de Nicolae Radu

În afara Bisericii din Pleaşă au mai fost cel puţin două biserici pe pământul actual al vechiului sat: una   într-o aşezare vremelnică, întemeiată pe malul Oltului, într-o vreme când podul plutitor de la Cremănari era legă­tura cea mai importantă între ţinuturile din dreapta şi stân­ga Oltu­lui, alta la intrarea în satul Miuleşti, venind dinspre Ber­cioiu. Aşezările omeneşti din aceste locuri se explicau prin popasul căruţaşilor, înainte de trecerea Oltului, pentru pri­ma şi după urcuşul greu al Văii Ruzii, pentru a doua. Şi astăzi locurile de oprire a carelor moderne – autobuzele şi camioanele – sunt disputate de locuitorii satelor pentru valoarea lor de vaduri comerciale, dar se uită, din păcate, să se înalţe şi câte o cruce sau o troiţă, un loc de oprire pentru închinăciune şi rugăciune.

Nu putem trece mai departe fără să adăugăm o vorbă despre legăturile nevăzute dintre vis şi metaforă. Readuc în memorie visul în stare de veghe, dintr-o zi în care m-am imaginat într-un nor deasupra satului. L-am văzut atunci pe Însuşi Ziditorul, într-un moment de odihnă la Lăcaşul Său de meditare şi contemplare, Capul se afla undeva în dealurile împădurite ale Pleşii, adică acolo unde au aşezat oamenii prima biserică din sat, Biserica de astăzi au înăl­ţat-o în locul unde, după imaginaţia mea, se află Inima Sa. Lăsaţi-mă să cred că imaginaţia nu este înşelătoare, şi că poate să zămislească adevăr, mai ales când vine sub formă de vis în stare de veghe.

*

*          *

La sosirea viitorului Popă Radu în sat erau două biserici, una de lemn, veche, cea ctitorită de Ilarion Mona­hul, moş Popii Neacşului, cu acoperişul peticit, prin care se strecura apa, mai ales după ploi mai puternice şi una din cărămidă, neterminată, cu ziduri groase, zidită de meşteri pricepuţi în zidiri bisericeşti, aduşi de prin părţile Hure­zu­lui, de departe. Necazul a fost că cel ce plătise zidarilor, ter­minase banii şi nu se mai găsise nimeni să plătească şi zugrăveala. Am găsit într-o monografie întocmită de Învă­ţă­torul meu, Mitroi Tomulescu, cel mai cultivat om din Cre­mănari, o frumoasă poveste despre acel osârdios ctitor-ziditor al bisericii de cărămidă, care şi-a consacrat viaţa faptei creştineşti de a zidi biserica plănuită de Popa Florea, înainte de năpastă. Era un om înstărit, bun gospodar, a cre­zut că va putea să ducă la sfârşit lucrarea începută. Când a terminat banii a vândut şi pământul, cu ultimele pogoane a reuşit să pună acoperişul, având speranţa că va fi ajutat şi de alţi săteni credincioşi, a adus chiar şi pictori vestiţi, zugravi de biserici. Meseriaşii începuseră lucrul, făcuseră şi primele picturi, foarte frumoase, până într-o zi, când a venit un om necunoscut de ei, le-a spus „Bună ziua!” şi apoi, aşa într-o doară, i-a întrebat cine i-a angajat şi cât li se dă pentru munca lor. Pictorii s-au uitat unul la altul şi la rândul lor l-au întrebat pe cel nou venit:

– Da, de ce ne întrebi dumneata? Nu eşti d-aici dân sat?

– Ba sunt, le-a răspuns omul şi d-aia vă întreb, că cine a zidit biserica nu mai are nici un ban, ba mai e şi dator.

Auzind vorba asta, pictorii au oprit lucrul, s-au dus la cel ce îi angajase şi le-a cerut o arvună, destul de mare. Le-a făcut omul promisiuni, n-avea banii acuma, degeaba, zugravii au oprit lucrarea până vor primi banii. În zadar a colindat bietul om tot satul, cerând bani pentru pictura bi­se­ricii, nimeni n-a vrut să-şi deschidă punga, parcă le îm­pie­trise Domnul inimile şi numai El ştia de ce. După câte­va zile de aşteptare zugravii şi-au strâns sculele, pensule, culori, uleiuri, tot ce aduseseră cu ei şi au plecat luând, din curtea omului, vaca de lapte cu viţel cu tot, ca plată pentru ce făcuseră până atunci. Aşa s-a făcut că biserica de cără­midă, aşteptând să fie terminată pictura, n-a fost târnosită şi sfinţită, astfel că nici slujbe nu s-au ţinut în ea. Povestea are şi o continuare. Cel ce şi-a cheltuit averea pentru zidi­rea bisericii, avea o fată, o chema Bălaşa, fata creştea, era harnică, veselă şi arătoasă, dar zestre nu mai avea, toată averea tatălui său fiind cheltuită pentru zidirea bisericii. Aştepta şi ea un băiat bun, cu stare, muncitor, aşa cum era şi ea, da’ băieţii buni se-înfig la fete cu zestre şi sărmana Bălaşa nu mai era o partidă bună. Cum era curajoasă din fire, n-a mai aşteptat să se facă mireasă, a făcut mai întâi un copil. Nu şi-a făcut prea multe griji din cauza asta, mun­cea pe unde putea şi se descurca, numai că în anul ur­mă­tor a mai făcut un copil, şi uite aşa anu’ şi copilul, până a ajuns la patru. Toţi copii Bălaşii au ieşit buni, frumuşei şi mai ales isteţi nevoie mare, pricepuţi la toate. Pentru că nu aveau taţi, sau, mai bine zis nu îi cunoşteau, li s-a spus Bălăşoi, nume ce l-au transmis şi urmaşilor. Dacă cineva vrea să verifice povestea Domnului Învăţător Tomulescu n-are decât să meargă la Cremănari, unde va găsi o droaie de Bălăşoi, toţi frumoşi, isteţi şi harnici, daruri primite de la Domnul pentru curajul stră-stră-bunicii lor şi pentru fapta evlaviosului ei tată.

*

*          *

Cu ocazia hirotonirii Popii Radului, Prea Sfinţia Sa Ilarion, a mai făcut o faptă bună: a târnosit biserica şi a sfin­ţit-o aşa cum era, cu pictura neterminată, aşa că prima slujbă ţinută de Popa Radu a avut loc în biserica de cără­midă. Oamenii s-au angajat în faţa Prea Sfinţiei Sale să termine în cel mai scurt timp şi zugrăveala.

Pentru Popa Radu cinstea de a se termina pictura bise­ricii în timpul preoţiei sale a fost un dar de la Duhul Sfânt, Cel lăsat credincioşilor pe pământ de Însuşi Mântui­to­rul Hristos, la Înălţarea Lui în ceruri. Atunci l-au cunos­cut cu adevărat mirenii din Cremănari pe preotul lor. Cu o putere de convingere greu de prevăzut la un om atât de puţin vorbitor, Radu a reuşit să deschidă baierele pungilor şi să strângă într-un timp scurt sumele de bani trebuitoare pentru pictura bisericii. A vrut să mulţumească, după puterile lui, Domnului pentru miracolul prin care rugăciu­nile au fost primite şi să lase mărturie de mulţumire o bise­rică frumos pictată. Toate canoanele bisericeşti au fost res­pec­tate, au fost aşezate la locul lor numeroase scene bi­blice şi portrete ale Sfinţilor părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi ale Sfinţilor Apostoli, faptul că trecuse pe la Hurezi şi pe la alte Biserici vâlcene, renumite pentru frumuseţea picturii, îl ajutase să fie un bun cunoscător al tradiţiilor ar­tis­tice româneşti şi ortodoxe, la care s-a mai adăugat şi gus­tul lui pentru frumos, un dar dumnezeiesc şi poate moş­tenire de la înaintaşi. A fost ajutat şi de Părintele Cor­beanu, la rândul lui, mare iubitor de frumos şi cunoscător de tradiţii. Cu sprijinul lui a reuşit să-i aducă la Cremănari pe cei mai renumiţi pictori de biserici din Oltenia, în frun­te cu celebrul Pătru ot Teis, zis şi Teişanu, ceea ce trebuie să recunoaştem că n-a fost deloc uşor şi merită să fie ţinut minte.

Pentru frumuseţea ei, pictura bisericii de la Cremă­nari-Moşteni a adus la Cremănari renumiţi oameni de cultură printre care marele istoric Nicolae Iorga, Academi­cia­nul Profesor Nicolăescu-Plopşor şi foarte probabil Ni­co­lae Bălcescu, a cărui moşie se afla la numai două dealuri şi două văi, cele locuite de credincioşii din Băneşti şi Gâl­to­fani. E greu de crezut că autorul cărţii Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul n-a trecut cele două dealuri să cu­noască drumul marelui Voievod spre Ardeal. Patrimo­niul cultural al Judeţului Vâlcea a inclus-o printre valorile artistice ale judeţului, atestate şi de cele două articole pu­bli­cate în Revista „Monumente istorice” din anul 1931, sub semnătura lui Nicolae Iorga: „Moştenii din Cremănari – o contribuţie la cunoaşterea satelor muntene” şi „Trei biserici de sat muntene: Pietrosita, Calvini şi Cremănari Mijlocu”.

După ce a terminat picturile cerute de canoane şi de Popa Radu, Pătru ot Teis, a fost mulţumit de ce-l ajutase Domnul să facă şi de felul cum fusese primită echipa sa, şi a oferit ca dar credincioşilor, un tablou votiv în care i-a pictat pe cei ce se dovediseră mai largi la pungă şi mai buni credincioşi. S-au ales, după discuţii aprinse, Dumitru Galiceanu, Nicolae-sin Ceauş Radu, şi Ion Sălişteanu, iar ca parte femeiască, Preoteasa Stanca, a părintelui Neacşu şi Joiţa, soaţa lui Nicolae-sin Ceauş Radu. În zadar a încer­cat adevăratul ctitor al bisericii, tatăl Bălaşei, să le aducă aminte şi de el. Aşa cum se întâmplă întotdeauna, pe cel sărac nu l-a mai băgat nimeni în seamă, numele lui nefiind scris în nici un document oficial, n-a mai fost ţinut minte şi nu-mi permit impietatea de a-l inventa. Au rămas însă urmaşii lui, Bălăşoii, cu care satul s-a mândrit şi se mân­dreşte. Radu n-a vrut să fie scris şi numele lui, a zis că atunci când a venit el, biserica era deja zidită, aşa că pe înscrisul aşezat deasupra uşii de intrare în pronaos, se spu­ne că biserica a fost înălţată pe vremea preoţiei lui Popa Neacşu Duhovnicu, ceea ce este întru totul adevărat.

*

*          *

Creştinismul a fost adus în ţara dintre Dunăre, Nistru şi Tisa de către Sfântul Apostol Andrei, unul dintre primii doisprezece Apostoli ai Lui Hristos, şi a prins repede rădă­cini, pământul fiind deja pregătit pentru primirea unei reli­gii a iubirii, de cei ce-l stăpâneau de multe sute de ani. Când a sosit Sfântul Andrei a găsit aici un Zeu localnic, stă­pânitor şi bun cunoscător al pădurilor unde trăiau îm­pre­­ună oameni şi alte vieţuitoare, uniţi prin credinţa reîn­tru­­pării sufletelor şi a înnobilării lor prin rugăciuni şi fapte bune. Cea mai mare faptă bună a strămoşilor daci era să ape­re averea, pădurea cu toate darurile ei, pe strămoşii ador­­miţi şi pe cei ce de-abia se treziseră şi creşteau ca să de­vină, la rândul lor strămoşi. Prietenii cei mai buni ai oa­me­nilor erau lupii şi duhurile pădurii. Se spune că acest zeu, venit din Grecia antică, fusese ucenic la vestita şcoală a numerelor sacre, unde profesor a fost unul Pytagora, el în­suşi zeu încarnat în trup de filozof. Numele zeului local­nic era Zamolxe sau Zamolxis, nume din care s-a putut afla de unde venea, ţinutul dintre Marea Egee şi Marea Ionică.

Porunca de iubire, adusă de primii creştini, a înflorit şi rodit în ţara celor ce-şi apărau, în numele iubirii, viaţa şi moştenirea. Încercările de tot felul, la care orice Tată iubi­tor îi supune pe fii săi, sunt şi ele dovezi de dragoste me­nite să-i întărească pentru lupta cu Răul, zeul răzvrătit. Che­marea lui Popa Florea, neaşteptată, viaţa plină de în­tâm­plări, nu dintre cele mai fericite, a lui Popa Radu, ne­ca­zul celui ce zidise biserica, un nume rămas necunoscut dar o fapta slăvită, viaţa grea a multor oameni, a Mamei Anica, a Bălaşei, sunt dovezi că omul este făcut să se fră­mânte, să se zbuciume, să plătească pentru adevărul căutat şi nu să trăiască neturburat într-o stare numită de unii feri­cire, fără să ştie, de fapt ce înseamnă.

Sunt mulţi cei ce confundă iubirea cu fericirea, gre­şeală fundamentală, iubirea este dumnezeiască, fericirea este omenească, iubirea presupune şi suferinţă, stare sufle­tească respinsă de fericire, iubirea este adevăr, fericirea este iluzie. Încercat de prea multe suferinţe, românul n-a căutat fericirea, s-a mulţumit să respecte porunca de iubire adusă de Religia creştină.

Credincioşii creştini ortodocşi din Cremănari, păsto­riţi prin grija Domnului de un preot dăruit lor, vor fi su­puşi la multe încercări, Popa Radu nefiind nici el ocolit, pentru că, altfel, cum ar fi putut ei să ştie că sunt fii iubiţi şi aleşi ai Domnului? Zeul răzvrătit, al dezordinii şi al ispi­tei, trudeşte şi el pentru a zădărnici zidirea şi-i găseşte pe cei rătăciţi, gata pregătiţi să-l ajute. Lumea creată de Dum­ne­zeu, inventată de El, este o lume a luptei, nu se putea altfel, pentru că fără confruntare nimic nu poate să existe şi să dăinuiască şi când spunem asta ştim foarte bine că ne aşezăm de bună voie între cele două adversare, de necon­ci­liat, metafizica şi dialectica, amândouă inventate, nu se putea altfel, de Cel ce a creat totul.

Despre lupta pentru dăinuire a Bisericii din Cremă­nari-Moşteni am aflat că a rezistat mai multor cutremure, sacrificând-şi numai frumoasa turlă cu care fusese împo­do­bită la înălţarea ei, în timpul devastatorului cutremur din 1888. Ca s-o întărească, credincioşii satului au încins-o cu brâe de fier beton, iar de curând, prin strădania preotului Mihai Prunoiu şi a descendenţilor unui onorabil enoriaş al satului, Neica Gheorghe Cincă, au fost restaurate şi pictu­rile. Cât de mult a fost respectată arta lui Pătru ot Teiş, nu suntem în măsură să spunem, dar ceea ce ni se oferă privi­ri­lor nu poate fi decât lucrare inspirată de Duhul Sfânt.

Cu un oftat mă simt dator să închei paginile despre Biserica Satului Cremănari, fost şi sper, viitoare comună. Oftez pentru că nu pot să înţeleg cum poate un Lăcaş de odihnă şi de contemplare al Creatorului, să ajungă filială a unei parohii dintr-un sat apărut mult, mult, mai târziu. Mă rog Bunului Dumnezeu să trimită mesaj de dreptate Prea Sfinţitului Episcop al Vâlcii şi Oltului, să-mi vindece ofta­tul şi rana provocată înaintaşilor noştri de către un slujbaş al zeului dezordinii, restabilind rangul de parohie bisericii din Cremănari-Moşteni.

*

*          *

S-au adunat multe zile, cu zeci de zecile, de când scor­monesc în depozitele memoriei în aşteptare cu spe­ran­ţa că voi găsi amintiri din care să reconstitui frământările proaspătului Popă Radu, obligat în noua lui situaţie, să-şi asume statutul de soţ, riscul de a deveni tată, un cuvânt de care se speriase la potcovărie şi de care fugise ca alungat de duhuri. În spaţiul strâmt unde am găsit sugestii despre cele întâmplate, mă lovesc permanent de umbra Mamei Anica, un personaj providenţial trimis să-l călăuzească pe tânărul popă în misiunea de păstor de oameni la Cremă­nari. Încep să cred din ce în ce mai mult că în acea binecu­vân­tată zi de Florii, Mama Anica fusese deja aleasă de Duhul Sfânt să pregătească primirea lui Popa Radu, s-o îndrume pe viitoarea preoteasă Florica, să le arate că sunt făcuţi să se întâlnească.

Ce fire nevăzute, toarse la comandă divină de ursi­toa­re, îi legau pe cei trei? Mă tem să scotocesc mai de­parte, mă opresc la sugestiile firave, inspirate de umbra Mamei Anica şi pătrund, ca şi ea, cu paşi mărunţi, în odaia pregătită pentru întâlnirea deja hirotonitului popă, cu deja preoteasa lui, Florica. Găsesc un opaiţ slab, răspânditor mai mult de umbre decât de lumină. Chem în ajutor ima­gi­naţia şi mă încumet să spun: Aşa trebuie să fi fost.

E greu să restitui momente de exaltare a trupului, cunoscute deja din păcatele trecute, rămase undeva într-o încăpere a memoriei condamnată aducerii aminte, legile ome­neşti au stabilit că o faptă rea nu trebuie uitată, dar nici pedepsită de mai multe ori. Ne oprim în faţa uşii de la ca­mera unde Radu fusese dus cu alai de tot satul, într-un mo­ment când nu ştia nimic din ce îi rezervase destinul. Mama Anica, ghid preţios, ne şopteşte că momentele im­por­tante, grele, ale vieţii trebuie lăsate să se desfăşoare de la sine, aşa cum le este rostul, stabilit totdeauna dinainte. Orice în­cer­care de a le grăbi sau schimba este ispită de la zeul răz­vră­tirii.

Întâlnirea, mult aşteptată, dintre o tânără fecioară şi primul ei Făt Frumos rămâne, ca toate primele pagini co­piate din abecedar, o amintire greu de uitat a unui ideal niciodată împlinit; dorinţa se împiedică de neîndemânare, curiozitatea se îmbulzeşte călcând peste răzoare de flori abia răsărite, ruşinea se ruşinează, instinctele vieţii se nă­pus­tesc, totul este sublim şi anapoda, plăcerea se topeşte în durere, nimic nu mai este cum a fost. La hotarul dintre ce a fost şi ce va fi se pune o poartă, prin care tânăra fecioara este împinsă într-o cameră unde nu ştie ce caută, nu gă­seşte, se simte umilită şi e gata să plângă. Aşa mi-a şoptit Mama Anica să povestesc prima întâlnire a Floricăi cu soţul ei legiuit, Popa Radu. Poate că bătrâna a ştiut mai mult şi nu mi-a spus, poate că n-a ştiut şi a inventat, in­ven­ţia nu este minciună şi nouă nu ne rămâne decât să recu­noaş­tem că Mama Anica se pricepea şi la ghicitul în su­fle­tele oamenilor.

În continuare vom încerca să restituim desfăşurarea faptelor, aşa cum au fost sau cum ar fi trebuit să fie. Prea multele treburi ce nu puteau fi amânate au tras după ele zile de întârziere, drămuite fără milă de aleasa înfăptuirii des­tinului.

– Lasă, că o să fie timp pentru toate, îi asigura Mama Anica, fără să spună la ce se gândea. Trebuie să fie bine pregătit, ca să iasă cum trebuie.

Să-i ascultăm sfaturile, să ne oprim în faţa uşilor în­chise şi să consemnăm intuiţiile imaginaţiei.

Radu continua să doarmă în camera unde fusese pri­mit în prima zi, mai mult visa decât dormea şi nu ştia unde se termina amăgirea şi unde începea viaţa adevărată. Fosta lui stăpână, Miţa, l-a înspăimântat de câteva ori strecu­rându-se, goală, în patul lui. A respins-o cu o brutalitate de care nu se credea în stare şi a fost fericit când şi-a dat seama că nu era decât o amăgire. Când a venit Veta, cu un copil în braţe, a sărit din pat neştiind ce trebuie să facă Visul era atât de adevărat încât nici mai târziu n-a putut să-şi dea seama dacă a fost numai un vis sau a fost chiar Veta. Privirea i se oprise la copil când Veta l-a întrebat:

– Acuma ai să poţi să fii tată? Copilul nostru de ce n-are tată? Prin ochii copilului se vedea ca printr-o fereas­tră cerul de unde se desluşea o poruncă: „Răspunde!” N-a ştiut ce să spună, a coborât privirea în aşteptarea pedepsei. Într-un târziu, când a ridicat ochii a văzut chipul Vetei şi al copilului destrămându-se; în uşa deschisă, nu ştia când, a apărut Mama Anica:

– Ai visat rău, Părinte Radule. Parcă te certa cineva şi nu ştiai ce să-i răspunzi. Aşa este şi în viaţă, vin tot felul de oameni cu necazurile lor, te pregăteşte Duhul Sfânt pen­tru Taina Spovedaniei, ai să auzi multe, o să vină mulţi păcătoşi, să nu osândeşti, să ierţi, că d-aia ţi-a dat Domnul Harul.

N-a mai putut să-şi ţină gândul şi a întrebat-o pe bătrână:

– Da’ pă mine cine mă iartă?

Anica l-a privit cu certare. După un timp de gândire, i-a spus:

– Numai Domnul poate ierta, sunt păcate iertate şi altele neiertate. Mai mult nu ştiu să-ţi spun.

Cu toate că mărturisise păcatele făcute înainte de a primi har preoţesc de mai multe ori, ultima dată când ve­nise părintele Corbeanu, nici unul dintre preoţi nu-i spu­sese că i-au fost iertate. Avea dreptate Mama Anica, păca­tele lui nu puteau să fie iertate decât de Mântuitorul Hris­tos. A crezut că dacă i s-a dat Harul i-au fost iertate şi păcatele, dar acum nu mai era sigur.

Necunoscute sunt căile Domnului! Faptele rele se spală cu lacrimi şi cu fapte bune, aşa îl învăţase părintele Agapie. S-a aşezat în genunchi şi a plâns, lacrimi mari curgeau ca dintr-o streaşină pe timp de ploaie, s-a rugat fierbinte să-i fie iertate păcatele şi a promis că o să ungă cu balsam de fapte bune rănile vechi, poate că aşa se vor vindeca. N-a avut curajul să se gândească la ce va fi, ştia, din învăţătura căpătată la mânăstire, că e mai bine să nu cer­cetezi destinul, că e păcat, el vine oricum şi ştie mai bine ce are de făcut. A adormit cu gândul la Părintele Costea, cu speranţa că va veni, dar n-a venit.

*

*          *

În camera ei, acolo unde urma să-şi primească soţul, Florica alunga cu bună ştiinţă somnul. N-avea, acuma, timp de dormit. O învăţase Mama Anica tot ce se putea învăţa, da’, ce, parcă poţi să ştii dinainte cum va fi? Avea încredere în Mama Anica, tot ce-i spusese ea se împlinise, chiar şi bărbatul visat în seara Bobotezei era Radu, l-a recunoscut de la început. Aşteptase ea atâţia ani, acum putea să aştepte mai uşor, că ştia pe cine aşteaptă. Nu-i era frică, de ce să-i fie frică?, aşa e dat să fie, menirea ei era să lase urmaş la biserică, aşa o să facă, totul vine de la Dom­nul. Citise de mai multe ori Cartea Sfântă şi aflase că după ce Eva se lăsase ispitită, zeul cel rău pusese stăpânire pe multe suflete. Aflase că viaţa nu este o plimbare cu barca pe un lac liniştit, în viaţă, ca şi pe lac, pot să vină furtuni mari care cer de multe ori jertfe de suflete, Mama Anica o prevenise că o să mai aibă multe de petrecut şi îndurat, ea se ştia fără păcat, spusese toate gândurile la spovedanie şi chiar părintele Corbeanu o lăudase la Prea Sfinţitul, spu­nând că a fost o fecioară model şi va fi o preoteasă la fel.

– De ce nu dormi, maică, o surprinsese Mama Anica tocmai când ofta adânc. Culcă-te Florică mamă, nu te mai lăsa dusă de gânduri, este mai bine să visezi decât să te gândeşti, gândurile sunt mai rele decât visele.

– Hai că mă culc, uite acu’ mă culc şi o să dorm; şi o… să viseez…

A doua zi Mama Anica s-a hotărât să-i culce împreună. Nu mai putea să aştepte, copiii erau obosiţi, nu dormeau, visau urât, ce mai, le venise timpul. Nu i-a spus nimic Floricăi, dar a pregătit tot ce ştia ea că trebuie şi seara, după ce a lăsat-o să-şi spună rugăciunea i-a zis:

– Tu să stai aici pe pat, nu culcată, la marginea patu­lui; ai acolo lângă sobă apă caldă, un săpun şi două şervete curate. Mă duc să-l aduc pe soţul tău. Florica a privit-o, a ascultat-o şi a făcut ce i s-a spus, fără să întrebe nimic.

Mama Anica s-a strecurat pe uşă, încet, aşa cum făcea totdeauna, n-a închis-o de tot şi la fel de încet, s-a îndrep­tat spre camera lui Radu care îşi făcea rugăciunea şi n-a simţit când a intrat. L-a aşteptat să termine şi de-abia atunci li s-au întâlnit privirile care au spus imediat ce aveau de spus. După ce s-au înţeles fără vorbe, Mama Anica a dat şi cuvânt:

– Hai părinte, a venit şi ceasul ăsta, aşa e dat de la Dumnezeu, să se împreune bărbatul cu nevasta lui şi să facă şi copii. Nu te mai gândi la păcat, nu e nici un păcat, este o Taină Sfântă. Păcatele, dacă au fost, numai Dumne­zeu le ştie şi numai El poate să le ierte.

Apoi a continuat:

– Să te porţi cu blândeţe, nevasta matale e o mân­dreţe de fecioară, nepricepută, să n-o doară, ai răbdare, acum e doar începutul, mai târziu o să fie altfel. Radu s-a ridicat ascultător din pat şi a urmat-o respectând mişcarea ei înceată aproape nesimţită. Mama Anica s-a oprit în faţa uşii, a făcut semnul crucii şi încet, l-a împins în camera Floricăi.

A urmat o linişte lungă, privirile li s-au întâlnit neştiind ce să spună. În cameră era cald, căldura venea de la inimile lor care încercau să iasă din piepturi, să se uneas­că. După un timp Florica i-a făcut loc să se aşeze lân­gă ea pe pat. Au rămas un timp, aşa, unul lângă altul.

Apropierea n-a mai avut nici o legătură cu cuvintele. Ce se poate face cu cuvintele acolo unde este nevoie de fapte? Obişnuit să se exprime prin fapte, Radu le-a găsit şi a spus ce avea de spus. Florica l-a înţeles şi i-a răspuns. A fost, bineînţeles multă nepricepere şi neîndemânare, aşa cum era normal să fie, dar şi multă gingăşie. Tot ce credea Radu că ştie despre împreunarea dintre un bărbat şi o fe­me­ie s-a dovedit a fi neadevărat. Împreunarea cerută de sim­ţurile dezlănţuite, violentă, necontrolată, animalică,    n-avea nici o legătură cu dăruirea reciprocă a trupurilor şi sufletelor, sub binecuvântarea sfântă a Tainei căsătoriei.

A fost o noapte lungă şi obositoare pentru amândoi. Mama Anica s-a rugat la Duhul Sfânt să rămână şi El toată noaptea în camera Floricăi.

*

*          *

După ce totul a reintrat în memoria aşteptării, Radu şi-a căutat gândurile nespuse, le-a scos la suprafaţă şi le-a cercetat cu severitate. A trebuit să recunoască faptul că destinul lui a început să se dezvăluie şi să-i arate care îi sunt datoriile. El, Popa Radu a fost trimis să păstorească un sat cu oameni, care aşteaptă de la el să le spună Cuvân­tul Domnului. Va fi plinitorul Tainelor Sfinte ale Bisericii creştine, va boteza, va împărtăşi, va ierta de păcate, va cu­nuna, va sluji la capătul trupurilor ale căror suflete au ple­cat către cerul meritat, va săvârşi Taina Sfântului Maslu, va sfinţi casele oamenilor şi fântânile, va fi duhovnic şi sfă­tuitor. Sub povara grea a acestor datorii Radu s-a anga­jat în faţa icoanei Mântuitorului răstignit pe cruce, că va încerca să ducă, la rândul lui, crucea dăruită la venirea pe lume şi devenită mult mai apăsătoare, odată cu primirea Harului.

Şi-a adus din nou aminte cât de tare s-a speriat când i s-a spus că va deveni tată, el care nu ştia ce este un tată. Fuga de la potcovărie a fost un mare păcat şi toate nopţile lui de nesomn deveniseră nopţi de judecată şi învinuire. Tot ce a aflat după aceea despre cuvântul tată îi îngreuna păcatul, când Leana lu’ Duculeci i-a spus „Bună ziua pă­rinte” a crezut, la început, că Leana era una dintre acele acu­zatoare ce-i apăreau în vise, amintindu-i păcatul de neier­tat de a-şi fi părăsit copilul, aşa se explica privirea crâncenă cu care a speriat-o, de-abia după ce femeia a ple­cat şi-a dat seama că nu visa şi că, pentru prima dată, cine­va l-a numit cu un cuvânt frumos, acela de părinte. Atunci s-a trezit în el speranţa de a fi cu adevărat un părinte de suflete creştine. Ceea ce a urmat nu a fost decât o împli­nire miraculoasă a dorinţei pe care nu îndrăznea s-o încre­dinţeze cuvintelor. El, cel obişnuit să vorbească prin fapte, a început să devină, încetul cu încetul, robul cuvântului, gândit şi vorbit, dar cât de greu i-a fost! Odată cu Harul a coborât şi Duhul Sfânt asupra lui şi l-a dăruit cu puterea de a mânui Cuvântul, un dar plin de puteri, aşa cum e scris în Cartea Sfântă: „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu”. Cu El a făcut Dumnezeu lumea şi prin El este împlinită voia Lui. Va fi, de-acum încolo, Părintele Radu de la Cremă­nari. În acel moment un fior a trecut prin corpul lui, ca un fulger rece, vestitor de furtună şi a în­chis drumul gândului către cuvânt.

Nu-i este dat omului să-şi ţină angajamentele ge­neroa­se, generozitatea este trecătoare, supusă altor legi şi n-are legătură cu destinul. A învăţat şi asta din cele ce i    s-au întâmplat după aceea.

*

*          *

Iar eu, Doamne, umilul scriitor, mă rog Ţie fierbinte să mă călăuzeşti în orbecăiala mea prin labirintul unde se află depozitul memoriei în aşteptare. Aprinde, Doamne, o luminiţă cât de mică în faţa uşilor unde imaginaţia mea poate să găsească un ajutor. Mă tem, Doamne, pentru stră­moşul meu, mă tem că păcatele lui vor cere pedeapsă, mă tem că stră-stră bunica Florica va fi părtaşă la ispăşirea lor şi nu ştiu Doamne dacă e bine ca pentru păcatele unor stră­moşi să ispăşească urmaşii. Iartă-mă, Doamne, şi nu mă lăsa să greşesc.

Implicarea autorului într-o carte despre întâmplări, despre care s-ar putea spune, cu îndreptăţirea raţiunii uma­ne, că nu sunt ale sale, ar putea fi judecată cu asprime şi ar fi o greşeală, cum ar putea să fie altfel, cum ar putea scrii­to­rul să spună adevărul despre întâmplări necunoscute, cum ar putea să le garanteze? El este de la început şi va ră­mâne până la sfârşit, personaj în cartea scrisă, vă amintiţi? la îndemnul şarpelui personal. Ca purtător de moştenire stră­moşească îşi asumă şi răspunderea pentru tot ce scrie.

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest