de Nicolae Radu

Pălăvrăgeala din jurul cazanelor s-a oprit în vara lui 1941, la 21 iunie, zi în care clopotele bisericii, speriate, au spart liniştea într-o zbatere neobişnuită, nici chemare la slujbă, nici vaiet de jale după vreun chemat la Domnul nu vesteau, ci nelinişte, spaimă, înşti­in­ţare de primejdie. Satul s-a golit de bărbaţii tineri, încor­poraţi sau concentraţi, nu se mai făcea horă duminica, soarele dogorea a ploaie, drumurile erau pustii, muierile plângeau, babele boceau, moşnegii ieşeau de după hornuri bombănind, copiii, spe­riaţi, se ascundeau prin grădini sau prin magazii, în aşteptare.

— Gata! A venit războiul, ne-a anunţat tata. Antonescu le-a dat ordin să treacă Prutul, să ia Basarabia de la ruşi. Acu’ să vedeţi ce vremuri ne-aşteaptă.

— Vai de păcatele noastre, asta ne mai trebuia. Nu ne lăsa, Doamne, o să fie prăpăd mare, l-a completat moaşa Dumitra Predicioaia.

O toropeală bolnăvicioasă intrase în casele oamenilor, îi mole­şise, le luase puterile, după plecarea bărbaţilor. Bătrânii se dezme­ticeau încet, femeile nu-şi găseau locul, copiii nu mai aveau chef de joacă, se maturizau în grabă, de nevoie. Cu chiu-cu vai, au terminat de secerat, au treierat, au cărat sacii cu grâu, au cules porumbii, au pus nutreţul la acioală. Se aştepta o iarnă grea şi ştiri de pe front, bineînţeles rele. Veştile n-au întârziat, le aducea vardistul în plic, femeile se piteau pe lângă garduri şi dacă omul se oprea la o poar­tă, imediat se auzeau în curte ţipete şi jalete. Vecinele se adunau repede şi uliţa se umplea de bocete. Sărmanul dispărut ajungea dintr-odată erou, împovărat cu toate calităţile: blândeţe, cumin­ţenie, frumuseţe, curaj, deşteptăciune. Copiii, cu ochii înlăcrimaţi de o teamă neînţeleasă, priveau nedumeriţi, cum să mori în război, un joc de copii? Bătrânii, trecuţi prin urgia şi grozăviile din 1916 şi 1917, la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, se mulţumeau să dea din cap, îngrijoraţi.

Cei trecuţi de 45 de ani au fost lăsaţi la vatră, dar li s-au rechi­ziţionat caii şi căruţele. Lui Gheorghiţă i-a venit ordin de chemare, l-au trimis pe front, n-a apucat să ajungă în linia întâi, pentru că s-a îmbolnăvit, a făcut apă la plămâni şi a fost internat la Spitalul Militar din Lugoj, în Banat. Când a primit înştiinţarea, pe mama Ioana n-au mai putut s-o mai ţină:

— Plec la Lugoj, la copilu’ meu, dă-mi bani dă tren, că plec.

— Da’ tu ştii unde e Lugojul? a întrebat-o tata.

— Nu ştiu, da’ găsesc eu, trebuie să ştie cineva, întreb şi găsesc, dă-mi bani.

— Stai, fă, că nu e aşa, tu nu ştii nici carte, n-ai să te descurci, lasă că mă duc eu.

— Nu te duci tu, mă duc eu, ce ştii tu să-i faci copilului, îl iau cu mine pă frate-mio Ion, îi dai bani dă tren şi merge cu mine.

N-a mai avut încotro, s-a dus la cumnatu-său, omul n-a putut s-o refuze pe soră-sa şi au plecat la Lugoj. Tot restul vieţii şi-a adus aminte Ioana despre drumul la Lugoj, marea ei aventură, de cum l-a îngrijit ea pe copil, „mânca-l-ar mama”. Cât loc pentru iubi­re este într-o inimă de mamă!

După ce a ieşit din spital, Gheorghiţă a fost lăsat în spatele frontului, unde a făcut muncă de birou, ca TR-ist, prescurtare pentru termen redus.

În timpul războiului, satul a fost în doliu, n-au mai fost hore, nici nunţi sau botezuri, dacă or fi fost s-au făcut fără lăutari. Multe case aveau panglici negre la poartă şi pentru cine ştia să vadă, şi în suflete. În zilele de sărbătoare, femeile se adunau la biserică şi la cimitir, aprindeau lumânări, se rugau sau plângeau. Casa lui Ghiţă era cea mai apropiată de cimitir, de la Ioana luau femeile ciobul de oală cu cărbuni pentru tămâiat. Leana lu’ Răduţoiu, mai puţin bise­ricoasă după ce îi murise bărbatul în Basarabia, unde fusese trimis ca jandarm, îl omorâseră ăia că era căpos şi se dădea mare, luase drumul cimitirului de când primise înştiinţare că fiul ei cel mare, Simion, e dat dispărut. S-a oprit, ca de obicei, la poartă să ia ciobul de tămâiat.

— Ce mai faci, Leană, a întrebat-o Ioana, neştiind ce altceva ar fi putut să-i spună ca să-i potolească lacrimile.

— Ce să fac, leliţă Ioană, trăiesc, trăi-mi-ar numele, eu trăiesc şi mândreţea mea dă copil zace la ruşi, într-o groapă fără cruce, arde-i-ar ăl cu coarne p-ăia dă fac războaie. Ce le-a făcut copilu’ meu de l-au dus şi l-au omorât p-acolo? Simion al meu era ca o fată mare, cuminte, respecta pă toată lumea, stătea mai mult în casă, cu cărţile lui, citise tot ce găsise la popa şi la Tomulescu, zicea că se face poet.

— Nu mai plânge, Leană, că poate n-a murit, am auzit că l-au dat dispărut, o să vină acasă când să termină răzbelu’. Ai grijă de Mişu, e cuminte şi el, ţi-a lăsat Dumnezeu sămânţă. Nu mai plân­ge, că poate o să vină şi Simion, a consolat-o Ion Ghiţă, ăl bătrân, ieşit şi el la poartă.

— E bun şi Mişu, nu zic că nu e, că e tot al meu, da’ ca Simion, mai rar copil. M-a lăsat Dumnezeu văduvă, nu m-am mâniat pă El, da’ acu’, nu ştiu ce să mai spui, mi-e frică să nu fac păcat. Mă rog să mă ia şi pă mine, să mă ducă la el, la Simion al meu, să nu fie singur p-acolo pă unde o fi.

Toată lumea vorbea despre război, de venit nu venise nimeni, să povestească ce a văzut, tot ce se ştia aflau de la Primărie, unde aveau ziare şi telefon. Trecea câte unul, îl întreba pe vardistul Pârvu, omul spunea ce auzise şi vorba umbla din gură în gură, completată de fiecare după cum credea că e mai bine. După un timp, la vreun an de când începuse războiul, bătrânii, bărbaţii de peste 50 de ani, rămaşi „la vatră”, au început să se strângă din nou, seara, la magazia lui Ghiţă. Nu aprindeau felinare, n-aveau voie, că era camuflaj, puteau să bea şi pe întuneric, numai că, pentru un ţuicar, ţuica nevorbită nu e bună.

— Au încurcat-o nemţii, deschidea vorba Mitroi Deaconescu. S-au întors ruşii, vin peste ei, sunt mulţi, puhoaie. Că şi Hitler ăsta, nu-i mai ajungea Europa, a vrut să ia şi Siberia.

— Or fi ei mulţi, da’ nici nemţii nu sunt singuri, au pă italieni, pă japonezi, ne au şi pă noi, s-a băgat în vorbă Oneţ Labă.

— Vax! Pă noi să nu se bazeze, că noi le-am mai tras-o o dată, la Mărăşeşti. Pă noi ne-a dus Antonescu, a greşit, era mai bine să se oprească la Nistru. Dă ce să ne punem noi cu matahala asta dă Rusie? Ăştia când se întorc, ne fac colhoz.

— Nu se putea nici aşa, ce aliaţi eram noi dacă ne opream la Nistru? Sunt români şi peste Nistru, ce, Transnistria e a ruşilor?

— Uite, mă, Oneţ, eu mă aliez cu tine dacă am ceva de câş­ti­gat, dacă mă pui să pierz, nu mă mai aliez.

— Când am intrat în Basarabia nu credeam că Hitler o să piar­dă războiul şi ne mai avea la mână şi cu Ardealu’.

— Ardealul nu ni-l poate lua nimeni. Dacă-l iau, ungurii şi-o fac cu mâna lor, că sunt mai mulţi români ca unguri şi să ştii că românii din Ardeal sunt răi, nu sunt ca noi, muşcă dacă te legi de ei, sunt la casa lor ei şi orice om se face rău când vrei să-l dai afară din casă.

— Şi ungurii sunt răi, le place palinca şi când beau bagă şisu’. Am auzit că ungurilor din Ungaria nu le plac secuii, spun că sunt corcituri, ar vrea să ia Ardealu’, da’ fără secui.

— Ce ai auzit tu şi ce vor ei nu e totuna, eu ştiu alta, dacă iau Ardealul, îşi bagă duşmani în casă.

— Vorba e ce ne facem cu ruşii, ăia vin supăraţi rău, spun că ai noştri au făcut prostii p-acolo, s-au legat de nevestele şi de fetele lor.

— Iar vorbeşti aiurea, mă, Oneţ, ai fost şi tu pă front şi ştii că nu militarii umblă după muieri, că sunt obosiţi, vai de viaţa lor, vin ele după ei, că sunt stătute.

— Asta cam aşa e, numai că ai noştri nu şi-au uitat obiceiurile rele, când au intrat în curţi, n-au plecat cu mâna goală.

— Românii sunt găinari, nu ştiu să fure, dă furat au furat nem­ţii, mai ales ofiţerii, au luat lucruri de valoare şi le-au dus în Germania. Dacă vin ruşii să ia înapoi lucrurile furate, nu-i mai poa­te opri nimeni. Dacă nu le mai găsesc, ni le iau p-ale noastre, ne iau petrolul, grâul, pădurile şi mai ales ne iau Basarabia, aduc ruşi şi pă români îi duc în Siberia.

— Nu ştiu cum o să fie, da’ bine n-o să fie. Aşa a fost soarta noastră, toţi au venit peste noi, mai întâi barbarii, apoi turcii şi tătarii, după aia ruşii, acum ne mai ciupesc şi ungurii. Toţi ne-au ciupit.

— Ba ne-au mâncat, mă.

— Ei, cu mâncatu’ nu le-a prea mers, că avem oase tari, le mai rămâne câte unu’ în gât.

— Ia dă tu drumu’ la ţoiu’ ăla pă gâtu’ tău, că al meu s-a uscat de când îl tot ţii în mână.

Şi aşa, cum o dai, cum n-o dai, românul ţine la obiceiurile lui, ţuicăreala şi pălăvrăgeala politică, războiul e război, vine şi trece, dar năravurile rămân.

La Cremănari n-a fost război, n-a tras nimeni cu puşca, n-au căzut bombe, nu s-a văzut picior de neamţ, nici de foame nu s-a răbdat. Primii soldaţi ajunşi în sat au fost ruşii, au venit, după armis­tiţiu, nişte camioane pline de ruşi, au intrat în curţi şi au înce­put să adune orătăniile şi purceii, au cotrobăit în magazii, şi-au umplut gamelele cu ţuică. Au rămas numai o noapte, au căutat fete şi muieri, dar n-au găsit decât babe, tinerele fugiseră în Pădurea Pleşii. Dacă or fi fost şi unele care nu s-au pitit bine, au uitat să poves­tească ce au păţit, poate că le-o fi plăcut.

În casa lui Ghiţă s-a cartiruit un ofiţer, un rus blond cu mus­taţă, lui Ion i-a plăcut că îi spunea „tavarăsci”, ăsta a fost negustor, a zis, pentru el tovarăşi nu puteau fi decât negustorii. A doua zi, când a plecat, le-a dat câteva gamele de tablă, Ion a râs, a zis că nu i-au plăcut rusului străchinile. Necazul a fost când au găsit un revol­ver, nu ştiau ce să facă cu el, ziceau că-l ţin, că o să vină rusul după el, n-a venit şi de frică să nu-l vadă cineva, l-au îngropat lângă un fag, în pădurea din spatele casei. L-au îngropat aşa de bine, că nu l-au mai găsit, deşi au săpat la rădăcinile fagului până s‑a uscat, bineînţeles pe furiş.

Războiul a fost cum a fost, a trecut, pe Hitler nu l-au prins viu, pe Stalin l-au pus în pereţi, în loc de icoană, ziceau că nu mai există Dumnezeu şi că Tătucul cel mustăcios îi ţine locul. Ce a fost mai rău a fost după război, au fost doi ani de secetă, secaseră toate puţurile, mureau vitele de sete şi aduceau apa cu butoaiele de la Oprişeşti sau de la Podul Cremănarilor. Toate se uscaseră în gră­dină, pământul era scorojit, oamenii au tăiat vitele că n-aveau ce să le dea să mănânce, a fost jale mare.

În anul 1946, când era seceta mai mare, s-au făcut şi alegerile, primele după război. Oamenii spuneau că la ei, la Cremănari, comu­niştii, sau cum le plăcea unora să spună, FDP-iştii, nu vor avea niciun vot. De data asta s-au înşelat, pentru că la alegeri nu e ca la negustorie. Au adus tot satul să voteze, i-au adus şi pe ologi, pe surzi, pe cei fără minte, au zis că prezenţa la vot este o obligaţie cetăţenească. Au venit oamenii, ce erau să facă, dacă era ordin. Veni­seră la secţia de vot nişte necunoscuţi, nimeni nu ştia de ce veniseră şi ce vor.

— Ai votat, bă, cu soarele? întreba câte unul la ieşire.

— Care soare, mă, unde vezi tu soare? Nu vezi ce nor e? Ce, n-ai ochi să vezi?

— Aşa e, mă, Dumitre, beleşte ochii bine şi pune ştampila unde trebuie, îl îndemna şi N.C. Popescu. (De precizat că soarele era simbol electoral pentru FDP, iar ochiul – pentru PNŢ.)

Când au terminat de votat, străinii au luat urnele, au zis că le numără la comisie şi au plecat, nu ştia nimeni unde era comisia. La Cremănari n-a votat niciunul soarele, aşa s-a spus şi s-a crezut, însă când s-au dat rezultatele, FDP-ul a câştigat cu peste 90%.

— Cum dracu’, mă, dă unde au venit atâţia proşti, aici, la noi? s-a întrebat Nae al Pelaghiei.

— Las-o aşa cum a căzut, Nae, că dacă te mai miri, vezi pă dracu’. Nu ştii cum face Ivan minunile? Zice: „Paşol na turbinca” şi gata, nu mai vezi lumină.

— Mare drăcie, n-a putut Nae să oprească gândul.

Când a început din nou să plouă, după alegeri şi după doi ani de secetă, au venit activiştii, umblau din casă în casă, cu munca de lămurire, să bage lumea la colhoz, îi spuneau colectivă, dar tot col­hoz era. Pe cei care nu-i primeau în curte sau îi respingeau, nu voiau să se înscrie, îi lua maşina neagră, venea noaptea, îi trezeau din somn şi duşi erau. Când au văzut oamenii cum se poate face munca de lămurire, n-au mai avut curaj să spună că nu se înscriu de bunăvoie. Veneau activiştii cu cererile deja făcute, cu suprafe­ţele completate, le luau de la Registrul Agricol, omul n-avea altce­va de făcut decât să pună degetul sau semnătura. Ion Ghiţă a înţeles repede cum stau lucrurile, a zis că se înscrie, muierea a zis că ea nu pune deştu’, să se înscrie el, că ea îi aşteaptă pe americani.

— Fugi d-aici cu americanii tăi, n-ajung ăia până aici, tu ştii unde este America?

— Nu ştiu, da’ dă venit tot vin, au avioane, vin repede, că vin pă sus.

Fără degetul femeii nu se primea cererea, aşa că, până la urmă, n-a avut încotro, l-a pus şi după ce au făcut Întovărăşire au dat-o pe Colectivă, adică au luat pământul, l-au dat la ăi de n-aveau, ca să-l muncească, să ia şi ei ce li se cuvenea pe zilele de muncă. Ai lui Ghiţă nu luau nimic, pentru că la vârsta lor nu mai puteau să muncească cot la cot cu cei tineri. Trăiau cu ce recoltau în grădină, în cei 30 de ari lăsaţi în folosinţă. Noroc cu vaca şi cu orătăniile, dar mai ales cu priceperea lui Ghiţă la negustorie. Avea el o vorbă:

— Ţuică să fie, că nu mor eu de foame, dacă e ţuică trăiesc şi eu, că de beţivi nu ducem lipsă.

Cunoştea nişte femei care aduceau ţuică de la Urşi, de la Stoileşti, de la Cuca Măcăii, acolo nu se făcuse Colectivă, oamenii aveau livezi de pruni negri, buni pentru ţuică, femeile o cumpărau cu un preţ mic, o aduceau peste Pleaşă, pe potecă, îşi luau şi ele partea, iar Ion Ghiţă vindea ţuica la preţul din sat, destul de bun, ca să-i rămână şi lui câştig.

— Aşa a lăsat Dumnezeu, obişnuia să spună fostul negustor, să se hărănească omu’ cu ce învaţă să facă mai bine. Eu am învăţat negustorie şi asta fac.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest