de Nicolae Radu

Sâmbătă, după conacul de amiază, Gheorghiţa Fălă­loaica a luat-o încet spre casa preotului. Se simţea uşoară, la început fusese greu să mănânce numai verdeţuri, apoi se obişnuise şi după două zile nu-i mai era foame, se uşurase, i se părea că ar putea chiar să zboare. De unde i-o fi venit atâta uşurinţă? Pentru prima dată, de când se ştia, se gân­dise la tot ce a făcut până atunci, în viaţa ei. Nu-şi aducea aminte să fi făcut nimic din ce îi spusese Coana Preoteasă că nu e bine să faci, însă preoteasa mai spusese că sunt şi alte păcate, care or fi alea, ar fi fost bine să le ştie. S-a oprit dintr-odată, fulgerată de un gând: n-o fi cumva păcat ce a făcut cu Miron? Îi mai trecuse odată prin cap gândul ăsta, trecuse uşor peste el, ce putea să fie rău într-o joacă de copii? Pentru ea fusese o joacă, nici nu-i plăcuse prea mult, a vrut să-i facă lui plăcere, era foarte mulţumit când se jucau şi spunea că nu fac decât ce scrie în Cântarea cântărilor, în Cartea Sfântă. S-a mai liniştit la gândul că nu putea el, un om aşa de bun, să o îndemne la păcat. Restul drumului l-a făcut ca fulgul mânat de vânt, ce bine ar fi dacă oamenii ar putea să zboare, ca păsările.

A ajuns la casa preotului, i-a ieşit în întâmpinare o fetiţă frumuşică, de vreo şase ani, i-a spus să aştepte puţin că o să vină şi părintele.

– Cum te cheamă? a întrebat-o.

– Mă cheamă Florica şi sunt fata Părintelui Florea.

N-a apucat să spună mai mult că a apărut şi părintele şi i-a spus că trebuie să meargă la Biserică, la casa Mân­tui­torului, acolo este primită mai bine Taina Spovedaniei.

Ce s-a spus atunci în Biserică n-a aflat nimeni, Taina Spovedaniei fiind păzită, aşa cum se ştie, de un mare se­cret faţă de alţi oameni. Cât despre Mântuitorul Hristos, el n-avea nevoie de spovedanie, el ştia tot şi aştepta numai să fie recunoscute păcatele, ca să le poată ierta, dacă sunt de iertat. Celui ce şi-a asumat datoria restituirii nu-i rămâne decât să se uite cu ochii minţii la fata podarului ieşită în pragul bisericii, înlăcrimată, gâtuită de sughiţul neîncetat ce însoţea plânsul. N-a mai îndrăznit să se opreas­că la casa preotului, unde o aştepta Coana Preo­teasă, s-a strecurat pe lângă gard şi a luat poteca spre casa ei din pădurea Gorga­nu­lui. Mai mult nu putem să ne imaginăm în acest mo­ment, o lăsăm, cu mare tristeţe, pe nefericita fată să-şi poar­te crucea, nemeritată, ca toate crucile purtate de oa­meni fără vină.

Vizitele tânărului Burdescu se răriseră şi ca un făcut, au încetat după ce fata s-a dus la biserică. S-ar putea să fi fost de vină şi Dragomir, unealta şi spionul Burdescului, el aflase de spovedania fetei şi a început să răspândească vorbe otrăvite: „O face pe mironosiţa când de fapt e o des­frânată, se drăgosteşte cu Conaşu’ Miron şi-i cere tot felul de bijuuri, cercei, inele, salbe şi altele, dacă află Conu Bur­descu o să dea de dracu. Câinele îl ţine aşa de ochii lumii, când vrea ea îl leagă şi numai eu ştiu cât e de dez­mă­ţată. Acu umblă pe la biserici, să zică lumea că e o sfân­tă, să-l îmbrobodească pe Conaşu, da’ n-o s-o las eu să-l păcălească, ehe, eu ştiu multe, da nu vreau să le spun. D-ocamdată.”

E greu de crezut că aşa vorbe le putea spune o slugă, fără ştiinţa stăpânului. Cât despre bijuuri, cerceii dăruiţi de Miron n-au atârnat niciodată la urechile Fălăloaicei, au dispărut, s-au pierdut, poate că s-au întors în cutia cu biju­terii a mamei lui Miron.

Noroc că biata Gheorghiţa nu ştia nimic despre ce se vorbea în sat. Era foarte înspăimântată, îl aştepta pe Miron să-i spună ce a aflat de la preot şi mai mult decât atât, îi era tare dor de el. La singurătatea obişnuită se adăugase şi singurătatea aşteptării şi a dorului. Preotul îi spusese să facă în fiecare zi multe mătănii, ea nu ştia să numere decât până la zece, câte degete avea la mâini, deci nu ştia câte face, şi să ţină post miercurea şi vinerea, ca să nu gre­şeas­că a ţinut post în toate zilele. Duminica următoare a încer­cat să meargă la biserică dar n-a mai avut putere. Slă­bi­ciu­nea era atât de mare că i-a luat minţile, avea ameţeli, gân­du­rile începuseră să se ascundă, stătea în pat, privea în tavan şi nu mai vedea nimic.

În această stare de pierdere a cunoştinţei a găsit-o Preo­teasa când a venit, îngrijorată că nu mai venise la Bise­rică şi de vorbele răspândite de ticălosul de Dragomir. A mers repede la pod şi a găsit o căruţă, a urcat-o pe fată şi adus-o la casa parohială, i-a dat să mănânce, s-a chinuit că nu vrea să înghită, numai sufletul bun al preotesei şi rugăciunile au scăpat-o. Părintele a ajutat-o, s-a rugat şi el, i-a făcut maslu, n-au adus nici un vraci, le-a fost frică să nu dea peste vreunul care lucra cu duhurile rele. Şi-a re­ve­nit încetul cu încetul şi a fost, pentru prima dată după moar­tea tatălui ei fericită când a recunoscut-o pe Coana Preoteasă. Când s-a simţit în puteri a plecat la ea acasă, a fost dorinţa ei. De fapt îi era dor de Miron, băiatul nu ştia, credea ea, ce i s-a întâmplat. Părintele Florea a învăţat-o să spună Tatăl nostru şi să se roage la Sfânta Fecioară Maria, dar i-a spus că toate rugăciunile sunt primite, dacă sunt spuse din inimă.

Zilele treceau una după alta şi nici urmă de Miron. Şi-a luat inima în dinţi şi s-a dus la Dragomir, în câmp, să întrebe de el. Nu l-a găsit, a găsit-o pe muierea lui, una slută şi cam slabă de minte. Femeia i-a spus că nu ştie unde e Conaşu, da, ar fi bine să-l lase în pace că n-o să-l mai lase omu ei să-l jupoaie de parale şi de alte bijuuri. La aşa vorbe fata a rămas fără grai, nu s-aştepta s-audă aşa ceva. Aflase de la Părintele că a făcut păcat, că o fată nu trebuie să se împreune cu un bărbat decât după ce se mărită cu el. Îi mai spusese că păcatul băiatului e mai mare şi că dacă nu o ia de nevastă ajunge în fundul iadului. Voia să-i spună lui Miron că ea e gata să se mărite cu el, ca să-l scape de iad. Auzind spusele muierii lui Dragomir i-a trecut prin minte, pentru prima oară, că tot ce-i spusese Miron nu era adevărat. A încercat să îndepărteze gândul rău, cum ar fi putut Miron s-o mintă şi de ce? inima îi spunea că nu se poate, însă, acolo în cap intrase un cui as­cu­ţit, un sfredel, o durere mare de care nu putea să mai scape. Nu s-a întors acasă, a plecat direct la Coana Preo­teasă, numai ea putea s-o lămurească.

Preoteasa auzise vorbele rele răspândite de Dra­gomir, era sigură că erau multe minciuni, dar îi era frică să n-o fi înşelat şarlatanul lui Burdescu. Nu i-a spus nimic Părintelui Florea, el putea să ştie mai multe dar ea nu-l întreba niciodată ce spun oamenii la spovedanie, ştia că chiar dacă l-ar întreba, n-ar afla nimic. Când a văzut-o pe fată şi-a dat seama că bănuiala ei s-a adeverit.

Mult timp fata n-a putut să vorbească, i se punea un nod în gât şi o înecau lacrimile, de fapt nici nu ştia ce să spună. Preoteasa o strângea la piept într-o îmbrăţişare lun­gă, încerca să o liniştească, nici ea nu găsea cuvinte. Înce­tul cu încetul s-a liniştit, o putere binefăcătoare o încălzea, niciodată nu mai simţise aşa ceva, îmbrăţişarea de mamă fiindu-i necunoscută. N-au putut să vorbească nici după ce s-au despărţit din îmbrăţişare, nu ştiau cum să înceapă. Într-un târziu tot preoteasa a găsit primele cuvinte, ceva fără importanţă, neclar, mă rog a spus ce i-a venit în minte, numai începutul a fost greu, mai pe urmă au venit alte vorbe, vorbea, spunea ceva, începea să se lege un rost. A ieşit până la urmă şi o poveste cu un Făt frumos, pentru fata podarului nu putea să fie altul decât Miron, cu una Ileana şi nu mai ştia cum, cu un zmeu şi o babă cotoroanţă, asta era muierea lui Dragomir. A fost frumos, nu mai auzise niciodată până atunci o poveste aşa de frumoasă. După ce s-a terminat povestea însă, tot ce fusese frumos  s-a risipit şi a apărut sfredelul din piept. A oftat, s-a oprit pentru câteva clipe, după care a început din nou să se în­vârtă.

– Omul n-a fost făcut să fie fericit, a deschis din nou vorba preoteasa. Poate că ar fi fost dacă n-ar fi greşit când era în rai, unde l-a făcut Dumnezeu, cine ştie, căile Dom­nu­lui ne sunt necunoscute. De când a obţinut mântuirea, prin sacrificiul celui mai nevinovat om, Iisus Hristos, în­cer­cările au devenit preţul ei. Un mare părinte al Bisericii, un Sfânt, se plângea când nu-i dădea Domnul încercări: „De ce nu mă mai iubeşti Doamne?”. Ştiu asta de la Părin­tele Florea, el spune că numai cei aleşi sunt puşi la încer­care. Viaţa pe pământ nu are nici un preţ, dacă nu câştigi prin încercări mântuirea. Dumnezeu dă viaţă lungă celor ce capătă puterea să-i mântuiască pe alţii şi celor ce n-au putut s-o găsească, prin faptele lor. Le mai dă timp ca s-o caute şi le dă încercări.

Cuvintele preotesei semănau cu descântecele tatălui ei, când era mică şi o durea capul, îi luau durerea cu mâna lui, i-o punea întâi pe cap, pe burtică, pe umărul drept şi la urmă pe cel stâng, când ajungea acolo nu mai avea nici o durere. N-a mai lăsat-o să plece acasă, a ţinut-o la ea şi au stat mult de vorbă, n-a întrebat-o, a lăsat-o să spună sin­gu­ră ce avea de spus, ştia că fata e cinstită şi o să-i spună numai adevărul. A aflat tot ce era de aflat şi şi-a dat seama că după ce-şi bătuse joc de ea, băiatul Burdescului n-o s-o mai recunoască. I-a fost greu să-i explice, fata era ne­ştiu­toa­re de multe lucruri, da’ nu putea s-o lase fără să-i spu­nă, ar fi fost mai rău. Nu după mult timp a văzut că fata ră­măsese grea. S-a înţeles cu Popa Florea să o ţină la ei pâ­nă va naşte. La Biserică n-au lăsat-o să se ducă, o lua po­pa deoparte, o punea să stea în genunchi şi-i citea dintr-o carte. Au învăţat-o şi rugăciuni, i le citea preoteasa dintr-o carte scrisă frumos, cu mulţi Sfinţi, cu Maica Domnului şi Domnul Iisus Hristos.

– Copila asta e nevinovată, i-a spus într-o seară Popa Florea nevestei sale, n-are păcate de ispăşit, n-a greşit, a fost înşelată. N-o să fie pusă la prea multe încercări, păca­tele ei au fost răscumpărate de Mântuitorul.

Preoteasă s-a uitat la el şi a încercat să înţeleagă adân­cimea vorbelor lui.

La început nu înţelegea ce se întâmplă în burtica ei, a întrebat-o pe preoteasă şi a aflat:

– Ai să faci un copil.

– Un copil, eu?

– Da, ai să faci un copil, din joaca ta cu băiatul Bur­des­cului.

A trebuit să-i explice, a aflat o sumă de lucruri neş­tiute până atunci. Spre marea nedumerire a preotesei ves­tea nu a întristat-o, dimpotrivă i-a dat puteri, un copil nu putea să fie decât un dar şi nicidecum o pedeapsă, s-a şi gândit să-i pună numele Miron.

Nu dorim şi nu putem să mai amânăm sfârşitul, trist, pentru noi cei de aici, de pe pământ, al restituirii unei vieţi greu de rânduit. Cuvintele profetice ale Părintelui Florea s-au împlinit, Gheorghiţa Fălăloaica nu avea pentru ce să mai primească încercări, era nevinovată, ispăşită prin sa­cri­ficiul Cel Mare.

După ce a dat naştere unui băiat sănătos, frumos, sân­gele n-a mai vrut să curgă în vinele ei, s-a scurs până la ultima picătură şi sufletul s-a înălţat la Cel Ce i-l dăruise, curat ca la facerea lui Adam şi a Evei, păcatul ei fiind făcut cu neştiinţă.

 

Va urma…

Sursa foto: wikimedia.org

 

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest