de Nicolae Radu

Nimeni nu se îndoia că Radu era noul popă din Cre­menari, numai că purtarea lui, obiceiul de a nu vorbi decât când nu mai putea să tacă, îi punea pe săteni în încurcă­tură. Oamenii încercaseră să stea de vorbă cu el, da’ cu cine? Îl găseau tot timpul retras în camera lui, unde se sfiau să intre şi nici nu prea ştiau cum să deschidă vorba. Tăcerea lui impunea un respect greu de înţeles pentru oa­meni obişnuiţi să li se iasă în întâmpinare. Singură Mama Anica intra când vrea la popă, îi aducea toate cele de tre­buinţă şi-i spunea ce zic oamenii în sat, încercând să afle de la el un răspuns la întrebarea: „Şi acum ce facem?” Radu o asculta, o încuraja să vorbească, era interesat de tot ce spunea, dar totul se oprea acolo, Mama Anica plecând de fiecare dată mai nelămurită decât venise. Când era în­tre­bată ce face popa şi ce zice, le răspundea că e bine, că se roagă şi că a spus că n-a venit încă timpul, oamenii nu prea înţelegeau mare lucru din vorba asta, se uitau la ea cu speranţă dar şi cu neîncredere, şi unii au zis că ceva nu e cum trebuie. Neavând altceva de făcut aşteptau, aşa cum aşteptaseră atâţia ani.

Toţi ştiau că nu poţi să fi popă fără să vină o faţă bise­ricească mai înaltă să-ţi dea Harul, sau cum se spune să te hirotonească, altcumva n-ai cum să faci slujbă în biserică. Popa Neacşu, mulţumit că i-a trimis Domnul înlocuitor, nu mai ieşea din camera lui, ţinea tot post negru şi se ruga să trimită Dumnezeu îngerii ca să-l ducă în îm­pă­răţia Lui. Radu, la rândul lui, nici el nu ieşea din camera unde fusese adus în prima zi, făcea rugăciuni, ţinea post, nu negru, obişnuit, mânca din ce i se aducea numai jumă­tate şi aştepta un semn de la Cel de sus. Situaţia lui era mult prea încurcată pentru o minte de om, nu ştia ce tre­buie să facă şi aştepta semn de la Cel ce-i cunoştea soarta şi putea să o şi dezlege. După multe zile de aşteptare, la îndemnul Mamei Anica, s-au strâns mai mulţi bărbaţi la biserică unde s-au sfătuit îndelung şi au ales trei dintre ei să meargă la Episcopie, la Curtea de Argeş, ca să ceară sfatul şi ajutorul Episcopului. Au plecat de dimineaţă, de vreme, într-o căruţă cu cai, au ajuns pe la prânz, scurtând drumul, au luat-o prin Ciofrângeni şi Poienari, şi mare le-a fost mirarea aflând că la Episcopie nimeni nu ştia de sosi­rea unui popă la Cremănari. Episcopul Ilarion, proas­păt înscăunat, împreună cu tot soborul lui de preoţi se uitau unul la altul şi la cei trei săteni, fără să ştie ce răspuns să le dea. Toţi ştiau că e nevoie de popă la Cremenari, da’, cine o fi popa ăsta care nu trecuse pe la ei?

– Să-l aduceţi aici, să-l vedem, a zis Preasfinţitul Episcop.

– L-am aduce noi, da’, de când a venit nu iese din casă.

– Şi ce face în casă? i-a întrebat Preasfinţitul.

– Face rugăciuni, a răspuns Florea Barangă, cel mai înfocat susţinător al popii Radului.

– Păi, atunci, ce putem face, n-am decât să trimit pe cineva acolo să vadă, a închis vorba Episcopul, lăsându-se convins de insistenţele oamenilor şi mai ales de faptul că popa făcea rugăciuni.

L-a trimis pe părintele Corbeanu, proaspăt protopop, un cunoscător al lumii preoţeşti, trecut pe la mai multe mâ­năstiri din Ţinuturile Argeşului şi Vâlcii, un om tânăr, priceput în ale bisericii şi canoanelor ei. A plecat a doua zi cu docarul Episcopiei, urmat de aproape de brişca săteni­lor. Popa Corbeanu cunoştea bine satul pentru că se năs­cuse peste deal, la Corbi, pe malul stâng al Topologului şi tre­cuse de multe ori Oltul pe podul plutitor de la Cremă­nari.

A fost vâlvă mare în sat când au văzut docarul Epis­co­piei, s-a strâns din nou tot satu la poarta popii Neacşu­lui, chiar şi bătrânul preot a găsit puteri să iasă în întâmpi­na­rea protopopului. Fâstâcită, Mama Anica a alergat la camera popii şi l-a grăbit să iasă.

– Hai părinţele că a venit Episcopu’ să te facă popă.

Speriat, Radu a început să dea din colţ în colţ, neştiind ce să facă, dar Mama Anica nu l-a lăsat, l-a ajutat să se îmbrace şi l-a tras după ea ducându-l în cerdacul ca­sei. Ajuns acolo lui Radu nu i-a venit să-şi creadă ochilor, când l-a văzut pe Gheorghiţă Corbeanu, vechi frate de la Mânăstirea Hurezi. Noroc că Protopopul, înţelegând încur­că­tura, i-a luat-o înainte:

– Bine mă părinte Radule, mă faci pă mine să viu până aici, după tine, când puteai să vii şi tu la noi, să te vadă şi Preasfinţia Sa.

La auzul unor asemenea vorbe tot satu a răsuflat uşu­rat, chiar şi cei ce mai aveau o urmă de îndoială. Cei doi preoţi s-au îmbrăţişat creştineşte şi braţ la braţ, s-au îndreptat spre biserică. Oamenii i-au urmat până la poartă, unde s-au oprit, după un schimb de priviri între protopop şi Florea Barangă.

Nimeni n-a ştiut ce au discutat cei doi în biserică, s-a îndeplinit, desigur, Taina Spovedaniei şi este cunoscut că duhovnicul este obligat să păstreze secretul. Am putea să ne folosim de imaginaţie, n-am găsit nicăieri scris că este interzis, însă nici că este permis. Şi nu ştiu la ce ar folosi imaginaţia noastră când fiecare dintre dumneavoastră are imaginaţia lui. Rezultatul a fost că peste exact trei săptă­mâni a avut loc hirotonirea lui Radu ca preot la Cremănari.

Popa Corbeanu le-a spus oamenilor să se pregă­teas­că şi s-a angajat să-l aducă pe Prea Sfinţia Sa Ilarion Epi­sco­­pul Argeşului. Oamenii ar fi vrut să dea o masă în cin­stea lui, dar acesta le-a mulţumit, s-a urcat în docar şi  s-a în­dreptat spre Dealul Ungureanului, pe drumul cel mai scurt spre Corbi, să-şi vadă părinţii. Le-a spus că nu vrea să-l apuce noaptea prin pădure şi toţi l-au înţeles, pentru că nici lor nu le plăcea să facă drumul ăsta pe vreme de noapte.

După vestea cea bună s-au început pregătirile pentru marea sărbătoare. Ca să fi hirotonit preot de mir, este obli­ga­toriu, după canoanele Bisericii Ortodoxe, să te căsăto­reşti mai întâi, viitoarea preoteasă să fie prezentată la Episcopie, supusă Sfintelor Taine, a Spovedaniei şi Împăr­tă­şaniei şi să primească binecuvântarea Prea Sfinţiei Sale. Pentru viitoarea preoteasă din Cremănari condiţia era lesne de împlinit, deoarece prin simpla respectare a obice­iu­rilor locului, Florica era hărăzită să ducă mai departe moştenirea parohiei. La îndemnul lui Florea Barangă şi al Mamei Anica, toate cele necesare au fost făcute în cel mai scurt timp, au dus-o pe fată la Episcop, a primit binecu­vân­tarea şi apoi a avut loc căsătoria şi nunta. I-a cununat religios chiar părintele Corbeanu, despre care se cuvin spu­se câteva cuvinte.

Fiu de ţăran din Corbi, sat de moşteni, ca şi Cremă­narii, Gheorghiţă Corbeanu a crescut pe malul Topolo­gu­lui, păscând oile tatălui său. A învăţat să scrie şi să citeas­că de la preotul din Corbi, i-a plăcut să cânte, împreună cu alţi copii, la biserică, avea un glas plăcut şi un dar născut de a rosti frumos cuvintele. Îi plăcea să citească, fiind cu oile, pagini întregi din Cartea Sfântă, cu vocea lui melo­dioa­să, convins că nu-l aude nimeni, în afara oilor. Nu era adevărat, oamenii din sat aflaseră despre serbările copilu­lui pe prundul Topologului şi veneau să-l asculte, ascunşi printre tufele de răchită. Preotul a fost primul care a înţeles chemarea copilului şi l-a îndemnat pe tatăl lui să-l ducă la Hurezi unde era şcoală de popi. A fost printre cei mai buni elevi şi a urcat treptele bisericeşti, ajungând cel mai tânăr protopop din Episcopia Argeşului, proaspăt înfiinţată. La Hurezi îl cunoscuse pe ierodiaconul Radu, îi admirase ştiin­ţa de carte şi vocea, fusese unul dintre prietenii lui. După cum se poate vedea, Cel ce întocmeşte drumurile slu­ji­to­rilor Săi avusese grijă de toate. Cu îngăduinţa dum­nea­voastră am să adaug şi o vorbă ce-mi trece chiar acum prin minte: nici un miracol nu se poate întâmpla, fără să fie dinainte prevăzut şi pregătit.

La termenul stabilit, după exact trei săptămâni, do­carul Episcopiei îl aducea pe Prea Sfinţia Sa Ilarion, numit de curând Episcop de Argeş, însoţit de un sobor de preoţi, printre care şi Sfinţia Sa Părintele Protopop Corbeanu. Au fost de faţă şi alţi preoţi de prin satele vecine, venirea Episcopului la hirotonirea unui popă fiind o întâmplare mai puţin obişnuită. Toţi locuitorii satului, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, s-au strâns la biserică pentru slujba religioasă ţinută de Episcop lucru nemaivăzut de ei până atunci la Cremănari. Radu s-a dovedit a fi un bun slujitor al bisericii, i-a încântat pe toţi cu vocea lui potrivită pentru lauda Domnului şi a susţinut cea mai mare parte a litur­ghiei, sub privirea nostalgică a Prea Sfinţitului Ilarion. O singură dată ochii celor doi s-au întâlnit şi dacă cineva s-ar fi încumetat să îi cerceteze ar fi descoperit lacrima vărsată în amintirea eroului slujit de amândoi. După ce Prea Sfin­ţi­tul Episcop l-a hirotonit, Radu a săvârşit şi prima lui slujbă eucaristică, terminată cu Taina Împărtăşaniei. Aşa s-a petrecut miracolul prin care alesul Domnului a căpătat darul preoţesc sub numele, de acum pe deplin meritat, de Popa Radu de la Cremănari.

Ar fi nedrept să trecem mai departe fără să aducem din nou vorba despre întortocheatele căi ale vieţii oame­ni­lor, ştiute numai de Cel Ce le desenează odată cu aducerea pe lume a fiecăruia şi poate chiar mai înainte. Nimic nu rămâne la voia întâmplării şi este erezie să se spună că viaţa pe pământ, a oamenilor şi a altor vieţuitoare, este ro­dul unor întâmplări, din care numai unele sunt păstrate şi duse mai departe. Nu te poţi aştepta, cum a spus un filo­zof, să se construiască o casă aruncând la întâmplare cără­mizile într-o grămadă. Este nevoie de zidarul priceput, cu planul lui, cu cărămizile arse la cuptor, cu mâna condusă de darul minţii şi de ce nu, de cel a cui este casa şi plăteşte toate cheltuielile. Cine ar putea să ne convingă că o lume atât de perfectă, complicată, diversificată în milioane de modele, toate desăvârşite, răspunzând tuturor principiilor logice şi mai ales principiului raţiunii suficiente ar fi putut să se autozidească aşa, la întâmplare, fără un ziditor şi un plan întocmit dinainte? Oamenii pot să afle multe despre lumea în care trăiesc, nu uităm pe descoperitorul mode­lu­lui atomic, al principiului nedeterminării, al multiplicării quantice, al teoriei big-bang-ului, şi ai altor numeroase secrete ale lumii, meritul lor este de necontestat şi greu de măsurat, dar ei n-au făcut decât să descifreze legi ale unui univers deja construit, funcţional până la amănunt, verifi­ca­bil, deci perfect şi adevărat. Întrebaţi-i pe cei mai mari savanţi, fizicieni, astronomi, biologi, antropologi, dacă pot să creeze un univers atât de complicat ca cel în care trăim, şi vor răspunde cu umilinţa adevăratului om de ştiinţă, că este peste puterile oamenilor.

Comunicarea cu semeni aflaţi la mii de Kilometri, telefonic sau prin Internet, o legătură permanentă cu toţi oamenii de pe pământ şi chiar de dincolo de pământ este azi o practică obişnuită, la îndemâna tuturor, o aplicare a legilor dăruite universului de Creatorul lui, şi nu înţelegem cum mai pot să existe unii care cred şi spun că Deţinătorul tuturor adevărurilor nu poate să păstreze o legătură, la fel de permanentă, cu toată Creaţia Lui. Înalţă necrezătorule o rugă cinstită către Ziditorul lumii şi al tău şi vei vedea că El va auzi şi-ţi va îndeplini dorinţa, aşa cum i-a auzit pe credincioşii din Cremănari în urmă cu aproape două sute de ani. Cum le-a fost împlinită dorinţa, pe ce cale a ajuns Popa Radu la Cremănari, nu este faptă de înţeles pentru puterile noastre, miracolul fiind miracol, pentru că nu-l face decât Dumnezeu. Numai El a putut să pregătească acordarea Tainei preoţiei pentru Radu, de către cel mai îndreptăţit slujitor al Mântuitorului, Prea Sfinţitul Ilarion.

*

*          *

După o mică pauză, absolut necesară pentru medita­ţie, pentru care cer iertare, cu puterea dăruită nouă, îmbo­gă­ţită cu moşteniri primite, ne vom întoarce din nou la de­po­zitul memoriei uitate, în aşteptare, de unde vom scoate noi mărturii lăsate de părinţi şi strămoşi, păstrând bineîn­ţeles, locul cuvenit imaginaţiei noastre, o altă memorie, în aşteptare. Vom încerca să reconstituim viaţa Popii Radu­lui, plină de încercări, a preotesei Florica şi a celor ce au venit după aceea, din voia Domnului.

*

*          *

Am avut ezitări când am ajuns la un moment impor­tant, acela al întâlnirii dintre Radu şi îndelung răbdătoarea Florica. Dacă am fi trecut mai departe fără să ne oprim     i-am fi dezamăgit pe cei ce, cu îndreptăţire, îl aşteptau. Am scotocit prin ungherele întunecoase şi reci ale depo­zi­tu­lui de memorie, am găsit nopţi de nelinişte, vise, spe­ran­ţe, suferinţa orfanei, anii de aşteptare, multe lacrimi, am aflat dovezi că toate au existat şi multe n-au fost împărtă­şite, am găsit numeroase rugăciuni către Maica Precistă – Sfânta Fecioara Maria.

Rătăcită într-un sat rămas fără Păstor duhovnicesc, Florica a avut un singur sprijin, pe Mama Anica, o fiinţă de la care nu putea să primească decât îndemnuri, asigurări că toate rugăciunile bune sunt primite şi ajutor, pe măsura puterilor ei. Era mult întuneric, nu reuşeam să aşez cap la cap atâta nelinişte, am cerut ajutorul imaginaţiei, în zadar, piatra mea de foc refuza să mă ajute. Singurul de la care puteam obţine informaţii nesupuse tăgadei, tatăl meu, un adevărat păstrător de tezaur al amintirilor, mi-a răspuns într-un vis: „E prea mult de-atunci, nici eu nu venisem pe lume şi nu m-am gândit să-l întreb pă ăl bătrân, da’, cred că nici el nu ştia prea multe de la Moşul, Ghiţă al Popii, care era, ca şi tatăl lui, Popa Radu, un om greu de convins să vorbească de ce a fost mai înainte”. N-am găsit prea multe informaţii nici despre căsnicia Popii Radului cu Flo­rica. Voi scotoci cu grija urmaşului, ungherele um­broase ale depozitului şi voi prezenta într-un capitol viitor, a cărui întocmire o întrevăd deja dificilă, întâmplări adevărate, ui­tate, reinventate, plăcute şi mai puţin plăcute. Veţi înţe­lege, sper, cât îmi este de greu să mă apropii de locul unde sunt depozitate amintirile Popii Radului, ale Preotesei Flo­rica şi ale copiilor lor, veţi vedea la timpul cuvenit de ce. Până atunci propun să ne oprim la un moment important din viaţa Satului Cremănari, soarta bisericii începută de oa­meni după moartea năprasnică a Părintelui Florea şi ră­masă neterminată.

*

*          *

Lăcaşurile de rugăciune au fost primele instituţii ale aşezărilor româneşti. Când se strângeau, ca să trăiască îm­preună, oamenii cădeau de acord şi asupra locului de rugă­ciune unde se întâlneau întru Mântuitorul Hristos. Stră­mo­şii noştri, asemeni tuturor celor nevoiţi să trăiască în pă­duri, unde ameninţarea putea să vină din toate părţile, L-au chemat şi adus acolo unde se aflau. În toponimia satului, văile, poienile, dealurile, poartă nume legate de religia creş­tină: Valea Popii, Valea Bisericii, Via Preotesei, Satul Deaconeşti, Pârăul Călugărului, La cruci şi altele. În legă­tură cu Pârăul Călugărului, minunată asociere, aş vrea să le spun, celor ce nu ştiu, că am aflat de curând de unde vine cuvântul călugăr: vine din grecescul kalo-gheros şi înseamnă bătrân frumos.

Primele lăcaşuri de rugăciune din satele rătăcite prin păduri au fost însemnate prin cruci de lemn şi troiţe, aşe­zate pe lângă izvoare, semne de sfinţire a locului şi de mul­ţumire pentru darul cel mai preţios al vieţii, apa. Obi­ceiul se păstrează şi azi, oamenii îşi sapă fântâni la porţile caselor şi apa din puţul nou săpat nu este bună de băut decât după ce se face sfinţirea lui de către preot. La sfinţire se pune şi o cruce lângă fântână, ca să-şi aducă aminte omul că apa este dată de Dumnezeu şi să-I mulţumească printr-o rugăciune sau, cel puţin, printr-o închinăciune, prin semnul Crucii. Dacă pe vremea, nu prea îndepărtată, a celor fără de Dumnezeu, s-au mai făcut şi puţuri fără cru­ce, acum, când vremea lor a trecut, oamenii ar trebui să-şi aducă aminte şi de crucea de lângă fântână. Oricum, nu cred că a existat nici pe vremea necredincioşilor, la Cre­mă­nari, un puţ nesfinţit de preot înainte de a se da slo­bo­zire să se ia apă de băut din el.

Cercetând memoria în aşteptare, am descoperit mai multe locuri unde au fost ridicate lăcaşuri de închinăciune, nu numai simple cruci, sau troiţe, ci şi biserici slujite de preoţi. Cea mai veche, atestată de mărturiile a doi consă­teni respectuoşi faţă de memoria trecutului, Neica Neacşu al lu’ Ghiţă al Popii Radului şi Neica Traian a lu’ Dumitru Milcă şi al vestitei Lisandrina, a fost cea din pădurea Pleşii, unde a slujit, probabil, strămoşul Popii Neacşului, Părintele Ilarion Monahul, înainte de a construi vechea biserică de lemn, pe locul unde se află biserica de astăzi a Cremănarilor. Intuiţia noastră, greu de ajutat cu dovezi, este că cel mai vechi lăcaş de rugăciune, se afla în apropie­rea locului cunoscut sub numele de Perii lu’ Burcă. Acest Burcă a fost, după mărturii ale celor mai sus amintiţi şi ale altora, îngrijitor al bisericii, cântăreţ, sau cum se mai spu­ne, ţârcovnic şi bătător de toacă. Într-o seară, când rătă­cisem oile prin Vârful Pleşii, m-am oprit să ascult bătaia de toacă de la Perii lui Burcă, repetată după sute de ani, special pentru mine.

Aşezarea Cimitirului, cel vechi, pe dealul din stânga Văii Popii, ferit de viituri şi cu pânza de apă freatică la mare adâncime, este o dovadă de înţelepciune a bătrânilor. Mă întreb şi îi întreb pe consătenii mei, câţi morţi din ve­chiul cimitir, părăsit de câteva zeci de ani, vor mai fi aştep­tând încă lumină şi veşnică pomenire? Au voie urma­şii celor morţi să abandoneze cimitire, să dezgroape rămă­şi­ţele pământeşti din locul unde au fost înmormântaţi stră­mo­şii, numit, nu fără temei, locul lor de VECI? Regreta­bilă a fost greşeala celor ce nu şi-au pus această întrebare şi tare mă tem, plină de urmări neplăcute pentru ei şi pentru sat. Pedepsiţi să nu vadă şi să nu înţeleagă semnele trimise de Dumnezeu, nemulţumirea din suflete şi chiar nefericirea pentru păcate nerecunoscute, sau trecerea lor la copii, ei se vor prezenta la Judecată împreună cu răufă­că­torii.

*

*          *

Întrerup aici textul cel vechi, scris cu peniţa muiată în lacrimi, pentru a adăuga o veste bună. Cu ajutorul Lui Dumnezeu, binecredincioşii din Cremănari au înălţat în vechiul cimitir, părăsit de sfinţia sa părintele paroh, împre­ună cu toţi morţii nestrămutaţi, o bisericuţă de lemn, o mică bijuterie, târnosită şi sfinţită de însuşi Prea Sfinţitul Episcop al Râmnicului şi Oltului Cristea Gherasim. Gar­dul cimitirului a fost refăcut şi sper să se împlinească şi versetul biblic „Am făcut gard şi am plantat viţă de vie”, simbol de viaţă veşnică şi roditoare a sângelui sacrificat. Pentru morţii vechi şi pentru cei ce vor mai dori să fie aproape de strămoşii lor, în vecii vecilor.

 

Va urma…

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest