de Nicolae Radu

Ne rămâne să reconstituim şi să restituim, în acest loc şi moment, legenda vieţii celui de al patrulea personaj aflat în casa parohială în ziua plecării Popii Radului. Se va vedea că deşi lăstărit dintr-o altă rădăcină, Costache, născut şi crescut în casa parohială, nu putea să fie personaj principal înainte de plecarea spre mânăstire a Popii Ra­dului. Pentru o bună înţelegere a felului cum se constru­iesc şi se împletesc destine, vom fi nevoiţi să ne întoarcem la vremuri şi întâmplări anterioare, petrecute în apropierea podului plutitor ce lega malurile Oltului, loc de plămădire a satului de moşteni, trimişi de Creator să-i apere frunta­riile foişorului de odihnă şi contemplare. Vom descoperi cu surpriză că proiectul Creaţiei a ţinut seama şi de even­tualele derapaje omeneşti ale principiului său fundamental, iubirea. Neputinţa Popii Radului de a dărui iubire copiilor săi va găsi îndreptare într-o tulburătoare şi tristă istorie de dragoste adevărată.

Podul plutitor de la Vadul Cremănarilor, unul dintre cele mai vechi poduri de trecere peste Olt, pe acest pod a trecut şi Mihai Viteazu, când a înnoptat la conacul croni­ca­rului Teodosie Rudeanu, la Ruda, în drum spre Ardealul ce-l „pohtea”, era, pe la sfârşitul celui de al optsprezecelea veleat, loc de întâlnire a unui mare număr de călători. Pen­tru cei ce nu mergeau prea departe, la Băbeni, la Râm­nicu Vâlcea, sau la Măgura Mihăeştilor, trecerea se făcea re­pede, o traistă şi un ciomag le erau de ajuns, dar pentru cei ce făceau drum lung, de la Bucureşti, Târgovişte sau Pi­teşti, la Craiova sau Târgu Jiu, dus şi întors, era nevoie pe lângă căruţe trainice şi de răbdare. Se trecea în ordinea ve­nirii şi se aştepta până le venea rândul, câteodată chiar mai multe zile. Nu e deci de mirare, că la capul podului, spre Cre­mănari, unde malul înalt era ferit de ape când venea Oltul mare, se formase o aşezare de negustori şi meseriaşi, hangii, fierari, potcovari, cizmari, curelari, tâmplari şi chiar pierde vară, dacă îi putem numi aşa pe chilipirgii şi manglitori.

Podar, o funcţie importantă pe vremea aceea, era unul poreclit Fălălău, poate a mai avut şi alt nume, de­geaba, nu-l ştia decât el, oamenii n-avea timp şi ţinere de minte să mai înveţe şi alte nume şi pentru că numele era cam fistichiu, nu se mai ştia de unde venea, îi spuneau simplu – Podaru. Era om cumsecade, moştenise de la tată-său meseria şi podul, de fapt podul nu era al lui, proprie­tarii fiind doi fraţi, totdeauna certaţi între ei. Fălălău nu era însurat, fetele treceau pe la el şi plecau, poate şi pentru că nu prea avea timp să stea cu ele, se plictiseau să-l aştepte şi când venea, să-l cheme repede la pod, că avea muşterii. Numai una a stat mai mult timp, nu mai mult de un an, destul ca să-i facă un copil, o fetiţă drăgălaşă, îndrăgită ime­diat de podar. După ce s-a născut fetiţa omul stătea mai mult pe acasă, se lăuda, la toţi cei ce voiau să-l ascul­te, cu fata lui. Era mândru, mulţumit şi fericit, nu ştiu dacă a spus vreodată vorba asta, dar purtarea lui o striga toată ziua şi lumea înţelegea. Până într-o zi, toate încep şi se termină într-o zi, când, ajuns acasă, a găsit-o pe fetiţă plân­gând cât o ţinea guriţa, udă şi murdară din cap până-n picioruşe. Podaru, om blând şi înţelegător, chiar prea răb­dător, s-a mâniat îngrozitor şi dacă ar fi ieşit atunci muie­rea în faţa lui, nu ştia ce s-ar fi putut întâmpla. A căutat-o, a strigat-o nu i-a răspuns nimeni, nu mai era nici o femeie la căsuţa lui de lângă pod. Podaru era obişnuit cu femeile, toate îl părăsiseră până atunci, de data asta însă nu mai era vorba de el, ci de un copil neştiutor al obiceiurilor feme­ieşti. Nu putea înţelege, în ruptul capului, cum a putut să părăsească o mamă copilul ieşit din trupul ei? A căutat cârpe curate, n-a găsit, s-a dezbrăcat, şi după ce a şters fe­tiţa de udătură şi murdărie, a înfăşat-o în cămaşa lui. Fetiţa n-a mai plâns şi i-a mulţumit cu un zâmbet, o răsplată greu de măsurat cu mijloace pământeşti.

La pod era zarvă mare, călătorii strigau după el, erau grăbiţi şi nemulţumiţi, nu ştiau de ce întârzie, a venit toc­mai atunci unul din fraţi, ăl mai rău, a intrat în casă şi când a văzut ce face i-a zis că aşa ceva nu se poate şi că o să caute alt podar. După câteva zile în care, cu fetiţa după el, a mai trecut peste Olt multe căruţe şi oameni, l-au adus pe podarul cel nou, l-au dat afară şi din casă, era casa lor, de fapt a podarului şi el nu mai era nimic. Norocul lui a fost că era vară şi nu ploua, şi-a luat calabalâcul şi fetiţa şi a plecat, unde în altă parte? decât în pădure, nu prea departe de pod, a trecut Valea Bisericii şi după ce a urcat o coastă blândă, s-a oprit pe un tăpşan, vecini fiindu-i nişte tufani de vreo patruzeci-cincizeci de ani, cunoştinţe de pe vre­mea copilăriei. Şi-a săpat un bordei, a făcut şanţ în jurul lui ca să nu intre apă şi l-a acoperit cu răchită şi stuf din prundul Oltului. Supărarea i-a trecut repede, nu ţinea supărare, zicea că face rău la inimă şi de data asta de ce ar fi fost supărat când avea şi el un suflet de om de care nu se mai temea că-l va părăsi? Hărnicia şi omenia, moştenite de la tată-său, l-au ajutat să facă din necaz bucurie. Cunoscut de toţi locuitorii de la Vadul Oltului şi de mulţi călători şi negustori, nu numai ca podar ci şi pentru doinele şi horele cântate din cobză, din fluier şi din gură, seara când podul se oprea, a găsit repede amatori de veselie şi oameni mi­lostivi, gata să deschidă chimirele şi să-i lase pe mese, ceva parale, după lărgimea inimii şi numărul de pungi. Darul cântecului l-a ajutat, a avut cu ce să trăiască şi să-şi crească fetiţa. După un timp şi-a făcut şi o casă, nu mare, o cameră şi o verandă, lângă bordei, a tăiat pădurea în jurul ei, nu l-a certat nimeni, aşa era obiceiul, ba şi-a făcut şi o livadă şi o grădină cu pruni, peri, meri, cireşi, zarzavaturi, a cumpărat o capră, o cloşcă cu pui cu tot, a prăsit un câine şi un cotoi, n-a luat părţi femeieşti că i-a fost frică să nu umple pădurea de animale, şi cu timpul din necaz a ieşit noroc, că ce noroc poate fi mai mare decât să ai un copil. I-a pus numele Gheorghiţa, după tatăl lui, Gheorghiţă Po­daru, om de toată cinstea, cunoscut de multă lume.

Gheorghiţa s-a înălţat şi s-a făcut o fată de toată fru­museţea. Crescută la pod, unde tatăl ei îşi câştiga pâinea de toate zilele, frumoase sunt cuvintele lăsate de Mântui­to­rul Hristos, fata, cunoscută repede sub numele de Fălă­loai­ca, a fost jucăria vie a localnicilor şi a drumeţilor. Avea un dar născut de a se lipi de sufletele oamenilor şi, fiică de lăutar, moştenise meseria rostirii viersului cu care închidea gurile şi destupa urechile din jurul ei. Vestea li s-a dus în multe sate şi au început să vină oamenii să-i cheme la nunţi şi la alte petreceri. Au venit români de toate felurile, ţărani, negustori şi chiar boieri, Fălălău şi Fălăloaica erau pe toate buzele şi numai rostirea numelui lor alina durerile şi necazurile.

Nici n-a ştiut când a trecut timpul, trupul i s-a împli­nit, înalt, mlădios, subţire la mijloc, căpşorul de păpuşă, picioarele, greu de privit pentru că trezeau pofte păcătoase, toate aceste daruri împreună cu cel al cântării, au făcut din ea o zeiţă trimisă de vreun zeu păgân, rămas de pe vremea dacilor, să tulbure lumea şi poate, să se răzbune pe cei ce l-au părăsit. Fata crescuse dintr-o inimă, a tatălui îndră­gostit de copilul lui, în cel mai frumos înţeles al cuvân­tu­lui, el era pentru ea totul, n-avea nevoie de nimic altceva, primea laudele oamenilor cu privirea copilului care nu se îndoia de nimic, tot ce i se spunea nu putea să fie decât adevărat, pentru că nu ştia că exista şi minciuna. Crescuse, devenise rod împlinit, bun de cules, însă trăia o viaţă de nepământeană, n-avea altă legătură cu cei din jurul ei, în afara cântecului, oferit din prea plinul inimii. Dragostea tatălui ei îi umplea toate încăperile inimii, nimic din afară nu mai avea loc. La rândul lui, Fălălău îşi dăruia viaţa fetei lui şi amândoi, prin cântec, oamenilor. Câteodată, în puţi­nul timp ce-i rămânea, îşi făcea mustrări pentru nerecu­noş­tinţa faţă de Dumnezeu şi mai ales pentru că o ţinea pe fată departe de biserică. Chibzuit, ca tot românul sărac, nu chel­tuia tot ce câştiga, punea deoparte pentru fata lui, nu pregeta să cânte la nunţi în sate depărtate, şareta lor era pregătită totdeauna de drum. Fălălău era cel mai cunoscut şi faimos lăutar din ţinutul Vâlcii şi Topologului. Chemat peste tot şi pentru că nu se tocmea, primea ce i se dădea, uita să se mai odihnească şi de multe ori să doarmă, nopţi de-a rândul. Viaţa dezordonată nu e bună, dar spune asta unuia pentru care zilele sunt prea mici şi nopţile prea scurte.

 

Va urma….

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest