Am plecat la Bucureşti cu două zile înainte de începerea cursurilor. Aş fi plecat mai înainte, însă n-aveam unde să stau, şi aşa, prima noapte am dormit în Gara de Nord.Palid, cu faţa răvăşită, cu hainele mototolite, numai ochii rămâ­neau optimişti, hotărâţi, m-am prezentat la căminul studen­ţesc din strada Constantin Mille, fostă Sărindar, cel mai bun cămin al studenţilor de la Medicină. Portăreasa, o basarabeancă blondă, m-a privit cu neîncredere şi m-a trimis la tovarăşa Ene, adminis­tra­toarea, o persoană cam rotunjoară, autoritară pe scaunul ei înălţat cu mai multe perne. Şi acolo am avut de înfruntat o privire bănui­toare. Am fost îndrumat la facultate, să-mi iau dovada că am reuşit la examen şi că am drept la bursă. Am avut noroc de data asta, fiica portăresei, elevă la o şcoală de balet, cum am aflat mai târziu, venise în vizită la mama sa şi m-a luat sub protecţia ei, de care am profitat toţi cei patru ani cât am locuit la căminul din Sărindar.

— Unde pleci cu valiza asta după tine? Las-o aici, la mama, sau ţi-e frică să nu ţi-o fure?

— S-o fure? Nu m-am gândit la asta, că nu prea are ce fura.

Au râs amândouă şi mi-au pus valiza sub pupitrul portăresei. Drumul până la facultate l-am făcut, aşa cum aveam să-l fac în toţi cei patru ani de căminist, pe jos. Am aşteptat, ca toată lumea, la coadă, mi-am luat hârtiile şi m-am prezentat din nou la cămin. N‑am mai găsit-o pe tovarăşa Ene. Spre norocul meu, am găsit o altă tovarăşă, tânără, zâmbitoare şi prietenoasă, în ciuda aspectului meu neglijent, prea puţin comercial.

— Am să-ţi dau o cameră cu baie, mi-a spus. Îţi dau camera 114, la etajul IV.

Am înghiţit în sec şi am suportat cu resemnare afrontul. De abia când am ajuns în cameră am înţeles că generozitatea funcţio­narei depăşea afrontul: primisem una dintre cele mai bune camere din cămin şi, discret, decent, cu respect pentru pudoare, o invitaţie subînţeleasă la igienizare, corespunzătoare noii mele calităţi de proas­păt student la Medicină. N-am avut timp să-mi fac complexe, aveam multe noutăţi de aflat şi probleme de rezolvat.

Căminul avea lift, nu l-am folosit, valiza de lemn a tatălui meu, de pe vremea când a făcut militărie, cu care făcusem şi liceul, i-ar fi incomodat pe cei ce aşteptau să ia liftul, aşa că am luat-o pe scări, spre admiraţia portăresei:

— Maică, da’ ce voinic eşti, urci patru etaje pe scară cu un cufăr aşa de mare!

Nu i-am răspuns, eram grăbit, urcam câte două scări odată şi am ajuns înaintea liftului. M-am oprit în faţa camerei 114 şi am bătut în uşă, aşa mă învăţase N.G., să nu intru într-o încăpere fără să bat la uşă. Nu mi-a răspuns nimeni, am încercat uşa, era deschi­să, am intrat. Singurul locatar aflat în cameră era întins pe patul de la fereastră, alte două paturi din cele trei rămase fiind, evident, ocu­pate. Omul din pat, îmbrăcat în haine de stradă, încălţat, mă privea cu acea privire de care nu-ţi dai seama dacă te vede sau nu. I-am spus „Bună ziua!”, m-am prezentat, i-am arătat repartizarea fără să primesc niciun semn de confirmare că prezenţa mea a fost remarcată. Am împins valiza sub patul neocupat, m-am aşezat pe pat şi am aşteptat. După un timp, destul de repede, au apărut şi ceilalţi doi colegi de cameră. Atmosfera s-a înviorat, nou-veniţii mi-au pus întrebări, m-au felicitat pentru reuşita la examen şi pentru că am fost repartizat într-o cameră rezervată, de obicei, celor din anii mai mari. M-au trimis la magazia căminului, să iau rufele de pat şi pătura. De la cantină am luat cartela de masă, atât căminul, cât şi cantina fiind gratuite, datorită mediei mari de la admitere.

Un cămin studenţesc este o instituţie complexă, adaptată per­manentei schimbări a actorilor, organizată după principii generale, în care convieţuirea se realizează în diferite variante impuse de personalităţile ce compun şi recompun grupurile.

Regulamentele sunt adaptate condiţiilor, diferenţele specifice prevalând asupra generalităţilor. Camera 114 era un frumos exem­plu de diversitate şi complexitate, un exerciţiu de adaptare la şcoa­la cea nouă a vieţii. Propun o resuscitare sau, dacă acceptaţi, un portret colorat al primei locuinţe de student, o evocare a unui timp revolut, intrat în istorie după ce a marcat o întreagă generaţie, condam­nată să trăiască într-un deceniu cunoscut sub numele biseri­cesc de blestemat.

Repartizat de predecesori în patul de lângă toaletă, am subli­mat, cum am aflat mai târziu că se numeşte tristeţea asumată, sen­ti­mentul de eventuală nedreptate. De fapt, n-aveam nici motiv, nici drept să fiu nemulţumit, eram şi novice, şi ultimul venit. Vecin de pat îmi era Maestru’, un student din anul III, îl chema Mihalache, nume cunoscut de puţini căminişti, tuturor le era mai la îndemână porecla, acceptată de purtător pentru conotaţia măgu­li­toare. Discipolul întârziat al lui Hipocrat din Kos avea peste 35 de ani şi provenea din generaţia de absolvenţi ai Şcolii Muncito­reşti, un liceu redus făcut pentru muncitori, de fapt pentru activişti de partid. Maestru’ se strecura neobservat printre studenţi, fără să se folosească de avantajele conferite celorlalţi colegi de la Şcoala Munci­to­rească, autoinstalaţi în posturile de conducere ale organi­za­ţiilor de partid şi de U.T.M. din Facultatea de Medicină şi Insti­tutul Medico-Farmaceutic. S-ar fi putut să fie şi un informator discret, dar mai credibilă este varianta unui oportunist mărunt cu o pilă la raion, strecurat abil printre activişti.

Maestru’ se prezenta cu onestitate drept un om fără pretenţii, necultivat, cu dificultăţi de înţelegere, dornic să afle cât mai mult, totdeauna de acord cu interlocutorul, amabil, sincer, comod pentru anturajul unde părea să fi ajuns din întâmplare, într-un cuvânt, tipul clasic de băiat bun. Nu era membru de partid şi nici nu părea să aibă legătură cu ideologia marxistă, despre care spunea că nu o cunoaşte, deci nu se poate exprima. Nu avea păreri personale, îşi însuşea, fără să pună la îndoială, opiniile interlocutorilor, pe rând, dacă erau contradictorii, făcând abstracţie de principiile logicii. Ironiile, obişnuite în mediul studenţesc, treceau pe lângă el. Mi-a fost de la început prieten, pentru că era prieten cu toată lumea.

Igor, cel aflat în cameră la sosirea mea, era un moldovean bălai, înalt, costeliv, subţiratic, pachet de oase şi muşchi învelit cu piele, străjuit de doi ochi mari, ironici, uşor exoftalmici, ostenta­tivi, greu de disimulat prin masca de indiferenţă şi neparticipare la conversaţie. Firea omului este greu de ascuns şi după ce m-a cân­tă­rit şi m-a evaluat la categoria fulg, mi-a lansat prima serie de pro­vocări, înţepături voit ironice, vorbe de duh cu adresă, un adevărat tir concentrat cu intenţie vădit demolatoare. Îl ascultam împreună cu ceilalţi doi colegi, ei foarte serioşi, eu de-a dreptul înfricoşat, poves­tind despre severitatea şi cinismul profesorilor, adevăraţi călăi, dispuşi să taie capete pentru prima excrescenţă sau protu­beranţă osoasă uitată, pentru trecerea neatentă pe lângă vreo fosă sau altă adâncitură, locuri de inserţie a unor muşchi cu nume lati­neşti, adevăraţi idoli ai anatomiei. Şi asta înainte de a ajunge la rapor­turile dintre oase şi muşchi, artere şi nervi, simpatici şi para­simpatici, scizuri şi canale, apofize, hipofize şi epifize, mi se făcea părul măciucă şi, sub păr, encefalul începuse să fiarbă. Colegii de cameră au găsit că au câte o treabă importantă şi au plecat, lăsân­du-mă singur cu Igor. A urmat un discurs despre viaţa de student, cu amănunte picante, cu adresă de bordeluri, că de, nu poţi să trăieşti fără femeie, din toată sărăcia tot trebuie să dai ceva şi pe rătăciri lumeşti. Ferească Domnul să-ţi agăţi inima de vreuna, că te freacă usturoiul, te face peşte, îţi roade până şi bojogii. Pe lângă limbajul foarte bogat în expresii şocante, Igor vorbea de la o înălţi­me inaccesibilă, nu te lăsa să-l întrerupi şi te fixa cu un dispreţ nedi­simulat. Am suportat cu stoicism şi cu teamă, nu ştiam cum ar fi reacţionat dacă îl întrerupeam, un rechizitoriu necruţător, o adevărată aneantizare a persoanei şi personalităţii. Prima prelegere ascultată în noua calitate de student părea să fie o invitaţie să renunţ la facultate, era evident că dacă şi următoarele vor continua la fel, vor fi insuportabile. Noroc cu norocul, strecurat încet pe sub uşă, că era închisă, a ascultat şi el o parte din discurs şi l-a pus pe dracu’ să-l atragă pe Igor într-un domeniu fără legătură cu medi­­cina şi ororile ei.

— Mă, m-a întrebat, tu ai citit vreo carte în viaţa ta?

— Am citit, i-am răspuns, cu teamă să nu mă pună să carac­terizez vreun personaj ca Jean Valjean, Rascolnicov sau Petre Petre, nu-mi treceau prin minte alte personaje mai puţin com­plicate. Atunci l-a împins dracu’ să dea cu băţul în baltă.

— Ai citit, mă, Pădurea spânzuraţilor, de Mihai Sadoveanu?

— De Liviu Rebreanu, l-am corectat, cu curajul omului bine informat.

— Aşa e când îmi pierd eu vremea cu nulităţi, a izbucnit. Ţi-a trecut şi ţie pe la ureche o prostie şi p-aia o spui. Cum o să fie de Rebreanu, e de Sadoveanu, Bădia Mihai, cu care eu prind peşte, pe baltă, la Fălticeni.

— Oi fi prinzând matale peşte, dar Pădurea spânzuraţilor este de Liviu Rebreanu. Apostol Bologa a fost ardelean, ofiţer în arma­ta austro-ungară, a dezertat şi d-aia l-au spânzurat, Mihail Sadoveanu a scris Neamul Şoimăreştilor, Fraţii Jderi, Zodia Cancerului, Baltagul şi altele, m-am declanşat şi eu, complet dezinhibat şi stăpân pe mine.

M-a privit ca pe ultima făptură de pe pământ şi, cu un dispreţ de voievod moldovean, m-a condamnat:

— Din acest moment, tu nu mai exişti. Te şterg din memorie.

Spre norocul meu, s-a ţinut de cuvânt. La început mi-a fost greu, am încercat chiar să-i intru în voie, să mă fac util, fără succes. Neplăcute erau, mai ales la început, momentele când eram numai noi doi în cameră, nu puteam să mă concentrez, nu ştiam cum să-l îmbunez, îmi reproşam lipsa de respect faţă de un student mai mare, Igor era în anul IV. Ca să evit aceste momente, îmi luam caietele şi plecam la bibliotecă, unde am făcut o pasiune pentru Anatomia lui Testut.

Despre Igor am auzit că a devenit specialist în medicină inter­nă, undeva prin Moldova lui, cred că nu prea departe de Fălticeni şi de bălţile unde pescuia cu Bădia Mihai. Acum, după atâţia ani, aş fi dispus să-l trădez pe Rebreanu, să-l admit pe Sadoveanu ca au­tor al Pădurii spânzuraţilor, cred că nu s-ar supăra niciunul, ar zâmbi înţelegători, numai să mă pot împăca cu Igor, deşi nu sunt sigur că mi-ar accepta propunerea de reconciliere.

Al treilea coleg de cameră era Costică, să-i spunem şi E., ca să-i dăm o identitate mai precisă. Era student în anul VI la Facul­tatea de Igienă şi un vrednic reprezentant al generaţiei sale. Nu spunea nimic despre locul de unde venea şi despre familia sa. Dacă era întrebat, avea nişte formule de prezentare din care nu prea înţelegeai mare lucru. Câteodată vorbea despre copiii de la orfelinate, ştia multe amănunte, dar nu recunoştea că ar fi fost crescut într-un orfelinat. Nu era orfan, vorbea câteodată de tata şi de mama, fără să spună unde sunt şi ce meserie au. Se prezenta ca un student eminent, recunoscut de colegi şi profesori, a primit, în toţi anii de facultate, una dintre cele 7-8 burse republicane, repartizate Institutului Medico-Farmaceutic, ceea ce presupunea că a avut totdeauna note maxime. Carnetul de student, aflat la dispo­ziţia curioşilor pe noptiera lui, era dovada irefutabilă că nu minţea. În tot anul, cât am stat împreună în camera 114, nu l-am văzut niciodată cu o carte sau cu un caiet în faţă. Nici la cursuri nu l-am auzit că pleacă vreodată. Când nu dormea, stătea lungit în pat şi ne povestea întâmplări hazlii, adevărate, despre colegi şi profesori, cu care se dădea bun prieten. Nu bârfea, ironia lui era fină, fără să fie răutăcioasă. Calul de bătaie al glumelor lui Costică era M., un student strălucit, viitor profesor de medicină internă. M. avea darul să-i imite pe profesori şi să-i corecteze când greşeau, el fiind, după expresia lui Costică, tobă de carte. (Să-i dăm şi numele, că merită: este vorba despre viitorul profesor Mogoş, cunoscut autor de cărţi şi tratate.)

Relaţia dintre Igor şi Costică era una dintre cele mai intere­sante şi pline de învăţăminte. Fiecare, convins de superioritatea lui, lăsa loc şi celuilalt, astfel că nu intrau niciodată în relaţii de contradicţie.

Costică era, fără îndoială, o personalitate a Institutului Medi­co-Farmaceutic, avea relaţii şi uşi deschise, era membru în Comi­tetul de Partid al institutului, funcţie foarte importantă, membru al Comitetului Raional U.T.M. şi activist la Comitetul Central al U.T.M. N-am avut şi n-am nici acum motiv să mă îndoiesc de exactitatea funcţiilor politice ale lui Costică, deşi nu l-am auzit niciodată că îndeplineşte o sarcină anume. În camera 114 nu expri­ma convingeri comuniste, dimpotrivă, avea de multe ori păreri nefavorabile conducătorilor, mai ales împotriva lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ar fi fost prea simplist să-l suspectezi pe Costică de provocări, el se situa deasupra mărunţişurilor politice, mai repede e de crezut că făcea parte dintr-o lume specială de iniţiaţi. Avea o calitate pentru care l-am admirat fără rezerve: stătea ore întregi întins în pat, cu ochii deschişi, scrutând tavanul. M-am între­bat cu naivitatea cartezianului: de unde îi vine lui Costică atâta putere? N-am putut să răspund, pentru că pe atunci nu ştiam mare lucru despre forţa pe care poate să o genereze contemplaţia. Nici acum nu cred că aş putea spune prea multe, sunt unele păreri acceptate, fără să fie înţelese.

O întâmplare povestită într-un moment de continuare a con­tem­plaţiei ar putea să deschidă poarta pentru raza de lumină venită din lumea lui Costică. Dar mai întâi este necesară o prezentare a prologului şi recuzitei. Pe vremea aceea era la modă organizarea de lovituri la vârful puterii, produse ierarhic, de sus în jos, de la comi­tetele de partid ale instituţiilor, întreprinderilor, până la birourile organizaţiilor de bază. Aveau loc excluderi surprinzătoare, urmate, sau nu, de reveniri spectaculoase.

Şi acum, povestea lui Costică, în versiune originală:

— La o şedinţă a comitetului de partid, convocată pentru apli­carea unor hotărâri ale Comitetului Central, tovarăşul secretar Neagu (nume real, pierdut şi regăsit de o memorie vrăjmaşă, pen­tru că şi-a însuşit cotizaţiile uteciştilor din I.M.F.) a propus exclu­de­rea din partid a unor tovarăşi, printre care, surprinzător, mă aflam şi eu. Şedinţa fusese bine pregătită, curgea cu acuzaţii: rupe­rea de tradiţiile proletare, elitism, cosmopolitism, individualism burghez şi alte -isme, care de care mai grave. Asemenea abateri se cereau înfierate şi pedepsite sever. Pentru mine se propunea chiar excluderea. Surprins, am încercat să mă apăr, să demontez acuza­ţiile, aveam şi argumente, dar mi-am dat seama că nu-mi mai sunt de folos. Spăşit, interpretând bine rolul autocriticii la modă, mi-am încheiat scurt cuvântarea şi ţinându-mă de burtă, am cerut permi­si­unea să ies puţin la aer, că nu mă simţeam bine. Luaţi prin sur­prin­dere, agresorii au acceptat, fără să ascundă satisfacţia unei lovituri reuşite. N-am mers la toaletă, am intrat în centrala telefo­nică, unde eram bine cunoscut. Am dat un telefon scurt şi m-am întors în sala de şedinţe. N-au mai apucat cei din prezidiu să reia şedinţa, că a intrat pe uşă telefonista şi l-a chemat, de urgenţă, la telefon pe tovarăşul Neagu. Convorbirea a fost scurtă, primul-secretar a revenit şi a declarat închisă şedinţa.

Am ascultat ca într-o biserică relatarea lui Costică. Maestru’, foarte impresionat, a găsit chiar puterea să pună o întrebare ce părea naivă.

— La cine ai telefonat?

— La tovarăşul Chişinevschi.

Nimeni n-a mai avut curajul să tulbure liniştea aşternută în camera 114 a căminului de studenţi din Sărindar.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest