de Nicolae Radu

Într-o noapte, când se întorceau de la o nuntă, din­spre Jiblea, îi plăcea satul, că era lângă munte şi oamenii ştiau să se veselească frumos, l-a încercat o durere în piept. La început nu i-a spus fetei, credea că o să-i treacă, nu i-a trecut, îl durea din ce în ce mai tare şi a fost nevoit să oprească. Fata s-a speriat, a încercat s-o domolească, i-a spus că-l doare mai puţin, a mai avut el dureri d-astea, n-a mai reuşit să spună tot ce voia să spună, s-a încordat odată cu tot corpul şi, acolo, în Valea Ruzii, şi-a dat sfârşitul. Oa­menii au înălţat pe locul unde sufletul lăutarului s-a despărţit de trup o cruce, apoi, din generaţie în generaţie altele, astfel că şi astăzi, după mai mult de două sute de ani, trecătorii îi cinstesc amintirea cu semnul crucii. Nu ştiu dacă fântâna de lângă cruce a fost un semn de la Dum­nezeu că lăutaru a fost trimisul Lui, inima îmi spune că da.

După moartea tatălui, un adevărat sfârşit al lumii pen­tru fata lăutarului, ce rost avea să mai trăiască dacă  nu-l mai avea pe el, s-a retras la casa din pădure, rareori se mai ducea la pod ca să-şi cumpere gaz şi sare, de altceva nu avea nevoie, găsea în pădure sau în grădină. Nu răs­pundea când era strigată, câinele ei învăţase să-i alunge pe musafirii nepoftiţi, la început destui, apoi din ce în ce mai împuţinaţi. Târziu, după vre-un an, cei ce urcau poteca pe Dealul Gorganului, se opreau în dreptul casei din pădure ca să asculte cântecele triste, răscolitoare ale fetei.

S-a întâmplat odată să treacă pe acolo, călare pe cal, Miron, feciorul Burdescului, primul boier ajuns la Cremă­nari. Burdescu ăsta cumpărase pe nimica toată pământul rămas după tăierea pădurilor, le tăiase un grec, vânduse lem­nele şi s-a înţeles cu Burdescu, un negustor dinspre Deduleşti să-i dea ceva bani şi să-i rămână lui pământul. Afacerea s-a făcut ca între greci, Burdescu fiind însurat cu o grecoaică, nepoata grecului care tăiase pădurile. S-a ales cu peste o mie de Hectare, din care vre-o cinci zeci la Cre­mănari, între Valea Popii şi Valea Biserucii. Târgul era ne­cinstit pentru că pământul nu fusese niciodată al grecului, el cumpărase numai dreptul să taie pădurea şi să ia lem­nele, dar cine se punea pe vremea aceea cu mintea unui grec? Ca să scurtăm vorba, vom spune că Burdescu a scos buturile şi a făcut ţarină, şi încă ce ţarină, pământul din pădure fiind cunoscut de tot omul de la ţară pentru rod bo­gat, când dă de soare. Miron al lu’ Burdescu, jumate grec, jumate român, era un filfizon, şcolit în Italia, umblat pe la Constantinopol şi prin Grecia, mare lucru nu se legase de capul lui, nu prea era sămânţă bună, îi plăceau distracţiile, horele cu lăutari, vinul de Orleşti şi femeile. Auzise el că a murit Fălălău, îi păruse rău că tare frumos mai cânta, da’ nu se mai gândise la fata lui, o ştia cam sălbatecă şi n-avea el timp să îmblânzească fete. Când a auzit-o însă cântând, a oprit calul şi i s-a pus, aşa odată, un nod în capul piep­tu­lui. Era atâta jale în viersul fetei, că nici un petrecăreţ ca Miron nu putea să treacă fără să fie săgetat. S-a aşezat pe marginea potecii şi a ascultat până când fata a tăcut, nu-i mai venea să plece. S-a apropiat de casă şi i-a ieşit înainte un câine, un ciobănesc, cât o oaie de mare, întărâtat, gata, gata, să-i sară în piept. Înfricoşat i-a arătat spatele, a încă­le­cat şi nu s-a mai oprit decât după ce a urcat Dealul Gor­ga­nului. A luat-o încet spre singura casă din Câmpul Bur­des­cului, unde stătea pândarul, unul Dragomir, cu muierea lui, tocmiţi de tatăl său.

– Să ne trăieşti conaşule, l-a întâmpinat omul, cu o oală de lapte în mână, tocmai mulsese vaca, şi cu ochii scor­monitori, gata să vadă tot, şi pe aproape şi mai de­parte.

– Ia spune mă Dragomire, l-a luat Miron le întrebări, fără să-i răspundă la salut, tu o ştii pe fata lu’ Fălălău?

– Cum să n-o ştiu conaşule, cine n-o ştie pă Fălălo­ai­ca, păcat dă ea, s-a cam scrântit după ce a murit tat-s-o.

– Ce face, s-a măritat, are pă cineva, cum se des­cur­că?

– Dă măritat nu s-a măritat, ăsteia nu i-a plăcut decât de taică-s-o, n-a băgat pă nimeni în samă, nu calcă picior dă om p-aproape dă casa ei, că are un câine rău, te sfâşie dacă te apropii. Dă făcut nu ştiu ce face şi nici cum să dăscurcă, are parale rămase de la nunţile unde a cântat cu tat-so.

Miron a rămas un timp pe gânduri, cu privirea undeva în câmp, apoi şi-a luat rămas bun şi a zorit calul să ajungă la Stoiceni, unde aveau conacul. Drumul, în urcuş până la Ogoare, îl făcea, de obicei, în pas grăbit, sau trap uşor, să nu obosească animalul. De data asta l-a lăsat în voia lui şi calul, simţind că stăpânul este frământat de griji, a mers la pas, ca să nu i le turbure. Flăcăului îi rămă­sese în minte şi în urechi melodia auzită la casa Fălă­loaicei, era multă amărăciune în viers, amestecată ciudat cu o plăcere a cântării, mai mare decât tristeţea. O ştia pe fată, aruncase mulţi bani în marama ei, îndoită înadins la un colţ, un buzunar unde se strângea prinosul de mulţu­mire a ascultătorilor. Încercase să aprindă în ochii ei focul dorinţei, se pricepea să stârnească fetele, degeaba, acolo ardea un foc mai mare, al bucuriei de a cânta, şi s-a lăsat păgubaş. Cu cât urca dealul cu atât îşi înfierbânta inima cu dorinţe, toate gândurile şi simţirile se uneau să ardă de dorul Fălăloaicei. Simţea cum orgoliul i se topea şi ar fi căzut în genunchi, ar fi dat tot Câmpul Burdescului, pentru o noapte de dragoste cu fata lăutarului. Şi-o închipuia ca o vrăjitoare, cum sunt ielele, pricepută la descântece, la vrăji, dar mai ales la dragoste. Ajuns la Stoiceni a urcat în foişor, la mansardă, îl făcuse taică-său pentru el, îi făcuse şi scară, să urce noaptea când venea târziu, şi s-a culcat fără să mai mănânce.

De adormit a adormit de multe ori şi tot de atâtea ori se trezea dintr-un vis în care iubita lui din pădure cânta şi îi cerea tot felul de veşminte şi bijuterii, pe toate i le adu­cea şi ea îi spunea că el este fiul împăratului pădurilor, cel mai bogat împărat de pe pământ. De fiecare dată când se trezea cădea într-o stare de disperare, de teamă că fata n-o să-l mai primească dacă află că este numai băiatul Bur­des­cului.

– Ce-ai păţit mamă, ce visai de te frământai atâta az noapte? Doamne fereşte să nu-ţi fi făcut vre-una vrăji, l-a întrebat maică-sa, a doua zi când a coborât să ia ceva în gură.

Nu i-a răspuns, poate nici n-a auzit-o, s-a îmbrăcat şi-a luat calul şi, de data asta în trap grăbit, a luat drumul către Vadul Oltului de la Cremănari. S-a oprit la Dra­go­mir, nu l-a găsit acasă, plecase să adape vaca la puţul din Valea Popii, n-a avut răbdare să-l aştepte, i-a ieşit în în­tâm­pinare şi l-a grăbit spre casă, că avea ceva de vorbit cu el. În ochii vicleni ai pândarului se putea vedea că ştie de unde-i vine stăpânului nerăbdarea şi-şi făcea planuri cu ce se putea alege de pe urma fierbinţelii lui. Îl ştia aprig, ca tat-so, o să fie atent să nu-l stârnească împotriva lui, să nu dea dracu, Doamne iartă, de vreun necaz.

Miron nu-şi pierdea timpul cu planuri, a întrebat ce i-a venit pe buze:

– Ascultă mă, Dragomire, tu care umbli pe toate văi­le astea şi prin pădure, spune tot ce ştii despre fata lui Fă­lă­lău. N-ai fost niciodată pe la ea?

– Nu m-apropii conaşule, că mi-e frică dă câine, e rău al dracului, te simte dă departe şi latră dă urlă pădurea.

– N-ai văzut tu pe nimeni ducându-se la ea?

– N-am văzut conaşule, cine are coraj?

– Măi, să fie al afurisitului, şi nu găsim noi nici un ac de cojocul lui?

Dragomir a tăcut o vreme, a mestecat din buze câ­te­va vorbe, ca pentru el, apoi mai tare, ca să-l audă feciorul stăpânului:

– M-ar duce pă mine mintea la ceva, da’ nu ştiu dacă o să ţână. Ce-ar fi să-i aruncăm de mâncare, dacă-l momim e al nostru. După ce-l învăţăm cu mâncarea, îi dăm şi mămăligă cu lapte şi la urmă punem şi ceva ţuică. Dacă să învaţă, punem mai multă şi-l afionăm.

– Mă, da’ al necuratului eşti, deştept foc. Sigur o să ne meargă.

Miron s-a mutat în câmp, i-a spus lui taică-său că au apărut porci mistreţi care dau iama prin porumbi, că Dra­go­mir nu poate prididi, omul s-a bucurat, zicându-şi că i-a venit mintea la cap lui fiu-so. De fapt, nu numai că nu-l ajuta, dar nu-l mai lăsa să bată hotarele câmpului şi po­rum­bul se împuţina, cei doi fiind ocupaţi să pună la cale planul cu afionarea câinelui.

La început, când îi vedea că se apropie, câinele se supăra rău şi nu numai că lătra da’ se şi lua după ei până îi scotea din pădure. N-au luat reteveie, Dragomir zicea că ar întărâta mai rău câinele, lăsau mâncarea şi fugeau cât îi ţineau picioarele. Cu timpul au înţeles că cu cât se depăr­tau de casa fetei câinele se ţinea departe, treaba lui fiind să-i pună pe fugă, nu să-i muşte. Încetul cu încetul planul lui Dragomir începea să dea roade, s-a stabilit un fel de înţelegere între oameni şi câine, ultimul pricepând că are de câştigat.

Ca un făcut, câinelui i-a plăcut de la început ţuica, la Cremănari şi animalelor le place ţuica, s-a învăţat cu hrana primită cu dărnicie de la cei doi musafiri, aşa că nu peste mult timp şi-a uitat serviciul şi dormea fericit, ca toţi beţi­vii. Cu inima cât un purice, Miron şi-a luat curaj, s-a apro­piat de casă, uşa era descuiată şi a intrat. A găsit-o pe fată întinsă în pat, privind în tavan, de parcă ar fi văzut ceva acolo. Nu l-a simţit, nu-şi închipuia că cineva ar îndrăzni să intre în casa ei, nu mai călcase picior de om pe la ea după ce-l îngropase pe taică-său. Flăcăul, oricum ameţit de visele repetate în toate nopţile, a văzut, cu uimire, că fata era mult mai frumoasă decât o visa el. Îmbrăcată într-o cămaşă lungă, de marchizet subţire, i se vedea forma tru­pului, soldurile şi picioarele de statuie perfectă, Fălăloaica era, şi-a zis Miron, la fel de frumoasă ca zeiţa aia a gre­ci­lor, după care bărbaţii ajungeau să se îmbolnăvească şi să facă războaie. A stat aşa un timp, nu îndrăznea s-o turbure, ar fi putut să stea ore şi zile întregi, însă fata s-a ridicat dintr-odată, simţind că cineva se uită la ea, l-a văzut pe Miron, l-a recunoscut şi l-a întrebat cum a intrat fără să-l simtă câinele.

– Am venit şi eu aşa, ca să văd ce mai faci, te-am auzit cum cântai şi mi-a plăcut, a îngânat Miron, uitând să mai răspundă la întrebare.

Fata l-a privit, cu ochi lipsiţi de viclenie, i s-a făcut milă de băiat, era palid, tremura, şi i-a spus să se aşeze pe singurul scaun din odaie. A ascultat-o, ca unul ce execută un ordin, dar s-a împiedecat de scaun, pentru că ochii îi rămăseseră lipiţi de chipul şi de trupul fetei. Au rămas aşa un timp, fata în picioare, lângă uşă, cu mâinile încrucişate pe piept, el pe scaun, musafir neaşteptat. Dacă nu i-ar fi spus să se aşeze, n-ar fi mai găsit nimic de zis şi după un timp ar fi trebuit să plece, însă aşa, a profitat şi a lungit cât a putut şederea, continuând s-o privească pe fata poda­ru­lui. Cu cât o privea mai mult cu atât cădea sub vraja ei, nu mai avea putere să se apere. Uitase de dorinţele trupului, pătimaşe în timpul viselor, dacă l-ar fi întrebat de ce a venit n-ar fi ştiut ce să spună, de fapt nu ştia ce vrea, pen­tru că nu s-ar fi mulţumit, ca de obicei, cu trupul fetei stră­puns într-un impuls, supus, obiect al plăcerii, ar fi fost prea puţin, luase de prea multe ori cu uşurinţă ce-şi dorise, de data asta ar fi vrut ca el să fie cel ce se dăruieşte, să fie primit cu totul, în sufletul şi trupul fetei, într-o contopire deplină.

Gheorghiţa nu înţelegea starea băiatului, felul cum o privea i se părea neobişnuit, toţi băieţii se uitau la ea ca la ceva bun de mâncat pe loc, aşa cum înfulecă animalele săl­batice prada, ajunsese să se sperie de privirile lacome, se făcea că nu le vede, cu toate că în inima ei se cuibărise frica. Reuşise să se ţină departe de poftele nesăţioase, la început o ajutase prezenţa tatălui ei, apoi fuga de orice în­tâl­nire, cu băieţii, cu bărbaţii, cu toată lumea.

După ce-şi pierduse tatăl era tristă, abătută, rătăcită, lumea cunoscută până atunci, lumea horelor şi nunţilor, cu oameni puşi pe distracţie, nu-i mai plăcea, nu se simţea atrasă de o astfel de lume. Singurul om pe care-l iubise fusese tatăl ei, un om bun, drept, nu ştia ce este duşmănia şi răutatea, pe el l-a iubit cu toată fiinţa ei şi nu se gândise niciodată că ar mai exista şi altfel de iubire decât aceea dintre un tată şi fiica lui. Tot ce ştia aflase de la el şi-i era de-ajuns, dacă nu i-a spus mai mult înseamnă că nu merita să fie ştiut. Auzise că unii ziceau despre ea că era cam săl­ba­tică, asta pentru că n-o cunoşteau, de fapt ea trăise tot­deauna în lume, auzise multe, ţinuse minte ce i se păruse că merită să fie ţinut, uitase ce nu înţelegea şi ce nu i se părea de folos. De ce spuneau unii de ea că este sălbatică? Poate pentru că se ferea de cei ce voiau să se apropie prea mult de ea.

Când era mică, tatăl ei îi spunea o poveste frumoasă, cu Adam şi Eva doi oameni neascultători, au furat mere dintr-o grădină şi tatăl lor, Dumnezeu, i-a pedepsit, pe ei şi tot neamul lor, bine a făcut că nu e frumos să furi, însă, ca orice tată, n-a ţinut supărare şi a trimis un alt fiu al Lui, să le spună că I-a iertat şi să-i înveţe să se iubească între ei. A încercat de multe ori să priceapă tâlcul poveştii şi mai ales ce a fost mai departe, n-a găsit pe nimeni să-i spună şi s-a lăsat păgubaşă, cu toate că tot ce aflase de la tatăl ei avea un tâlc şi merita să fie ţinut minte. Ce ar fi să-l întrebe pe băiatul ăsta, pare cumsecade, poate că ştie povestea şi ce au făcut oamenii aceia după venirea Fiului Lui Dumnezeu.

L-a privit şi la colţul buzelor a apărut un zâmbet, la gândul că băiatul era blând şi cuminte, ca animalele ei, gata să facă tot ce i s-ar fi spus. Nu se vedea nimic rău în ochii lui şi era chiar bucuroasă că nu se grăbeşte să plece.

 

Va urma…

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest