Naivitatea s-a născut într-un sat de moşteni, poate la Cremă­nari, unde legile, nescrise, sunt făcute pentru a fi respectate. Ar fi mai bine să nu le numim legi, în mintea omului de la ţară legea este o carte, ştiută numai de oameni învăţaţi, avocaţi, judecători, executori, grefieri. Mai potrivit ar fi numele de înţelegeri, întărite printr-o strângere de mâini şi, eventual, de un aldămaş. Nu cred că bătrânii din satul unde m-am născut se îndoiau de respectarea legilor-înţelegeri, stabilite prin acordul celor prezenţi. Dacă poate fi numită naivitate încrederea în ceva convenit şi stabilit, nu mai este nicio îndoială, naivitatea s-a născut la ţară, într-un sat de moşteni.

Când am ajuns la Bucureşti, ca student la medicină, eram un naiv convins că, în şcoala de unde ies doctori, legile, scrise şi nescri­se, nu pot fi decât respectate. Eram convins că numărul de locuri scoase la concurs era dinainte cunoscut şi că ordinea era sta­bi­lită de mediile obţinute la examen. Nu mi-am pus întrebarea de ce nu sunt afişate şi mediile, de ce rezultatele se comunicau prin admis şi respins, n-aveam niciun dubiu că cei ce se ocupau de exa­mene respectaseră legea, sfânta mea naivitate nu-mi lăsa loc de îndo­ială. La afişarea grupelor de studenţi însă, naivitatea mea a fost pusă la încercare când am văzut că numărul de studenţi admişi era cu mult mai mare decât cel al locurilor comunicate înainte de admitere.

N-am avut curaj să întreb, de teamă să nu mi se ia naivitatea drept nerozie, deh, purtare de ţăran! Am aflat, fără să întreb, aşa se află secretele, că, în afară de cei ce se prezentaseră la examen, au devenit studenţi la medicină şi absolvenţii şcolilor muncitoreşti, cei ce făcuseră liceul în doi ani, fără să treacă prin gimnaziu. Practic, dacă aveai patru clase primare şi origine sănătoasă, muncitorească, treceai ca gâsca prin baltă prin şcoala muncitorilor şi, fără să mai dai examen, erai primit student în anul I la Medicină. Ca recom­pen­să pentru efort, ţi se dădea şi un loc în organele de conducere ale U.T.M. sau ale partidului! Şi pentru cei ce terminaseră un liceu, să zicem, normal, originea sănătoasă putea să le fie de ajutor. Minis­terul Învăţământului a găsit o portiţă, a dat o dispoziţie după care cei ce au terminat ultima clasă de liceu, incluzând şi bacalau­reatul, cu medie maximă, pot fi admişi ca studenţi numai pe baza dosa­rului de cadre. Pentru necunoscătorii curioşi, voi preciza că tocmai se aplicase metoda sovietică a calificativelor, insuficient, sufi­cient, bine şi foarte bine, şi că un bine plus era rotunjit la foarte bine. Vechea notare între unu şi zece nu se mai potrivea politicii de şcolarizare a proletariatului, rapidă şi eficientă. În plus, notarea nu se făcea numai după învăţătură, ci şi după locul ocupat de părinţii elevilor în ierarhia de partid şi administrativă. Întâm­plător sau nu, în acel an au fost foarte mulţi absolvenţi de liceu cu media maximă. Aşa s-a făcut că în loc de 300 de studenţi, reuşiţi la concurs, au apărut 460, adică 46 grupe a câte 10 studenţi. În primul semestru au mai apărut, nu se ştie de unde, şi alţi studenţi, repartizaţi în grupele deja existente, astfel că, la sfârşitul anului, majori­tatea grupelor aveau câte 11 şi 12 studenţi. Nu-mi mai amin­tesc ce am făcut cu naivitatea, am ascuns-o şi, încet-încet, am pierdut-o.

 

Eram student la medicină, îmi ţinusem promisiunea făcută în grădina lui Victor Copilu. Nu mai aveam nici timp şi nici motiv să‑mi aduc aminte de necazuri trecute. Am căutat un loc de unde să-mi pot anunţa sosirea. Am privit în jurul meu şi n-am văzut decât oameni singuri, toţi îmi erau străini, puhoiul de trecători de pe stradă, zecile, sutele de studenţi din curtea facultăţii şi din cămin sau cantină, funcţionarii, laboranţii, asistenţii şi profesorii treceau fără să mă vadă, intrasem într-o lume unde nu eram aştep­tat, o piaţă mare unde marfa oferită de mine nu avea căutare. Mitul lui Sisif nu e o poveste de speriat copii, e prăvălirea noastră zilnică urmată de truda urcuşului, un nou început, după un de abia termi­nat sfârşit.

 

Ne-am întâlnit pentru prima dată în faţa sălii de disecţie nr. 2 a Catedrei de Anatomie, la subsolul Facultăţii de Medicină Gene­rală. Ne priveam, bănuiam că vom fi colegi, nu se putea altfel, n‑aveau ce să caute alţii la locul indicat pe programul afişat la secretariat. Era evident că lipseşte dirijorul, fără de care concertul nu poate să înceapă. Nu lipsea, era printre noi, aştepta un semnal, un gong, numai de el auzit.

Premiera melodramei, amestec de comedie şi puţină tragedie, nu mai multă decât un ardei neîmblânzit, ce va deveni spectacolul susţinut timp de şase ani de grupa cu numărul 32, a avut loc sub bagheta colegului Nae U., un ardelean de lângă Făgăraş, îndrăzneţ la limita obrăzniciei, purtătorul unui zâmbet ştrengar, lipsit de complexe:

— Păi, dacă ăştia suntem, hai să ne şi cunoaştem. Pe mine mă cheamă Nae, mai am un nume, nu prea mi se potriveşte, mai bine mi-ar spune Tinerel şi nu Uncheşel, n-am ce să fac, dacă aşa îl chea­mă pe tata, îmi zice şi mie la fel. Să zicem deci că eu sunt Nae, o să fim colegi şi poate prieteni, e bine să ne strigăm pe numele mic. Vi-l prezint pe Aurică, pe el l-am cunoscut primul şi o să-mi fie prieten bun, aşa e la noi la ardeleni, ăl dintâi e şi cel mai bun.

Fetele se uitau la Nae şi nu ştiau ce să zică. Le-a ajutat Zenaida, o fetiţă cu tocuri şi coc, i-a întins mâna lui Nae şi a spus cum o cheamă. Restul a venit de la sine, am strâns câte nouă mâini, ne-am spus numele şi de ţinut minte l-am ţinut numai pe al lui Nae, acceptat de toţi ca dirijor. Tot el ne-a întrebat pe fiecare de unde suntem şi la sfârşit a tras concluzia:

— S-a nimerit să fie cinci din Bucureşti şi cinci din ţară. Cinci suntem băieţi şi cinci sunteţi fete.

— A brodit-o bine ăl de a făcut grupa, a observat Aurică.

— Nu se ştie dacă e numai brodeală, l-a întâmpinat Pepy, o fată măruntă cu sânii mari, voce răspicată şi ochii larg deschişi, să vadă tot şi să spună numai ce vrea.

— Brodeală, nebrodeală, ăştia suntem, a intervenit împăciui­tor Anca H., cea mai voinică dintre fete, argument suficient pentru celelalte să i se alăture ca puii în jurul cloştii.

Ceilalţi nu se manifestaseră încă. Gelu C., îndoit sub geanta lui mare cât un geamantan, s-a mulţumit să cântărească din ochi greutatea vorbelor şi alte greutăţi numai de el ştiute. Se vedea din privire că avea unităţi de greutate personale, bine potrivite, şi o meto­dologie pentru folosirea informaţiilor. Avea, cum se spune, spirit ştiinţific şi stofă de negustor. Mi-am zis că nu e bine să-l subapreciez, negustoria fiind o meserie aflată la mare preţ în casa în care crescusem. Grupul se completa cu două cupluri. Primul, mai puţin obişnuit, nu putea să treacă neobservat, fiind cel al deja formatei perechi Lili şi Anişoara, Lili fiind, bineînţeles, băiatul. El era înalt, frumos, tipul clasic de dandy, pus pe şotii, puţin apreciate de anturaj, aspect ce părea să nu-l deranjeze, ea, o copiliţă frumu­şică, ajunsă parcă din întâmplare sau greşeală printre studenţi, lipită de pieptul lui, greu de spus dacă prin sentimente sau de teamă. În sfârşit, cifra zece, incluzându-l şi pe cel ce şi-a asumat sarcina de resuscitator, era rotunjită de o altă pereche, evident neîm­pe­recheată, formată după criterii greu de precizat, cel puţin deocamdată. Cei doi erau Ştefan I. şi Pusi A., a căror aşezare ală­turi, repede deconspirată, venea din amănuntul că absolviseră Şcoala Medie Tehnică Sanitară, un liceu cu profil medical.

Prezentarea de mai sus a fost o încercare de constituire a unei comunităţi din persoane despre care nu ştiam decât ceea ce ochii, urechile şi intuiţia îmi ofereau. Cei şase ani petrecuţi cu cei prezen­taţi mai sus mă vor ajuta să completez într-un viitor capitol o galerie de portrete mai bine conturate şi, sper, interesante. Grupa 32, cea mai performantă grupă a generaţiei admise la Facultatea de Medicină Generală în anul 1953, merită să fie restituită memoriei şi istoriei.

 

Am intrat în sala de disecţie a Catedrei de Anatomie ca un viitor preot egiptean în labirintul întunecat al iniţierilor. Nu văzu­sem niciodată un cadavru, toţi morţii îngropaţi la cimitirul din sat erau îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Aşezate pe mese reci de pia­tră şlefuită, cadavrele semănau cu monumentele funerare de la Mănăstirea Cozia, pe feţe se citea o demnitate a morţii, o aşteptare fără sfârşit. Nimic înspăimântător, o linişte desăvârşită, un îndemn la cugetare.

Grupa 32 s-a aşezat de o parte şi de alta a cadavrului cu numă­rul 4, cel repartizat de şeful sălii de disecţie, un laborant chel, îmbrăcat într-un halat murdar. Băieţii, în frunte cu Nae, lider prin vocaţie, îşi făceau curaj, fetele se strângeau una lângă alta, ţinân­du‑se de nas.

— Obişnuiţi-vă cu mirosul de cloroform, nu e toxic, a fost folo­sit pentru anestezie, de către regina Victoria, la naştere, şi-a început prima oră de lucrări practice asistentul de anatomie, un bătrâior plinuţ, ocupat să-şi împingă hernia ireductibilă, o recidivă inoperabilă, cum am aflat mai târziu. E prima dată când vedeţi un cadavru?

— Da, au răspuns în cor fetele

— Atunci să începem cu începutul. Să vedem dacă v-aţi ales bine meseria. Unui medic bun îi sunt necesare două calităţi: curaj şi perspicacitate. Să vedem dacă le aveţi. Iată, am să practic un gest me­dical, folosit pentru diagnosticul maladiilor rectului şi ale prostatei.

A scos din buzunarul halatului o mănuşă de cauciuc subţire, şi-a pus mănuşa pe mâna dreaptă şi cu gesturi hotărâte a introdus un deget în fundul cadavrului, l-a scos, l-a privit cu atenţie şi l-a dus la nas, apropiindu-l până la atingere de buze. După ce i-a apre­ciat mirosul şi gustul, şi-a scos mănuşa, a pus-o în buzunarul hala­tului şi ne-a întrebat:

— Ei, acum să vedem care dintre voi poate să execute un tact rectal şi examenul materiilor.

Fetele, înspăimântate, se aşezaseră la colţul dinspre uşă al mese­i de disecţie, gata să fugă la cea mai mică insistenţă. Băieţii, rămaşi pe locuri, priveau dezgustaţi. Ultimul intrat în sala de disec­ţie, Lili, de departe cel mai prezentabil dintre toţi, dar şi cel mai zbanghiu, s-a apropiat de asistent şi, cu o voce gâtuită, i-a cerut o mănuşă. A primit-o, şi-a introdus arătătorul într-unul din degetele mănuşii, s-a apropiat de cadavru şi a executat manevra, sub privi­rile admirative ale fetelor, ispitite deja de armonia apolinică a teme­rarului. Le-a trezit din visări asistentul. Cu singura lui mână liberă, mâna dreaptă, stânga fiind ocupată cu menţinerea herniei, i‑a demonstrat idolului că are curaj, dar cu perspicacitatea nu stă prea bine:

— Eu am introdus în rect arătătorul şi am dus la nas degetul mijlociu, tu ai executat manevra cu acelaşi deget.

Hohotele de râs ale băieţilor au răzbunat înfumurarea top-modelului şi uşurinţa grăbită a fetelor.

Am aflat, mai târziu, că testul intrase de mult în tradiţia festi­vi­tăţii de primire a bobocilor la Facultatea de Medicină şi că „victima” era pregătită dinainte. Fetele au fost dezamăgite, băieţii nemulţumiţi.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest