Şcoala medicală de pe malul Dâmboviţei a avut, în prima jumătate a veacului douăzeci, o garnitură de profesori renumiţi, cei mai mulţi fiind specializaţi în Franţa sau în Germania. Primul creator de şcoală a fost celebrul medic şi profesor Ioan Nanu-Muscel. A urmat cursurile universitare la Şcoala Naţională de Medi­cină şi Chirurgie din Bucureşti, înfiinţată în anul 1857 de Carol Davila şi Nicolae Kreţulescu, absolvind-o prin anii ’80 ai secolului al XIX-lea. Entuziast, tânărul medic a vrut să exercite medicina în judeţul natal, Muscel. A avut nenorocul, sau poate dimpotrivă, să fie chemat la un bolnav grav, pe care nu l-a putut salva. Momentul a fost dramatic, şi-a dat seama că practica medi­cală are nevoie de multe cunoştinţe teoretice, dar şi de experienţă. Cei şase ani de şcoală în Bucureşti nu l-au ajutat să salveze bolnavul şi atunci a hotărât să plece în Franţa, unde a reluat stu­diile. După alţi şase ani, în care s-a remarcat prin talent şi serio­zitate, deşi era foarte apreciat şi i s-au făcut propuneri să rămână la Paris, a revenit în ţară, a fost numit profesor universitar, consa­crându-se formării de medici internişti şi îngrijirii bolnavilor după metodele învăţate în Franţa.

Profesorul Nanu-Muscel este considerat a fi întemeietorul şcolii de medicină internă din România. Flerul de mare diagnos­tician al distinsului profesor a devenit legendă, cei care l-au cunos­cut spunând că intra în saloane şi stabilea, încă de la uşă, cele mai complicate diagnostice.

După decesul său, în 1938, şcoala românească de medicină internă s-a ilustrat prin nume ca Nicolae Lupu, Iuliu Haţieganu, Ion Goia, C.C. Iliescu, Tiberiu Spărchez, Ioan Enescu, Marius Nasta, Aurel Moga, Octavian Fodor, profesori şi clinicieni de mare valoare, cu cercetări recunoscute în toată Europa. De altfel, urmând exemplul profesorului Nanu-Muscel, mulţi dintre cei citaţi mai sus au făcut studii de specializare în Franţa sau în Germania, la şcoli renumite. Revenind în ţară, au pus bazele unor discipline punctuale în diferite domenii ale medicinei interne: gastroentero­logie, boli de ficat, cardiologie, imunologie, pneumoftiziologie, reuma­tologie etc., astfel că în veacul XX învăţământul medical românesc devenise unul dintre cele mai prestigioase din Europa.

Şcoala chirurgicală românească n-a fost cu nimic mai prejos. După succesul lui Thoma Ionescu, fratele primului-ministru Take Ionescu, în Statele Unite, cu îndrăzneaţa lui metodă cunoscută sub numele de rahianestezie înaltă, chirurgia de pe Cheiul Gârlei a intrat într-o fază de mare competiţie. Stimulaţi de reputaţia lui Thoma Ionescu, mulţi tineri, temerari şi talentaţi, au plecat la Paris sau la Berlin să-şi ascută bisturiele şi să fure meseria de chirurg. Reveniţi în ţară, au început să extirpe mădularele bolnave ale românilor. Rezul­tatele nu s-au lăsat aşteptate, din întrecerea lor au apărut per­sonalităţi celebre ale chirurgiei româneşti ca Ernest Juvara, Dimitrie Gerota, Iacob Iacobovici, Iancu Jianu, Amza Jianu, Traian Nasta, Nicolae Hortolomei. Toţi aceşti mari chirurgi au selecţionat tineri talentaţi, cărora le-au încredinţat conducerea unor clinici sau secţii de chirurgie, în Bucureşti şi în ţară, astfel că, pe la jumătatea secolului XX, chirurgia românească era, şi ea, renumită în Europa.

Pentru disciplinele chirurgicale specializate s-au ilustrat nume rămase în istoria medicinei, ca Dimitrie Bagdazar – creatorul şcolii de neurochirurgie –, Alexandru Rădulescu – şeful şcolii de orto­pedie –, Gheorghe Olănescu, nume cu mare rezonanţă în urologie, Eugen Aburel, ginecolog, Petre Vancea, oftalmolog, Pantelimon Miloşescu, otorinolaringolog de renume european.

Disciplinele preclinice au fost şi ele reprezentate de savanţi renumiţi: Ioan Cantacuzino şi Victor Babeş, creatorii şcolii de micro­biologie şi medicină experimentală, Gheorghe Marinescu, neurolog de renume mondial, autorul unui studiu de referinţă despre celula nervoasă, publicat în Franţa, inframicrobiologul Constantin Levaditi, român de origine franceză, pionier în specia­litate, cunoscut pentru cercetări şi contribuţii în tratamentul sifili­sului, Francisc Rainer, reputat antropolog şi anatomist, Gr. T. Popa, continuatorul lui Rainer, Alfred Teitel, farmacolog, Daniel Danielopolu, fiziolog, Emil Crăciun, anatomopatolog, toţi creatori de şcoală în specialităţile lor.

La începutul celei de a doua jumătăţi a veacului XX, când am intrat pe poarta Facultăţii de Medicină din Bucureşti, toţi cei citaţi mai sus erau fie pensionari, fie la sfârşitul carierei. Străluceau însă pe bolta planetei Asklepios numele elevilor ridicaţi din şcolile medi­­cale create de marii predecesori, dintre care se cuvin amintiţi Theodor Burghele, Ioan-Cuti Juvara, Constantin Arseni, Cornel Cărpinişan, Ion Făgărăşanu, Barbu Theodorescu, Radu Păun, Veniamin Runcanu, Ioan Brucner, Victor Ciobanu, Dan Gerota, Dumitru Burlui, Dan Setlaczek, Florian Mandache, Pavel Simici, George Litarczek şi sunt sigur că îi nedreptăţesc pe mulţi dintre profesorii creatori de şcoală medicală românească, ale căror nume ar merita să fie citate. Generaţia de studenţi ai decadei 1950 – 1960 a avut norocul să-i aibă ca profesori pe majoritatea dintre marile personalităţi medicale citate mai sus.

Un cititor grăbit, doritor să afle mai mult decât nume, mă va certa pentru insistenţa asupra unor personalităţi medicale din seco­lul XX. Îi voi răspunde că şi evocarea este, într-un fel, o resusci­tare, un semnal că sub nume a trăit un om care a lăsat în urma lui fapte, în cazul de faţă ucenici vindecători şi oameni redaţi vieţii. Mulţi au lăsat metode originale, experienţe, cercetări intrate în patri­­moniul artei medicale şi observaţii clinice remarcabile. Resti­tui­rea numelor lor unor urmaşi născuţi prea târziu ca să-i fi cunoscut este un act de recunoştinţă binemeritat. Efortul merită să fie făcut şi pentru că mulţi dintre cei citaţi mai sus au fost ultimii mari slujitori ai zeului medicinei.

Aici s-ar cuveni intertextualizat versul eminescian „De-aşa vremi ne’nvredniciră cronicarii şi rapsozii…” Şi iată de ce:

Ca ucenic al falnicei galerii de nume aflate în slujba zeului grec al tămăduirii, Asklepios, mă văd obligat să-mi asum riscul unor mărturii de om decepţionat, îndurerat să văd că ce au zidit vrednicii înaintaşi a fost nimicit de cutremurul abătut asupra României la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial. Incre­di­bila întâmplare de la examenul de anatomie patologică a profeso­rului Emil Crăciun a fost un avertisment pentru proiectul noilor stăpâni de reorganizare a vieţii celei noi, promisă de cei ce instau­raseră dictatura proletariatului. Au urmat numeroase lovituri date şcolii medicale româneşti. Profesorul Iuliu Haţieganu, idolul medi­cal al Ardealului, poate cel mai mare clinician român, a fost alungat din facultate pentru că era frate cu unul dintre fruntaşii Partidului Naţional Ţărănesc. Doctorul Tiberiu Ghiţescu, chirurg de mare talent, şi-a dedicat viaţa unui domeniu chirurgical nou, chirurgia cardiovasculară, deschizător de drum, experimentator, clinician, inventator de instrumente şi tehnici chirurgicale, a fost îndepărtat de la Spitalul Colţea, trimis la Cluj, oficial să înfiinţeze prima clinică de chirurgie cardiovasculară din ţară, însă autorităţile locale, bine informate, nu l-au primit, pentru că era ginerele gene­ralului Sănătescu, fost prim-ministru după arestarea lui Antonescu. Nu s-a ţinut cont de faptul că doctorul Ghiţescu era un cercetător recunoscut în lumea ştiinţifică şi că n-a avut niciodată activitate politică. Destinul m-a ajutat să-l cunosc mai bine la Spitalul Griviţa, unde a fost nevoit să practice chirurgia vasculară, fără nicio dotare adecvată, în condiţii precare pentru înalta sa compe­tenţă, supraspecializată. Şi de la Griviţa a fost îndepărtat, pentru a se crea o secţie ORL pentru un medic de policlinică, rămas celebru prin cinism şi oportunism.

Doctorul Aurel Marin, cel mai apreciat otorinolaringolog din ţară, a fost arestat în urma unor înscenări şi înlăturat pentru totdeauna din specialitate. Au avut aceeaşi soartă numeroşi alţi profesori, medici şi absolvenţi ai facultăţilor de medicină, şefi de promoţie, cu perspective de buni continuatori ai maeştrilor, nu întocmesc o listă de nedreptăţi, exemplele date sunt destul de grăitoare şi nu vreau să abuzez de bunăvoinţa cititorului grăbit.

Cu o perseverenţă diabolică, au fost distruse şcolile de învăţă­mânt medical românesc, create de harnicii înaintaşi. Puţini dintre profesorii valoroşi au reuşit să evite impactul cu voinţa politică, fie adaptându-se formal, fie având şansa de a îngriji pe cineva din fami­lia unuia dintre noii patroni ai României. Promovarea viitoarelor cadre didactice s-a făcut după criterii politice, viitorii profesori fiind recrutaţi dintre foştii activişti. Concursurile au fost organizate pentru candidaţi dinainte cunoscuţi, recomandarea Secu­rităţii şi nepotismul fiind principalele criterii de promovare.

După preluarea puterii politice de către comunişti, locul mari­lor personalităţi ale medicinei româneşti a fost ocupat de cei ale căror nume figurau pe listele comitetelor U.T.M. sau P.C.R. Iată câteva exemple: Achim Vasile, Fica Dumitru, Ioan Ion Costică, Ion Lemnete, Ion Anghel, Nicolae Ursea, Petre Şuţeanu, Iustin Diaconu, Petre Vârtej, Dumitru Dona, Valentin Predescu şi alţii. Fără comentarii.

Acesta este răspunsul datorat cititorului grăbit, dispus să mă certe pentru insistenţa exagerată asupra unor nume uitate în cărţile de istoria medicinei.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest