de Nicolae Radu

A doua zi a veni la poartă vardistul de la Primărie. L-au întâm­pinat câinii, imediat stâmpăraţi de ieşirea stăpânului.

— Nea Ioane, să vii până la Primărie, te cheamă dom’ primar. Te-am mai cătat, da’ nu erai acasă, mi-a spus lelea Ioana că eşti plecat.

— Bine, mă, Dumitre, spune-i că mi-ai zis şi că o să viu.

— Nu, că a zis să vii acu’, să te aduc, să nu viu fără matale. Ce vrei, să mă dea afară, mănânc şi eu o pâine la Primărie dacă fac ce zice primaru’, dacă nu, îmi dă un picior în fund, aşa a zis.

Vorbele vardistului au avut greutate pentru Ion, nu putea să-i facă omului un rău atât de mare, i-a spus să-l aştepte, a intrat în casă, şi-a pus haine mai bune şi au plecat împreună.

Gheorghe al lui Din, aşezat la masa de primar, îşi făcea de lucru, se uita în dosare, ai fi zis că e foarte ocupat, s-a făcut că nu l-a auzit când i-a dat bună ziua, Ion ştia că se preface, l-a lăsat în pace, a tuşit şi a aşteptat.

— Ai venit, Ioane. Cum ţi-a mers negoţul? l-a întrebat fără să ridice ochii din dosare.

Nu i-a răspuns, l-a lăsat să termine, să se uite la el, nu i-a con­venit felul primarului de a-i arăta cât e el de mare pe scaunul Primăriei.

Tăcerea aşezată l-a ajutat şi pe naşul Gheorghe să înţeleagă că finul Ion suferă, ca toţi din Cremănari, de încăpăţânare şi de orgo­liu. S-a ridicat, i-a întins mâna peste masă, a strâns mâna întinsă de Ion apăsând puţin mai mult, cu înţeles de prietenie, încerca să-l îndulcească, să restabilească legătura între naş şi fin, tulburată de primirea de la început.

— Stai jos, Ioane. Ţi-a spus Ioana că te-am căutat? N-ai mai trecut de mult pe la Primărie, de, negustoria se face în târguri, nu vin oamenii cu vitele acasă, umbli tu după ele. Acu’, că te-ai aranjat şi tu, ai cumpărat pământ, eşti un om avut, ai putea să te laşi de negustorie, e prea grea şi nu cred că mai merită atâta efort.

Ion îl asculta atent, mai dădea din cap că aşa este, însă nu scotea nicio vorbă, aşa cum ar fi vrut naşul. Învăţase că dacă vrei să cumperi cât mai ieftin nu e bine să vorbeşti prea mult, să-l laşi pe vânzător să termine ce are de spus.

— Uite, eu m-am gândit la tine, eşti om cu scaun la cap, te respectă lumea, nu vrei să te iau la mine, la liberali? Vremea ţără­niş­tilor s-a terminat, a venit vremea noastră, zece ani de acum înainte o să fim la putere. Te fac ajutor de primar, înveţi treburile pe aici şi după ce mă retrag eu, o să rămâi în locul meu.

S-au privit drept în ochi, n-a lăsat niciunul privirea în jos, fiecare voia să afle ce este în mintea celuilalt şi să obţină avantajul din plecare. Era rândul finului, aşa că Ion a trebuit să dea un răspuns.

— Ce mi-ai spus, naşule, este adevărat, mi-e dân ce în ce mai greu să mă scol devreme şi să-mi iau drumurile în spinare. Norocul meu e că sunt sănătos. Ce-mi zici dumneata îmi spune şi ăl bătrân, ştiu că o să vină o zi când n-o să mai pot. Docamdată nu mă plâng, mi-am făcut cunoştinţe, am cui să duc marfa, sunt mulţumit cu ce câştig. Am noroc şi cu muierea, face şi ea ce poate, da’ să dăscurcă, nu-mi rămâne pământul nemuncit şi nici vitele fără nutreţ sau neadăpate.

— Asta aşa e. Ioana ţi-a fost un ajutor de nădejde, nu ştiu ce te-ai fi făcut fără o nevastă ca ea.

— La Primărie nu m-am gândit până acum, nu prea am îndemn pentru politică, trebuie să fii bun de gură, să promiţi şi de multe ori să nu te ţii de cuvânt, să te mai cerţi cu unul sau cu altul, nu e felul meu, mai bine las dă la mine decât să mă cert. Îţi mul­ţumesc de vorbele bune şi că te-ai gândit la mine. Docamdată mă ţin de negustorie, poate mai târziu o să mă gândesc şi la Primărie.

— Bine, mă, Ioane, i-a zis Gheorghe al lui Din, mai gândeş­te‑te. S-a aşezat pe scaun şi a început să umble prin dosare, a uitat să-i mai întindă mâna, aşa că Ion s-a ridicat, i-a spus la bună vede­re şi s-a îndreptat spre uşă. L-au ajuns din urmă vorbele naşului:

— Da’ să n-aud că te-ai înscris la ţărănişti, că mă supăr.

N-a primit răspuns, nici nu aştepta.

De politică, însă, nu scăpai uşor prin anii ’30 ai veacului XX, într-un sat românesc. Toată lumea face politică în ţara asta, a spus un filozof, mâhnit de vorbăria goală a multor români, o pălăvră­geală de beţivani, atraşi de mirosul rachiului abia ieşit pe ţevile de aramă ale cazanului.

Ion Ghiţă avea un cazan de aramă de douăsprezece găleţi, nici alambic, nici găletar, adică exact obiectul de care are nevoie un proprietar de livadă cu pruni. Ţuica era depozitată după calităţi, după tărie şi gust, cea mai de calitate, cu o tărie de 28-32 de cenţi, în butiile de câte 200 deca, avea două, restul în butoaie de câte 15-20 de deca. Fiecare butoi avea ţuica lui, diferită de celelalte. Avea ţuică de 25-26 de cenţi, numită băutoare, nici prea slabă, că aia nu mai era ţuică, dar nici prea tare, ca să nu se îmbete omul prea repede, să-şi piardă minţile, să vorbească sau să facă prostii. Ţuica sub 22 de cenţi era cunoscută sub numele vulgar de pulărău sau poşircă, o ţinea în butoaie speciale, aşezate mai lângă uşă, pentru că era cerută de majoritatea băutorilor. Poşirca era poşircă, nu se vindea, se bea pe gratis, venea omul cu litruţa, o bea o dată şi o um­plea din nou ca să bea şi mai târziu, acasă. Unii beau pe loc câte două litruţe şi mai luau una şi pentru acasă, profitau şi ei că era fără bani. Butoiul cu poşircă, mic, fără dop, avea clienţii lui, se umplea şi se golea numai când mergea cazanul, când se termina fabricatul ţuicii era împins într-un colţ, gol, fără folosinţă.

— Mie să-mi dai d-aici, dă lângă uşă, ca să pot pleca mai repede, cereau, de la început, amatorii de pulărău, cei ce frecven­tau curtea şi magazia în timpul când se făcea ţuica.

— Bine, mă, da’ o iei şi pleci, că am treabă.

Înţelegerea era rapidă, însă promisiunea că va pleca repede nu prea era ţinută. Cum să bei repede, că doar nu eşti birjar, ţuica se bea pe-ndelete, amestecată cu vorbe, de ce să te grăbeşti, mai vine unul, mai vine altul, aştepţi la rând şi vorbeşti despre ce mai e prin lume, adică faci politică.

— Aţi auzit că nemţii au intrat în Polonia? Mâine-poimâine intră şi în Rusia, ăştia nu se lasă, vor să cotropească lumea.

— Ei, sunt supăraţi că au luat bătaie la Mărăşeşti, d-acolo li s‑a tras că au pierdut războiu’.

— Vax, nu-i doare pă ei Mărăşeştii, pui prinsoare că au şi uitat. Hitler are planuri mari, e căpos, cam ţâcnit, crede că nu mai e nimeni ca el, are şi motorizate şi-i are pă nemţi, ăia sar şi în foc dacă li se dă ordin.

— Poa’ să aibă, degeaba, nu se poate pune rău cu toţi, ce, englezii n-au motorizate? Sau ruşii? Crezi că Stalin a stat cu mâna‑n sân, a umplut Siberia dă tancuri, când le-o da drumul nu se mai opresc până la Spania.

— O să moară multă lume, o să vedeţi, o să fie măcel.

— Treaba lor dacă vor să moară, da’ să ne lase pă noi în pace, că noi nu ne ducem peste ei.

— Ba ai să vezi că ne ducem. Antonescu vrea înapoi Basarabia.

— Mai bine ar vrea Ardealu’, am auzit că e prăpăd, că ungurii n-au milă, îi omoară p-ai noştri ca pă iepuri.

— Întâi Basarabia şi după aia vine rându’ Ardealului, are el un plan, că doar e general.

— Ba s-a făcut mareşal.

— Totuna e, dacă e conducător suprem.

— Ba nu e totuna, că generali sunt mulţi, mareşalul e mareşal, mai mare peste toţi generalii.

— Antonescu s-a dat cu nemţii, vrea război ca toţi militarii, vrea să arate ce ştie, ce a învăţat la francezi, unde a făcut şcoala militară.

— Ştiţi ceva, a învăţat pă dracu’, ce nevoie avem noi să ne ducem peste ruşi, dacă e să ne ducem? Să ne oprim la Nistru, luăm Basarabia înapoi şi gata.

— Ce uşor ar fi să fie aşa, da’ nu e, când te bagi la război nu te mai opreşti decât după ce-l îngenunchezi pă duşman, dacă-l laşi în picioare să-ntoarce şi te pune el în genunchi.

— Mă, io una ştiu, nu vreau cu ruşii, ăia ne-au furat de când ne ştim, în ’917 fugeau şi furau, acu’ n-au luat Basarabia, vor să ne facă gubernie rusească. Şi apoi mai e şi diplomaţia la mijloc, ce cre­deţi voi, că Brătianu şi Maniu se lasă? Au oamenii lor în Europa.

— I-a cam pus Antonescu cu botu’ pă labe, nu mai au nici o putere. Şi dă Maniu ăsta nu ştiu ce să zic, mi-e frică să nu ne vândă la unguri.

— Cum să ne vândă, mă, că Maniu e contra lor, e patriot, român, naţionalist.

— Politica e o curvă mare, te trădează când nu te aştepţi.

— Mă, io una spui: dacă eşti dân România, eşti român, şi dacă eşti dân Ungaria, eşti ungur, nu e bine să se certe românii cu ungurii din cauza unor proşti. Ce avem noi dă împărţit cu ungurii? În armată aveam un camarad ungur, era pâinea lu’ Dumnezeu, mi‑a fost ca un frate. Toate certurile vin de la politicieni, de la ăia care vor să fie mai mari ca ăilalţi.

— Acu’ nu mai sunt politicieni, acu’ ăl mai mare e Antonescu şi nu e mai bine.

— Şi mai sunt şi ăştia cu cămăşile verzi, ăştia ce mai vor? Ei sunt cei mai răi, dacă nu zici ca ei, te omoară.

— Ăia fac tot politică, la început n-au fost aşa, acu’ şi-a băgat cineva coada, s-au făcut din naţionalişti tâlhari la drumul mare, dacă nu-i opreşte cineva o să facă mult rău ţării.

S-a lăsat o tăcere mai lungă, semn că toţi erau de aceeaşi părere. A rupt Ion Ghiţă tăcerea:

— Care eşti la rând, mă, ori nu mai beţi? Dacă-i aşa, închid şandramaua, că nu-mi place să vorbim de politică şi război.

N-a mai cerut nici un ţuicar ţoiul, au mai stat puţin de vorbă, tot despre război, îngrijorat fiecare de soarta lui.

— Mi-a spus primaru’ că i-au cerut să trimită hârtie cu caii din comună, să pregătesc pentru rechiziţii, mi-e dă iapa mea, ascultă numai dă mine, dacă intră pă mâna unui nevolnic o schingiuieşte degeaba. Animalul, ca să faci treabă cu el, trebuie să-l înţelegi.

— Ţie ţi-e dă iapă şi mie mi-e dă mine, am copiii mici, cu ce să hărănesc dacă mă ia pă front?

S-a trezit şi Mitroi Costea, dormise şi el puţin, nu ţinea la bău­tură, a mai cerut un ţoi şi a zis că mai bine ar vorbi dăspre muieri, că-s tare ale dracului.

— Bea-l p-acesta, Mitroi, şi gata, du-te la muiere, da’ vezi că eşti cam ostenit, să n-o superi, că chiar dai de dracu’.

Cam aşa se făcea politică la gura cazanului, vorbărie goală, spunea fiecare ce-i venea pe limbă, nu se certau, că n-aveau pe ce. Adevărata confruntare se petrecea între greii comunei, cei ce se luptau pentru şefie, pentru Primărie şi alte foloase. Mulţi erau rude apropiate, fraţi, cumnaţi, veri, dar când era vorba de interese, partidul trecea înaintea rudeniei, de unde şi vorba „Frate, frate, dar brânza e pe bani, bărbate”. Îşi măsurau puterile cu numărul de pogoane şi cu banii din chimire, că în bănci n-aveau încredere. Disputele nu aveau loc pe lângă cazane, politicienii nu se ames­tecau cu beţivanii, pe ăia aveau grijă să-i îmbete, să-i aţâţe, să-i pună să facă propagandă pentru partidele lor, când se aduna tot satul, la nunţi, la hore, la biserică, după terminarea Liturghiei, mai ales când se apropiau alegerile.

Se aşezau în grupuri separate, nu prea depărtate, ca să poată comunica, şi aruncau, aşa, la întâmplare, o vorbă colţoasă:

— Ce ştiu ăştia cum se face politica? îşi începea pledoaria Tică Popescu, domnul avocat, întors în sat după opt ani de învăţătură, la Bucureşti, la Drept. Pui prinsoare că n-au auzit de marele Machiavelli, părintele liberalilor.

— Auzi vorbă de ageamiu, Machiavelli şi liberal! Să mori de râs, îi replica tăios N.G.

— N-a zis Machiavelli că eşti liber să faci ce vrei, că scopul scuză mijloacele?

— Ba a zis! A zis că în politică adversarul trebuie suprimat. Dar machiavelismul e baza dictaturii, nu a liberalismului. Dacă aşa ai învăţat tu pe unde ai fost, ai umblat degeaba.

— Ce te iei, mă, de frate-mi-o? l-a atacat, de sub părul gălbior, popa Gheorghe. Eşti invidios, mă, că tu n-ai decât pedagogicul şi el are facultate.

— Vorba nu e ce are fiecare, treaba lor, eu vreau să ştiu dacă Machiavelli a fost sau nu liberal, s-a băgat în vorbă şi Oniţă Milică.

— Cum să fie liberal dacă era feudal şi l-a slujit pe Borgia, cel mai mare criminal, un dictator nemilos, şi-a omorât şi fraţii. Trăia cu soru-sa, cu Lucreţia.

— Dă unde ştii matale că trăia cu soru-sa? I-ai văzut, sau vorbeşti aşa, dân auzite, i-a sărit în ajutor Gheorghe Moatăr, omul de casă al avocatului.

N.G. nu l-a luat în seamă, îl băgase în căcat pe Tică, era de‑ajuns, nu-şi punea el mintea cu toţi nătărăii. Era rândul lui Oniţă să mai bage un piron, să zgândăre rana, s-o obrintească.

— D-aia am ajuns noi la dictatură, cu liberalii nu se putea altfel, dacă se trag din Machiavelli. Norocul ţării e că mai suntem şi noi, ţărăniştii, noi suntem cu poporul, nu cu alde Borgia, sau cu alţi dictatori.

Fără să precizeze despre cine vorbea, toţi au înţeles că se referea la Regele Carol al II-lea şi la Ion Antonescu.

— Pişe-te tu contra vântului şi-ai să vezi cum dai de dracu’, l‑a ameninţat, cam neortodox, popa.

— Nu ştiu la cine te-ai gândit dumneata, părinte, ştii vorba fran­ţuzească: să fie măgar cine se gândeşte la ceva rău.

— Nu ţi-e, mă, ruşine să vorbeşti aşa cu mine, că dacă mă superi, te afurisesc şi ajungi în fundul iadului.

— Ferească Domnul să ne întâlnim şi acolo! Mai bine nu mă afuriseşti.

Popa şi-a înghiţit vorba sau n-a ştiut ce să mai spună, a plecat bombănind, numai el ştia ce zicea.

— Nu e bine să te pui cu ăsta, părinte, că ăsta e deştept, a închis confruntarea filozoful Gheorghe Bălăşoiu.

Nimeni n-a mai avut nimic de adăugat, era clar că ţărăniştii câştigaseră.

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest