de Nicolae Radu

După ce s-au vindecat rănile războiului, ţara şi-a reluat viaţa de dinainte, grâul de Bărăgan ajungea din nou în Europa, zăcă­min­tele de petrol din Prahova şi Bacău umpleau vistieria ţării, aurul negru fiind uşor transformat în aur galben, viaţa politică s-a însu­fle­ţit prin apariţia unor partide puternice, cu oameni noi, politi­cieni, filozofi, scriitori, artişti, legiuitori, toţi uniţi într-un elan patriotic naţional. S-a dat mai multă atenţie societăţii civile din sa­te­le româneşti, importante izvoare ale spiritualităţii, preoţilor şi învăţătorilor li s-a recunoscut rolul de purtători de lumină şi cul­tură. Celor care sunt tentaţi să minimalizeze importanţa elanului patriotic din anii de după primul război mondial le aducem aminte că tocmai această purtare, transformată în negare, a stat la căpă­tâiul suferinţelor din a doua jumătate a secolului XX. Puteri străine de fiinţa poporului român au rupt trupul ţării, l-au subjugat şi înstrăinat, au ascuns istoria şi au propovăduit minciuna. Românii au nevoie să se spună adevărul despre perioada dintre cele două războaie mondiale şi marile ei personalităţi. Istoria românilor să fie scrisă de istorici români, să nu fie lăsată la discreţia unor venetici, deveniţi foarte activi şi agresivi. Poporul român a fost şi este un popor paşnic, n-a cotropit pământuri străine, şi-a asigurat conti­nui­tatea şi propăşirea prin mari sacrificii, prin muncă, nu prin escro­cherii financiare şi politice. Niciun cuvânt spus sau scris în apărarea identităţii şi demnităţii românilor nu este lipit de rost. Este trădare şi laşitate să lăsăm pe alţii să ne batjocorească eroii. Cu riscul de a fi acuzat că m-am îndepărtat de portretele promise, las aici obida pricinuită de credulitatea românilor după căderea dictaturii comuniste, plătită, aşa cum se ştie, cu inadmisibile cedări în faţa unor pretenţii neruşinate. Este o datorie sfântă a istoricilor să spună adevărul despre cei ce vor să se îmbogăţească fără să producă nimic şi să-i culpabilizeze pe cei care se opun nedrep­tăţilor. Să pretinzi despăgubiri pentru că ţi s-a luat ce ai furat este culmea obrăzniciei.

În ceea ce ne priveşte, după ce ne-am răcorit fierbinţeala, vom începe prin resuscitarea unor portrete din cel mai frumos deceniu al istoriei românilor. Între anii ’30 şi ’40 ai secolului XX, politicieni luminaţi au redescoperit bogăţia spirituală a satelor, au căutat şi au trimis la învăţătură tineri înzestraţi, purtători de inteligenţă românească, iar cei dăruiţi cu minte înţeleaptă au fost ajutaţi să urce acolo unde se luau hotărârile importante. Pentru că satele de moşteni erau prea mici pentru vrednicia fiilor lor, mulţi au plecat să se hrănească în alte părţi ale ţării: în Banat, în Dobrogea, în Ardeal, la Bucureşti. Peste tot sămânţa moştenilor a rodit avuţie românească.

Hora de duminică, o adevărată instituţie de cultură, era prilej de întâlnire, copiii, fetele de măritat, flăcăii cu mustaţă în spic, tinerii căsătoriţi, bunicii şi bunicile nu pierdeau hora de duminică, de Paşte, de Rusalii sau de Sânpetru. La horă se puneau la cale afacerile, se consumau conflictele şi se stabileau căsătoriile. Bârfele aveau şanţ separat, loc de adunare a femeilor cu dinţii roşi de carii sau lipsă. Veneau la horă şi notabilii satului, primarul, notarul, preotul, învăţătorul, strânşi laolaltă în sfat obştesc, se adunau peste drum de şanţul bârfitoarelor. Confruntările se angajau, moştenii au fost dintotdeauna dârji, greu de răzbit, orgolioşi chiar, când îşi apărau moştenirea şi demnitatea. Fiecare horă avea povestea sau poveştile ei, nimic nu trecea nevăzut şi nepovestit, rezervându-şi fiecare dreptul de a inventa o variantă personală.

Hora era o instituţie democratică, unde se asigurau egalitatea deplină şi dreptul nelimitat al fiecărui moştean de a-şi spune părerea. Hora era o sărbătoare a moştenilor, de la biserică se mai lipsea, unii veneau pe la mijlocul slujbei, să asculte Liturghia, Tatăl nostru şi Crezul şi să ia anafură, însă de la horă lipseau numai cei ce nu mai aveau putere să vină. Fetele şi băieţii trudeau din greu, nu pierdeau nicio horă, femeile măritate şi bărbaţii se mai hodi­neau, iar babele şi moşii trăiau din amintiri.

În anul 1931 a venit la Cremănari cel mai luminat om al ţării, Nicolae Iorga. Nu se ştie ce l-a adus, poate izvoare de istorie necu­noscute nouă, poate instinctul său de vânător al spiritelor neamu­lui. Marele istoric a lăsat mărturii ale trecerii prin Cremănari două comunicări prezentate la Academia Română şi publicate în Memo­riile Secţiunii Istorice din anul 1931: Moştenii din Cremănari – O contribuţie la viaţa satelor muntene şi Trei biserici de sat muntene: Pietroşita, Calvini şi Cremănari.

Marele cărturar a scris mai întâi despre „caracterul parti­cu­lar (…), în ce priveşte viaţa intimă a satelor”, al judeţului Argeş, „leagăn al Domniei muntene”, unul din „judeţele oarecum închise, lăsate la o parte, rămase în urmă, cruţate de o înoire mai îmbulzitoare. (…) Retras în sărăcia şi smerenia lui (…), satul (Cremănari) e în afară de ce se cheamă ţara, şi de aceea cutari sunt arătaţi ca fugiţi în ţară. (…) Satul e aşezat în podgorie şi izvorul principal de câştig sunt livezile (…), cu dragoste şi trudă îngrijite, de pruni mai întâiu, vărateci sau de toamnă, pe rod sau simpli ciompi, dar şi de meri şi de peri, nuci, de cireşi sau cereşi, în linii sădite (sădimi), răsădite sau singuri. Prunele se adună în budăie, budee şi putini. Pământul se măsoa­ră în pogoane, prăjini şi stânjeni, măsurătoarea se face pogoneşte de către pogonari. (…) Garduri osebesc proprietăţile. Aşa se îmbracă pogoanele. Se folosesc şi alte denumiri: chingă, urmată de numele proprietarului, actual sau fost, grădină, pisc, coprins, ţinut, cu semnificaţii locale, de multe ori altele decât cele obişnuite. Noţiunea de moşie are înţeles de moştenire ai cărei partici­panţi sunt moştenii. Între moşteni şi clăcaşi e mare deosebire, clăcaşii moşte­nilor au pământuri de cumpărătoare şi nu sunt îndreptăţiţi să dea mărturii, iar dacă o fac, ele se consideră nule. Cei veniţi prin alianţă trec, totuşi, ca moşteni (…). Moştenii au părţi, dar pot ţinea moşia şi în devălmăşie. Femeile moştenesc pământul şi pot dispune cum vor de moşie: Costandina o lasă unui preot pentru sărindare, iar soţului doar cele nemişcătoare: clădirile, securea, părechea de hiare, sapa şi brădoaia (!) şi Neacşei (sora ei), o grăsună de scroafă”.

Surprinde, cel puţin aparent, mulţimea de informaţii culese de Nicolae Iorga asupra caracterului specific al vieţii din satul Cremă­nari. „Numele, de oameni şi de locuri, îşi păstrează caracterul arhaic: Tătucu, Cârstocea, Stoarcă, Tembea, Ciucu, Trică, Boangăr, Cebucă, Păneciu, Piscul Cerşitorului, Todireşti, Găunceşti, Deconeşti. Cei ce moştenesc averea de la femei adaugă numelui sufixul oiu: Paraschivoiu, Lăzăroiu, Floroiu”.

Dincolo de interesul pentru istorie, limbă şi obiceiuri, marele om de cultură ne-a lăsat şi cuvinte de apreciere despre poziţia satului şi oamenii întâlniţi: „Am căutat să cunosc satul Cremănarilor. L‑am găsit în fundul văii Topologului, una din cele mai frumoase şi mai singuratice din ţară, între înălţimile împădurite, până ce, la capătul unei dum­brăvi, deasupra chiar a satului, ascuns încă între pomi, munţii de deasu­pra Curţii de Argeş şi înaltele piscuri ale Ardealului se vădesc în mari ondulaţii de cel mai dulce albastru. Case rari, de o construcţie simplă, uneori cu două caturi. (…) Nu e satul de munte cu înalte acoperişuri apropiate, ci şi cu prunii care răsar pretutindeni, un sălaş de potgoreni din locuri mai ridicate. Oameni frumoşi: bărbaţi cu faţa oacheşă, de tip argeşean caracteristic, femeile adesea foarte albe, cu multă distincţie în trăsături şi în atitudine. Portul cel vechi dăinuieşte încă, fără tot roşul, aurul, argintul obişnuite în părţile unde a stat Domnia”.

Cităm, cu o neascunsă bucurie, fragmente din paginile scrise de marele istoric, reţinem sugestia de continuitate a moşilor şi stră­moşilor, convingerea lor că sunt pe deplin îndreptăţiţi să fie numiţi moşteni, adică proprietari de drept ai pământurilor pe care s-au născut. O intuiţie, bine slujită şi de mândria de urmaş, ne îndeam­nă să credem că stră-strămoşii moştenilor din Cremănari au fost dacii lui Burebista şi Decebal. E greu de crezut că un sat dăruit de Creator cu cremene n-a fost locuit de oameni încă din timpul când Prometeu a furat din Cer focul şi l-a dăruit oamenilor.

 

*

Să ne întoarcem, însă, la personajul nostru, Ion, nepotul lui Ghiţă şi strănepotul Popii Radului. Printr-un abil joc al destinului, el şi-a folosit priceperea şi hărnicia, primite prin sămânţă, a urmat modelul cel vechi al moştenilor, renumiţi negustori, n-a pregetat să bată drumurile Gorjului, Vâlcei şi Argeşului, a cumpărat, a vândut, n-a înşelat, n-a câştigat bani nemunciţi, a pus bănuţ lângă bănuţ şi când s-a ivit prilejul a înmulţit numărul pogoanelor de pământ. Vrednicia nevestei şi sfaturile ălui bătrân l-au ajutat să reuşească. I‑a dat Dumnezeu şi alţi copii, avere greu de preţuit, pe Gheorghiţă, pe Măria şi pe Vasile. De cel din urmă n-a avut parte, l-a luat Dumnezeu în împărăţia Lui, după numai câteva luni de la naştere, poate pentru că şi acolo, în Cer, este nevoie de suflete neprihănite. Necunoscute sunt căile Domnului şi nu e drept să ne îndoim, putem să facem însă legături între ce a fost şi ce a urmat şi cu puţină îndrăzneală să credem că Celui-de-Sus i-a fost milă de părin­ţii îndureraţi şi le-a trimis, mai târziu, când nimeni nu se mai aştepta, un alt băiat. S-ar putea să fi avut greutate şi rugăciunile Sfântului Nicolae, cel din icoana familiei, martor al suferinţei părinteşti, aşa a crezut Ion.

Drumul vieţii i-a fost arătat, în acea zi de supărare, de către una dintre cele mai nefericite femei din sat, necredincioasa şi orop­sita Ioana Lisandrinei. În treacăt fie spus, nu se ştie ce păcate a avut de ispăşit sărmana Ioana, pentru că viaţa ei a fost de o tristeţe sfâşietoare, n-a luat-o nimeni nici de nevastă, nici de ţiitoare, a îmbă­trânit fără să cunoască nici mângâierea Duhului Sfânt, nici tăria mădularului bărbătesc. Ne duce gândul la un plan întorto­cheat al destinului, în care, ca într-o operă de artă, urâtul şi dizgra­ţiosul sunt prezentate ca alternative ale sacrului, pentru a-i sublinia virtuţile. Să fi fost aleasă Ioana, fiica Lisandrinei, ca plinitoare a destinului şi reuşitei de mai târziu a fiului adoptiv al Ilincăi? Greu de ieşit din hăţişurile unei gândiri logice invadate de buruienişul sofismelor şi ale altor erori. Îi las pe specialişti să se descurce.

Tovărăşia lui Ion Ghiţă cu verii lui, Vlăduleştii, a durat câţiva ani, timpul uceniciei, apoi s-au despărţit, nu s-au certat, au rămas prieteni, Leană s-a lăsat de negustorie, zicea că îmbătrânise, iar Ion s-a însurat şi nu-i mai venea să plece pe drumuri, să-şi lase nevasta singură. Ion Ghiţă a făcut tovărăşie cu Gheorghe Ciucă, erau de‑un leat, se înţelegeau bine şi mai şi semănau, dacă te uitai la ei din spate vedeai doi zdrahoni, la fel de înalţi, îmbrăcaţi, cu pălării şi chimire, cu cămăşi cusute ţărăneşte, toate la fel, nu-i recunoşteai decât după ce le vedeai mustăţile, a lui Ciucă era mai mare.

Pentru un negustor adevărat, negoţul este o meserie serioasă, onorabilă, deloc uşoară, un negustor învaţă din toate afacerile, bune sau rele. Priceperea, cinstea şi capitalul sunt primele condiţii să ajungi negustor, mai sunt şi altele, prima se poate deprinde, cea de a doua este dată omului odată cu laptele supt din mumă, iar cea de a treia creşte din primele două. Lui Ion Ghiţă, negustor împă­timit, îi plăcea să povestească multe întâmplări pilduitoare din viaţa lui, fără să uite învăţămintele:

— Dacă nu eram cinstit, îmi rămâneau oasele prin vreo pădu­re sau pă pâraie. Românu’ e om de omenie, îţi dă haina de pe el dacă te vede rebegit, îţi dă să mănânci şi să bei, numai două lucruri să nu te pună dracu’ să faci: să nu-l înşeli şi să nu te dai la nevas­tă‑sa. Decât să pleci la drum cu mincinoşi sau cu furăcioşi, mai bine stai la casa ta şi-ţi numeri păduchii. Te uiţi la om şi-l vezi, dacă-i umblă ochii prin dulapuri sau după fund de muiere, îl laşi în plata Domnului şi-ţi vezi de drum. Sunt şi unii oameni iuţi, le sare ţandăra uşor, sar la bătaie sau pun mâna pe cuţit, ăia nu sunt oameni răi, aşa e felul lor, da’ poţi face treabă cu ei, dacă ştii cum să-i iei. Am avut un tovarăş de negustorie, îl chema Leonică, era unu’ mic şi înfipt, se supăra din mai nimic, scotea cuţitu’ din teaca prinsă la pantalon şi dacă-l supărai te înţepa, nu-l înfigea prea tare, da’ te prindea frica, şi nu-ţi mai puneai mintea cu el. Cu mine nu s‑a certat niciodată, îi plăcea să stea lângă mine, zicea că sunt om de încredere, şi mie îmi plăcea să-l ştiu aproape, era de-ajuns să spui „Tu ce zici, Leonică?” şi el punea mâna pe cuţit. Nu mai aveam nevoie de multe vorbe, mă înţelegeam repede cu toţi, chiar şi cu cei mai mari scandalagii. Şi Leonică era mulţumit, ştia el că eu nu mă bag în afaceri necurate şi că nu-mi place să înşel. De multe ori m-a scos din încurcătură Leonică, dar nici eu nu l-am lăsat când a fost la necaz. Odată îl încolţiseră doi fraţi, cuţitaşi amândoi, să te temi de fraţi, când nu se omoară între ei se unesc şi-l taie pe duşman. Îi ştiam, învăţaseră de la mine multe chiţibuşuri ale negustoriei şi ziceau că îmi sunt recunoscători, da’ omu’ spune multe şi le uită, mai ales la mânie. M-am dus la ei şi l-am strigat p‑ăl mai mare, ăla era tartorul, l-am chemat la mine, au venit amândoi, au greşit, pentru că Leonică a apucat să scoată cuţitu’. L‑am văzut şi i-am spus: „Vezi de treaba ta, Leonică, lasă-mă pe mine să lămuresc lucrurile”. M-a ajutat Dumnezeu, i-am liniştit pe toţi şi mulţumit de împăcare am dat de băut. Merita. Leonică n‑a uitat niciodată păţania.

 

Va urma…

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest