de Nicolae Radu

Capul lui Miron era golit de gânduri, năuc, singura lui putere era s-o privească pe fată, uitase tot ce ştiuse până atunci, viaţa lui începea acum şi nu ştia ce trebuie să facă, aştepta un ordin, o povaţă, un ajutor. Singurul gând ce-i venea în minte era teama să n-o piardă, să nu-i spună: gata! ai stat prea mult, pleacă; nu mai îndrăznea nici să se mişte de frică.

După o tăcere destul de lungă fata a deschis vorba:

– Ce mai e pe la pod, prin sat, în lume, că eu n-am mai ieşit de mult din casă?

Surprins de o întrebare atât de prietenoasă, Miron s-a bâlbâit, a înghiţit de câteva ori ca să câştige timp, după care a răspuns cu toată sinceritatea:

– Nici eu nu ştiu, că de câtva timp stau în câmp, la Dragomir.

– Şi ce faci în câmp?

– Nu prea fac nimic, stau aşa şi mă frământ.

– Te frămânţi? l-a întrebat, de ce te frămânţi?

La o aşa întrebare şi-a înghiţit vorbele, nici una n-a mai ajuns pe buze.

Fata a înţeles că nu va mai primi răspuns şi a între­bat din nou, de data asta dorind să afle dacă tânărul ştie ceva despre povestea cu Dumnezeu şi copiii Lui neascul­tă­tori.

– Ai auzit de povestea cu Adam şi Eva?

Băiatul s-a uitat la fată atent, ca să vadă ce înţelege ea prin „povestea cu Adam şi Eva”. Privirile li s-au întâlnit pentru prima dată, el căutând o explicaţie, ea aşteptând un răspuns, amândoi sinceri, fără urmă de ascunzişuri. Miron şi-a revenit primul din uluială, a priceput că este o neîn­ţe­le­gere la mijloc şi ca să câştige timp a întrebat-o.

– De unde ai auzit tu de „povestea cu Adam şi Eva”?

– De la tata.

– Şi ţi-a spus aşa, că este o poveste?

– Nu-mi mai aduc aminte cum mi-a spus, s-a apărat fata, înţelegând că a intrat într-o încurcătură.

– Adam şi Eva au fost oameni ca noi, numai că au fost primii, i-a făcut Dumnezeu când a făcut lumea. Face­rea lumii nu este o poveste, este, cum să spun, adevărată, Dumnezeu n-a fost un om, a fost Dumnezeu care a făcut cerul, pământul, tot ce se vede şi nu se vede, El i-a făcut pe primii oameni, pe Adam şi pe Eva. Miron căuta vorbe potrivite, şi-a dat seama că era greu să explice cuiva care nu ştia nimic despre Religie şi Biserică ce era scris în Biblie şi încetul cu încetul în locul bunăvoinţei au apărut alte gânduri, mai puţin pure.

Abil, fiul de grecoaică a înţeles că lipsa de învăţătură a fetei pica bine, era un prilej ca să rămână cu ea, n-a în­gro­şat diferenţa ce-i separa, dimpotrivă, a încercat s-o ştear­gă, să-i explice că neştiinţa ei se datora faptului că ea a învăţat alte lucruri mai frumoase, a învăţat să cânte, să-i facă fericiţi pe oameni. Vorbele îi ieşeau de pe buze ca un cântec, melodioase, măsurate, prietenoase, pline de învăţă­minte.

Pentru fata de podar tot ce auzea era greu de pus cap la cap, dar era aşa de frumos şi băiatul Burdescului ştia să spună vorbe şi poveşti nemaiauzite. Pentru ea tot ce-i spu­nea erau poveşti, tot ce era frumos era poveste, nu înţe­legea ce deosebire este între poveşti şi nepoveşti.

– Da, vino şi tu aici, stai pe pat, nu sta în picioare,  c-o să înceapă să te doară.

Încrezătoare, fata s-a aşezat pe pat. Burdescu cel tâ­năr, mulţumit de cum mergeau lucrurile, a continuat să vor­bească:

– Toată „povestea”, cum îi zici tu, dar nu e poveste, ci întâmplare adevărată, este scrisă în Biblie.

– Eu nu ştiu să citesc, a recunoscut fata.

– Bineînţeles că nu ştii, de unde să fi învăţat, aici la Vad nu este şcoală. Am să-ţi citesc eu şi am să-ţi spun şi alte „poveşti”, ai să afli multe. Uite, mâine o să vin cu Car­tea, cu Biblia, că o am acasă, la Stoiceni.

Despre ce gândea şi simţea Miron nu e nevoie să mai vorbim, e lesne de priceput, o să spunem câteva vorbe despre fierbinţeala iţită în frumosul căpşor al Fălăloaicei.

De multe ori se gândise că ar fi bine să se întâl­nească şi ea cu cineva, o fată, sau o muiere, să mai schim­be câteva vorbe, era prea singură aici în casa din pădure, la început fusese mai uşor, avea timp şi linişte să se gân­dească la tatăl ei şi îi era frică de privirile cam sălbatice ale unor bărbaţi, cu timpul însă a văzut că nici prea multă linişte nu e bună, e greu să te rupi, aşa dintr-odată, de toată lumea, ea care era obişnuită cu oameni mulţi şi veseli, care o lăudau pentru vocea ei. Băiatul ăsta nu se uită la ea ca alţii, e cuminte, ruşinos, şi ştie poveşti multe şi frumoase.

Ca să întărească buna impresie, Miron s-a sculat cu­minte şi a rugat-o să-l apere de câine, ca să poată şi el să plece, că era drum lung până la Stoiceni. Fata a strigat câi­nele, degeaba, acesta n-a auzit-o, a luat un băţ şi l-a con­dus pe flăcău până aproape de Câmpul Burdescului.

– Mulţămesc de primire, dacă nu te supăr o să vin şi mâine, cu Cartea, da vezi ce faci cu câinele, să nu mă muşte.

– O să-l leg, da, nu vezi că a şi plecat, dacă o ţine aşa se potăieşte.

Miron a străbătut restul de drum aproape fugind. S-a speriat însă când a auzit în urma lui paşi de om, apro­piindu-se în fugă.

– Stai încet Conaşule, că viu şi eu, te-am aşteptat pitit în pârău, după ce am mai dat o porţie de ţuică anima­lului.

– Erai să mă sperii mă Dragomire, nu ştiam cine s-a luat după mine, credeam că e câinele.

– Ala o să doarmă până mâine dimineaţă, după câtă ţuică a băut. Acu’ că-i place ţuica, e d-al nostru.

Nu s-a dat pe mâna pândarului, nu i-a spus nimic, spre marea ciudă a acestuia, curios să ştie cât mai multe. A dezlegat calul şi în trap uşor a luat drumul Stoicenilor. Ajuns la conac a mâncat bine, a băut o carafă cu vin de Or­leşti, din cel de acu doi ani şi a adormit buştean, fără vise.

A doua zi, de dimineaţă, a luat o pereche de cercei din cutia de bijuterii a mamei lui, a luat şi Biblia şi a sărit drept în şa. Calul, bine hrănit cu grăunţe, a priceput că stăpânul se grăbea, n-a mai aşteptat îndemn, ştia şi drumul şi a mânat voiniceşte. Ajuns în Câmp, Miron a descălecat, a dat căpăstru lui Dragomir, nu i-a răspuns la întrebări, nici n-a auzit ce l-a întrebat, a luat poteca pe Dealul Gor­ga­nului, drept spre casa Fălăloaicei. A găsit-o în faţa casei, câinele era legat însă nu mai era nevoie, când l-a văzut nu numai că n-a mai lătrat, a început să dea din coadă, pri­vin­du-l cu prietenie şi interes.

– Ţi-am spus eu că o să se potăiască, uite, a uitat şi să mai latre, l-a întâmpinat fata.

– Nu e chiar aşa, câinii simt oamenii buni şi nu latră la prietenii stăpânilor, a liniştit-o flăcăul. Uite, am adus Biblia, da’ mai înainte aş vrea să văd cum îţi vin cerceii ăştia.

Fata s-a uitat la cercei, nu se pricepea, n-avusese niciodată, i-au plăcut, şi de ce să nu spunem drept, s-a bucurat că i-au fost dăruiţi de Miron. I-a pus la urechi, el  i-a spus că-i stă foarte bine, au râs şi au stabilit că o să vină muierea lui Dragomir să-i găurească urechile. Trecă­torii întâmplători s-ar fi mirat auzind râsete şi voie bună la casa Fălăloaicei, n-a fost cazul, n-a trecut nimeni, singurul martor a rămas pezevenghiul de Dragomir, ascuns după un tufan mai gros, nu departe de casa fetei.

În prima zi feciorul Burdescului i-a citit Cartea Fa­cerii, adică „povestea” de care vorbiseră, şi câteva versete din Evanghelia lui Ioan. Fata îl asculta şi îl privea cu mare atenţie, Miron citea foarte frumos, punea tot talentul lui de grec ca s-o încânte, în timp ce un gând nespus, ascuns, îi şoptea că în curând fata va cădea în braţele lui. Visele fru­moase, dorinţa de a se dărui, şi poftele începeau să se ames­tece, nu mai ştia care sunt mai puternice. Nu se mai grăbea, avea răbdare, făcea planuri şi cai troieni, ştia că va câştiga, aştepta momentul potrivit pentru atac.

A trebuit să aştepte mai multe zile, fata nu se purta ca alte fete, nu dădea nici un semn de apropiere sau do­rinţă, era foarte încântată de cele auzite din Biblie, punea întrebări, voia să ştie ce a fost mai departe. I-a arătat cât de groasă e Biblia şi i-a spus că i-ar trebui mai mult de un an ca s-o citească pe toată. Dacă voia să ştie mai mult să meargă la Biserică, Părintele Florea citeşte şi cântă foarte frumos. Ea i-a spus că n-a fost niciodată la Biserică şi nu ştia ce se face acolo, dar dacă e aşa, o să meargă neapărat.

Miron a priceput că a sosit momentul, îl pregătise cu grijă, a luat Biblia şi a deschis-o la „Cântarea cântărilor”, a pus în citire toată priceperea, a adăugat multă trăire ome­nească, a urmărit reacţiile fetei, a reuşit…

Piatra mea de foc îmi şopteşte să nu mă apropii prea mult de momentele ce au urmat, amestec de viclenie şi în­ţe­lepciune divină. Grecul, un păcătos, a folosit textele bi­blice, revelate de Dumnezeu lui Solomon, pentru sedu­ce­rea unei fecioare.

În prima Duminică fata podarului a aprins deja focul bârfelor, când a apărut la biserică, frumuseţea ei stârnind invidia femeilor şi interesul întregii părţi bărbăteşti. În Du­mi­nica următoare s-a strâns toată suflarea omenească din sat, s-o vadă pe Fălăloaica. O bătrână cocoşată şi fără dinţi în gură a rostit şi o vorbă care a făcut înconjurul satu­lui:

– P-astea prea frumoase le-a făcut ucigă-l toacă, să bage zâzanie.

Fata s-a cam speriat când a văzut atâta lume, dar s-a făcut că nu vede lăcomia ochilor, nici n-o vedea pentru că se uita numai în jos. L-a ascultat pe Părintele Florea, cu­vin­tele lui erau la fel ca ale lui Miron, şi cânta aşa de fru­mos că-i venea şi ei să cânte odată cu el. Cum de n-a ştiut până acum ce se face la Biserică, de ce nu i-o fi spus tatăl ei, poate din cauza nunţilor şi a horelor, toate se făceau Duminica, ziua când se mergea la Biserică. La sfârşitul sluj­bei a plecat repede, a luat-o pe Valea Bisericii, era o po­tecă, fără să stea de vorbă cu cineva, s-a întors acasă.

În Duminica următoare, în timp ce o miruia, Părin­tele Florea i-a zis să-l aştepte că vrea să vorbească ceva cu ea. L-a aşteptat în Biserică, într-un colţ, de ea s-a apropiat o femeie, i-a zâmbit cu prietenie şi i-a spus că e nevasta preotului.

– După ce vorbeşti cu Părintele să treci şi pe la mine, treci peste drum, acolo e casa noastră.

Lumea ieşise din Biserică şi aştepta afară s-o vadă pe Fălăloaica. Părintele i-a văzut şi a ieşit în prag.

– De ce nu vă duceţi la casele voastre, să ştiţi că Mân­tuitorului nu-i plac oamenii cu gânduri rele.

Mai de ruşine, mai de teama să nu greşească, curio­şii s-au îndreptat spre casele lor, cu păcatele în gânduri, câte unii şi în vorbe, spuse încet, ca să audă numai cei din apropiere.

Părintele a luat-o pe fata podarului, a dus-o în faţa alta­rului şi i-a spus că ar fi mai bine să îngenuncheze, ceea ce ea a făcut imediat. Inima îi bătea să-i iasă din piept şi nu înţelegea de ce a oprit-o Părintele.

– Spune Gheorghiţă, de când te-a botezat Părintele Neacşu, ai mai fost pe la biserică, te-ai spovedit vreodată?

Fata a pălit de emoţie când a auzit că părintele îi spu­ne pe nume, cât despre spovedanie, de-abia auzise de la Miron, îi spusese că dacă vrei să ţi se ierte păcatele tre­buie să te spovedeşti, adică să spui la preot tot ce ai făcut rău, dar tot el mai spusese că ea n-a făcut nici un rău, deci n-are nevoie să se spovedească.

– Nu, Părinte, a reuşit să îngăime, nu m-am spo­ve­dit, nici nu ştiam că m-au botezat.

– De botezat te-au botezat, a venit mama ta cu tine, eram şi eu de faţă.

Fata a început să plângă şi printre sughiţuri, a mai reuşit să spună:

– Nici de mamă nu ştiam că am avut, de când mă ştiu nu l-am văzut decât pe tata.

Popa Florea a mai privit-o odată şi după un scurt răgaz i-a spus cu blândeţe:

– Văd că nu eşti pregătită acum pentru spovedanie, du-te că te aşteaptă Coana Preoteasă, o să-ţi mai spună ea câte ceva. Să vii sâmbăta viitoare, spre seară, da până atunci să ţii post, să nu mănânci decât verdeţuri, să nu bei decât apă şi să nu spui sau să gândeşti vorbe rele.

Fâstâcită, fata s-a ridicat şi s-a îndreptat încet spre casa de peste drum. În curtea Bisericii nu mai era picior de om.

Coana Preoteasă a pus două străchini de mâncare pe masă şi a îndemnat-o să mănânce, au mâncat împreună. I-a vorbit despre tatăl ei, îl cunoştea, un om bun, pâinea Lui Dumnezeu, şi Doamne, ce frumos cânta, din cobză, din flu­ier şi din gură!

– Am auzit că şi tu cânţi frumos, ai putea să cânţi la Biserică, la noi nu prea cântă femeile, dar am putea vorbi cu Părintele. Noi ne-am mirat că tu nu vii la Biserică după ce s-a prăpădit tatăl tău, nici pomeni nu i-ai făcut şi e păcat, am trimis un om să te caute, să te cheme pe la noi, dar ne-a spus că ai un câine rău şi te-a strigat degeaba, că nu l-ai auzit şi a plecat de frică să nu-l muşte câinele. Acum, bine că ai venit, să vii în toate sărbătorile şi să te spovedeşti după toate posturile, al Paştelui, al Crăciunului, al Sfântului Petru, al Sfintei Mării. Nu ştiu ce păcate ai făcut tu, poate că n-ai făcut sau nu ştii că ai făcut, am să-ţi spun ce nu e bine să facă omul, sunt multe, am să-ţi spun doar ce e mai rău. Dumnezeu a dat profetului său Moise multe porunci cu ce nu trebuie să facă oamenii, nu ţi le spun pe toate, că n-ai să le ţii minte, ţi le spun pe cele mai grele: Să nu furi, să nu omori, să cinsteşti pe tatăl tău, să nu lucrezi în ziua Domnului, Duminica, să nu juri strâmb, să nu pofteşti la bunul altuia, să nu vorbeşti de rău pe nimeni. Gândeşte-te la toate astea şi când vii la părintele, dacă ai greşit să i le spui, ca să-ţi fie iertate. Să nu-ţi fie ruşine sau frică, Părintele a auzit multe păcate mai mari ca ale tale.

Pe potecă, mergând spre casa ei, Gheorghiţa, se bucura că Părintele îi ştia numele, se gândea că a greşit când a fugit de oameni, nu toţi sunt ca fiarele sălbatece, sunt mulţi la fel de buni ca tatăl ei. Şi-a adus aminte şi de Miron, de când venise la biserică uitase de el, e un băiat bun, dar de ce n-o mai fi venit de atâtea zile?

 

Va urma…

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest