de Nicolae Radu

La înmormântare a fost jale mare, a venit s-o plângă tot satul, de data asta nici Părintele Florea n-a mai avut nimic de zis. Palidă, în sicriul ce-i ducea trupul şi chipul alături de al tatălui ei, Fălăloaica uimea şi înfricoşa prin frumuseţe, fascinantă şi după moarte.

– Era prea frumoasă pentru lumea asta, a recunoscut şi Părintele.

Vorba s-a dus de la om la om şi toţi au fost de ace­eaşi părere. Bârfitorilor le-a închis Dumnezeu gura şi n-au putut să mai scoată nici o vorbă. Până şi Dragomir a venit cu pocita lui de muiere şi au plâns. Miron n-a fost văzut, poate n-a ştiut, poate i-a fost ruşine să vină sau poate n-a vrut, pur şi simplu.

Copilul fără mamă şi fără tată, născut în casa paro­hia­lă, a fost din prima zi adoptat şi iubit de toată familia popii. Nu i-au pus numele Miron, nu ştiau nimic despre do­rinţa mamei lui, i-au pus numele Constantin, i-au zis Cos­tache, aşa îl chema pe bunicul lui, oamenii uitaseră,  şi-a adus aminte Popa Neacşu, că el îl botezase. Mai târ­ziu, când s-a făcut mai mare, puţini mai ştiau că-l cheamă şi Costache, un copil l-a poreclit Fălău, fără să spună de ce, poate nici nu ştia, poate auzise pe cineva vorbind des­pre mama lui, Fălăloaica, nimeni nu l-a întrebat, dar po­re­cla a prins şi s-a transformat în nume. Tot de la copii a aflat despre mama lui, că era frumoasă şi cântăreaţă renu­mită. Pentru el tot ce i se spunea pe izlaz erau poveşti, de când a deschis ochii a văzut-o pe Florica, ea îi dădea să mănânce, îl schimba când se uda, îl ţinea în braţe şi îl alinta, ce alte dovezi de iubire se mai pot pretinde la o mamă, o soră sau o femeie? Mai târziu copilul şi fetiţa au fost tovarăşi de joacă, erau ca doi fraţi care se înţelegeau bine. Loc de joacă le era curtea bisericii, casa lui Hristos, ca să se împlinească, aşa cum spunea Părintele Neacşu, porunca Mântuitorului: „Lăsaţi copiii să vină la Mine”.

Când a venit Mama Anica în sat a crezut că sunt fraţi, a aflat din întâmplare cine a fost mama copilului şi cum a ajuns el în casa parohială. Nu mult după sosirea ei s-a abătut năpasta, mai întâi s-a prăpădit Părintele Florea şi, destul de repede s-a dus după Sfinţia sa şi Coana Preo­teasă Măriuca, mama Floricăi. A fost atunci o vreme de tris­teţe în casa parohială, au încetat râsetele şi jocurile copiilor din curtea bisericii, se vorbea mai puţin, se spu­neau rugăciuni, se citea din cărţile religioase şi din alte cărţi aflate în casa Popii Neacşului şi a Popii Florea. Învă­ţătura de carte şi de cântece bisericeşti a luat locul jocu­ri­lor, Florica fiind dăscălită lui Costache. Zilele, anii, tre­ceau în aşteptarea destinului promis de Mama Anica. Co­pi­lul creştea, descoperea lumea, a aflat mai multe, ca de obicei oamenii împodobeau adevărul cu scorneli, mama lui era pentru unii o sfântă, pentru alţii o uşuratică, singu­rele calităţi recunoscute de toţi fiind frumuseţea nease­muită şi darul cântecului. A aflat şi cine era tatăl lui, nu s-a bucurat, numele de Burdescu, renumit pentru câinoşenia celor ce-l purtau, îl ruşina şi-l îndârjea.

Printre puţinele obiecte găsite în casa din pădurea Gor­ganului se aflau o cobză, un fluier şi o vioară, mult timp nu i-au fost arătate, lui Popa Florea nu-i plăcea mu­zica lăutărească, bună la petreceri, nu la biserică şi la casa parohială. După ce s-a prăpădit Părintele Florea, Mama Anica i le-a arătat şi l-au lăsat să cânte cu ele. Copilul a în­văţat repede, îşi moştenea bunicul şi mama, l-a mai dă­dă­cit şi un fost tovarăş al bunicului, l-a învăţat multe jocuri şi cântece şi a ajuns, la o vârstă fragedă, lăutar renumit, căutat pentru nunţi, botezuri şi alte petreceri, mai ales prin satele vecine unde amintirea bunicului şi a mamei sale erau încă proaspete. Era, ca şi mama lui un artist, un dăruit al cântecului, nu căuta prietenii, se purta frumos cu toată lumea, nu-i plăceau însă glumele răutăcioase şi cele deo­cheate, cum se spune, nu-i plăceau nici băuturile şi asta îl ferea de tovărăşii periculoase.

O iubea pe Florica, într-un fel greu de lămurit, o iu­bea ca pe o mamă, ca pe o soră şi, de ce să nu spunem, acum, după atâţia ani ca pe o femeie, era şi greu să rămâi indiferent în faţa frumuseţii şi purtării ei. Din cauza necu­ră­ţeniei acestei din urmă iubiri se ţinea departe, se înfrâna cât putea, alunga din gând tot ce i părea că seamănă cu pă­catul. Moartea Părintelui Florea a fost mult timp conside­rată de Florica şi Mama Anica motivul îndepărtării lui, singurele momente de apropiere fiind cele în care Florica îl învăţa să citească şi să scrie. Cu cât creştea însă, îi era din ce în ce mai greu, înclinarea copilului către tânăra fe­cioară era prea puternică şi greu de ascuns.

Mama Anica, bună cunoscătoare a sufletelor avea o mică bănuială şi veghea asupra lui cu dragoste, dar şi cu grijă mare, se bucura pentru renumele lui, îl încuraja şi-l îndemna să-şi trăiască tinereţea, să aibă prieteni şi prie­tene. Băiatul o asculta, îi promitea că va face cum spune ea, totul rămânea însă promisiune, nu se schimba nimic în viaţa lui. Nici Florica nu prea ştia ce se petrecea în sufletul lui, îl iubea ca pe un frate, câteodată ca pe cineva foarte apro­piat, însă pentru ea totul fusese stabilit şi n-avea alt­ceva de făcut decât să aştepte împlinirea, aşa cum o asi­gura Mama Anica, curăţenia de fecioară fiind o datorie sfântă.

Venirea Popii Radului a potolit partea mai puţin cu­rată a iubirii băiatului pentru Florica. Se împlinise profeţia Mamei Anica, Domnul răspunsese rugăciunilor Sfintei Fe­cioare, Florica rămânea pentru el mamă, soră, învăţătoare, dragostea şi recunoştinţa erau îndreptăţite, ca şi rămânerea lângă ea, gata oricând s-o ajute, să-i împlinească dorinţele.

Între Popa Radu şi Costache n-a fost niciodată o apro­piere, Popa îl privea cu ochii lui ce încurajau destăi­nui­rea, n-a primit nici un răspuns, n-a întrebat, după obi­ceiul lui, cine este tânărul, a înţeles câte ceva din vorbele altora, nu prea mult, l-a acceptat ca pe cineva aflat în casă, prezenţă permanentă, nici dorită, nici respinsă, primită odată cu destinul. Costache l-a văzut ca trimis al Domnu­lui, pentru Florica, cum spunea Mama Anica, l-a respectat, fără să se simtă atras către el. N-a mers niciodată să se spo­vedească la Popa Radu, se ducea la Mânăstirea Cot­meana, la un preot bătrân unde l-a trimis Mama Anica.

Costache a trăit toate împlinirile şi mai ales neca­zurile petrecute în casa parohială din Cremănari, i-a iubit pe feciorii Floricăi, l-a plâns pe Grigore şi a fost prieten cu Stancu, a fost ca un adevărat tată pentru Ghiţă. Nu s-a în­su­rat deşi erau multe fete care-l plăceau, a rămas în familia popii ca în propria lui familie, tot ce câştiga ca lăutar aducea acasă, la Mama Anica. Nu-i plăcea să umble prin sat, îşi făcea de lucru pe lângă casă, hrănea şi adăpa vitele, curăţa grajdurile, aducea lemne din pădure pentru iarnă, le tăia şi făcea focurile. N-a fost niciodată considerat slugă, era respectat de toţi, chiar şi Stancu se purta foarte frumos cu el, îl asculta şi făcea tot ce-i spunea, purtare cam neo­biş­nuită la el. S-ar putea spune, printr-o comparaţie cam îndrăzneaţă cu teatrul, că fiul Fălăloaicei era, la casa paro­hială, actorul de rezervă, gata oricând să interpreteze orice rol, dacă lipsea titularul.

Se ţinea departe de oameni, era felul lui, nu ştia ce este ura şi duşmănia, nu se plângea de nimeni, îi ajuta pe ce-i ce aveau nevoie, era prietenos, îi plăcea să vadă oa­meni veseli, îi cânta fiecăruia cântecul cerut, era bucuros să-i vadă pe toţi mulţumiţi, cel puţin aşa se putea înţelege, era trist când vedea oameni necăjiţi, mai ales când o vedea pe Florica nefericită, deşi ea nu spunea niciodată, tot ce se întâmpla în casa Popii Radului trecea şi prin sufletul lui. Nu avea nici un necaz al lui, era mulţumit cu tot ce i se întâmpla, singura lui grijă era să-i vadă pe ceilalţi fericiţi. Cu puţină îndrăzneală, am putea spune acum, când încer­căm să-i restituim povestea vieţii, că portretul ce se des­prinde din ce în ce mai mult este al unui artist, trimis în lume cu mesajul de a aduce iubire înveşmântată în cân­tece, când începea să cânte din fluier, la vioară, la cobză sau din gură, toţi se opreau să-l asculte sau începeau să joace. Nu refuza pe cei ce-l chemau, nu cerea bani, primea ce i se dădea, singura greutate era că trebuia să fie tocmit, aşa se spunea, deşi el nu vorbea niciodată de bani, cu mult timp înainte, ca să nu fie deja angajat de alţii. Avea un taraf al lui, toţi erau mulţumiţi, pentru că cine avea pe Costache Fălău la nuntă se umplea de bani şi avea de unde să-i plătească bine şi pe lăutari.

Pe Grigore, cel rătăcit în singurătatea lui, l-a iubit fără cuvinte, ştia că nu-i făceau bine, l-a urmărit în ascun­zişuri, de departe, i-a dus mâncare şi apă, l-a purtat pe braţe după ca a căzut din cuibul ce-şi făcuse între tufani,  l-a îngrijit în patul de suferinţă, l-a plâns când a plecat în pădure şi n-a mai venit.

Cu Stancu legase o strânsă prietenie, nu se putea altfel, i-a admirat curajul şi felul cum îşi impunea voinţa şi a fost primul care a înţeles că băiatul avea totdeauna drep­tate. Deşi nu l-a urmat în pădure, făcea, în secret, parte din „oastea” lui, îndeplinea, la nevoie, ordinele lui, era, cum se spunea, haiduc adormit.

Ghiţă i-a fost ca fiu, îl lua cu el peste tot îl învăţa tre­bu­rile gospodăriei, l-a învăţat să fie harnic, i-a cultivat pri­ceperea, un dar natural, l-a învăţat să cânte din gură, din fluier, din cobză, şi la vioară: „Tu nu trebuie să te faci lău­tar, lăutarul este sluga la toţi şi tu nu poţi să fi slugă, eşti băiat de popă”, i-a spus când copilul a vrut să meargă cu Nenea Costache, să cânte pe la nunţi, se ruga degeaba, a fost singura rugăminte rămasă neîmplinită. Vioara, cu gla­sul ei de fiinţă ce ştie să se bucure şi să plângă, l-a atras cel mai mult, a învăţat să cânte şi cânta aproape la fel de fru­mos ca Fălău.

După retragerea Popii Radului la mânăstire, singurul sprijin al familiei a fost Costache, tot ce câştiga aducea acasă, aşa că n-au fost nevoiţi să muncească pentru alţii, sau să ia bani cu împrumut. S-au mutat din casa parohială, venise preotul cel nou, n-aveau altă casă, le-a fost greu până au reuşit să-şi facă o casă a lor, bineînţeles cu banii strânşi de Costache de la nunţi. Mama Anica, bătrână, a scă­pat odată o vorbă:

– Vezi, Florică mamă, cum le potriveşte Sfântu’ pă toate, numai el putea să ştie ce o să se întâmple şi d-aia a adus-o pe mama lui Costache la noi. Ce greu ţi-ar fi fost fără un bărbat în casă.

Florica s-a oprit din treaba începută şi s-a uitat la bătrână. O lacrimă s-a scurs încet, a şters-o, a îmbrăţişat-o pe Mama Anica şi i-a răspuns:

– Aşa e, Mamă Anică, Domnul le ştie pe toate şi le aşază cum e mai bine, după sufletul omului. Şi pe dum­neata tot El te-a trimis, ce ne-am fi făcut noi fără dum­neata. Numai păcatele le facem singuri şi numai El ştie dacă o să ni le ierte sau nu.

– Tu, fata mea, n-ai păcate care să nu fie iertate. Să ai grijă să spui tot când mergi să te spovedeşti.

Odată, de Rusalii, când nu se făceau nunţi, Fălău a cântat la hora din sat. A venit lume multă, de la mic la mare, să-l asculte pe lăutar şi-au adus aminte de mama lui şi de bunicul Podaru. Fiecare se simţea dator să spună câte ceva, unii vorbeau despre nunţile şi horele de demult, unde cântaseră Podaru şi Fălăloaica, Doamne ce voce frumoasă avea, alţii mai spuneau pe la colţuri şi nevrute, oamenii vorbesc după cum le este felul şi după cât îi duce mintea. Într-o margine de şanţ câteva bătrâne, era să zicem babe dar ne-am ruşinat, vorbeau în şoaptă, dar nu atât de încet ca să nu audă şi vecinele:

– Ce bine seamănă Ghiţă al Popii cu Fălău! Parcă ar fi fraţi.

– E, să mai întâmplă, numai Dumnezeu ştie dă ce.

– Tăceţi fă proastelor, voi nu ştiţi că dacă muierea borţoasă vede un om, dimineaţa pă nemâncate, copilul sea­mănă cu el, că dacă dă cu picioru’ într-un câine copilu’ iese cu păr şi dacă fură prune, iese cu negi. Aţ’ îmbătrânit degeaba. Cu cine vreţi să samene băiatu’ Popii dacă preo­tea­sa, când dăschidea ochii dimineaţa, îl vedea pe Costa­che?

Aceste vorbe, spuse la o margine de şanţ, ne-au în­dem­nat să căutăm şi să restituim din memoria aşteptării, întâmplări din viaţa zbuciumată a Podarului, a fiicei şi a nepotului său. Ar fi fost mare păcatul dacă, după o aşa ase­mănare, netăgăduită de nimeni, nu ne-am fi adus aminte şi de ei. Nu stă în puterea noastră să judecăm ce s-a întâm­plat şi nici nu putem să luăm de bune bârfele unor bătrâne hârsite cu toate necazurile şi păcatele, aşa că nu vom face decât să le consemnăm, fără să le comentăm.

Fapt este că primii doi fii ai Popii Radului n-au lăsat urmaşi, cel ce alcătuieşte destine n-a vrut să perpetueze, din motive numai de El ştiute, seminţii născute împotriva voinţei popii, dar i-a păstrat şi a dus mai departe numele printr-un fiu care semăna cu lăutarul Costache Fălău, năs­cut din dragoste, chiar dacă a fost, până la urmă, nefericită.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest