun şi de la ei, ce le trece prin minte, aşa că poveştile sunt totdeauna frumoase, câteodată mai frumoase decât faptele întâmplate. Sunt ele, din această cauză, mai puţin adevă­rate? Vă las pe Dvs. să răspundeţi, oricum eu nu cred, pentru că altfel n-aş mai scormoni ungherele memoriei şi n-aş respecta făgăduiala de a spune adevărul.

Cine ar putea să spună povestea Mamei Anica? Radu în nici un caz, el n-a întrebat pe nimeni şi n-a spus niciodată alte poveşti decât cele citite în cărţi. Poate că se va afla cineva să o spună, nimic nu rămâne necunoscut, nu-l căutăm acum, suntem siguri că va veni singur, la timpul potrivit, când se va găsi cine să-l întrebe. S-ar putea să mai lipsească file, rupte de vre-un neştiutor de carte şi atunci ne va rămâne nouă nevoinţa să scormonim şi să restituim viaţa Mamei Anica. Vom începe cu sfârşitul, în­toar­cerea ei în satul Cremănari.

Într-o Duminică de Flurii, credincioşii, de fapt toţi locuitorii satului, îşi făceau griji că iarna s-a cam lungit, n-a înverzit codrul şi n-au ramuri să-l întâmpine pe Mân­tuitorul Hristos la sărbătoarea intrării Lui în Ierusalim. Mare le-a fost însă bucuria când, ajungând la biserică au găsit o femeie cu braţele pline de crengi verzi, pe care le împărţea la toţi credincioşii, spunându-le: „Ia, mamă! Ia mamă!”. De mulţumiţi ce erau nu s-au gândit s-o mai întrebe de unde avea ea atâta verdeaţă. La început nimeni n-a recunoscut-o, de-abia mai târziu şi-au adus unii aminte, era o fată plecată din sat cu ani în urmă. Mama ei, că n-avea tată, auzise că a fost văzută odată, pe la târgul de la Deduleşti, de Sfântu Ilie, unii au spus că s-ar fi băgat slugă la un popă, într-un sat, mai la vale de Trepteni. S-a găsit şi unu, sau una, care a spus că n-ar fi fost chiar o poamă bună şi d-aia a plecat, da’ vorbe d-astea se spun destul de des, mai ales când fetele sunt frumoase. De când s-a întors în sat, Mama Anica, aşa i-a rămas numele, pen­tru că în tot ce făcea ea era mama: „dă la mama, vino la mama, să te ajute mama, o să se roage mama pentru ma­tale, ţine de la mama” şi aşa mai departe, s-a aciuat pe lân­gă casa popii Neacşului, avea grijă de biserică, aprindea lumânările, tămâia morţii şi le ajuta pe preotese. Când a murit Coana preoteasă, a lu’ popa Florea, a rămas singura gospodară în casa popii, şi mamă adoptivă a Floricăi, Coana preoteasă Stanca, a lu’ Popa Neacşu, bătrână, ne­mai­putând să prididească într-o casă cu prea multe treburi. Pentru purtarea ei blândă şi pentru cucernicie, a fost res­pec­tată de tot satu şi numele de Mama Anica a căpătat un înţeles de mamă a satului. În toate necazurile abătute, după moartea năprasnică a părintelui Florea, Mama Anica a fost reazămul familiei popii şi al multor credincioşi din sat, prin cucernicia sa, încrederea că rugăciunile sunt ascultate şi dorinţele curate împlinite. Îşi făcuse culcuş la uşa Flo­ricăi, de acolo îi veghea somnul şi era totdeauna gata să-i vină în ajutor dacă avea nevoie de ceva. Se îngrijea de toate, de curăţenia bisericii, de îngrijirea mormintelor, să­dea flori, făcea de mâncare la toate pomenile şi dacă cine­va avea nevoie de ea, nu-l refuza niciodată. Când s-a înce­put construirea noii biserici de cărămidă, Anica a făcut mân­care pentru oamenii care zideau. La început sătenii veneau să ajute la biserică, sub îndemnul şi mai ales pe cheltuiala unui prieten din copilărie al părintelui Florea, tatăl Bălaşei, om credincios, al cărui nume nu l-am aflat, dar de care veţi mai auzi ceva mai departe. Dar banii şi apoi averea lui s-au terminat şi cum n-aveau nici popă, cei­lalţi săteni nu s-au mai îndemnat.

Trecuseră deja mulţi ani de când nu se mai făcuse nimic la biserică, oamenii veneau din ce în ce mai rar la slujba chinuită a popii Neacşului şi lipsa credinţei înce­puse să-şi facă loc în sufletele lor. Numai Mama Anica îşi păstra încrederea în rugăciuni şi găsea pentru toţi cuvinte de încurajare: „Trebuie să vină, că nu se poate un sat fără popă”. Venirea lui Radu şi căile ocolite pe care l-a adus Domnul sunt mărturii de netăgăduit ale puterii de credinţă.

Va urma….

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest