Pentru a completa galeria de portrete ale celor 20 de studenţi din grupele 31 şi 32, va trebui să caut o oglindă unde mă voi întâlni cu mine şi-mi voi întocmi un autoportret.

Din spaţiul virtual, aflat în spatele oglinzii, locul unde memo­ria învie amintiri, îmi zâmbeşte trist un tinerel de 1,82 metri şi numai 65 kg, palid spre pământiu, cu ochi scormonitori, indiscreţi, neliniştiţi, dornici să vadă şi să înţeleagă. Iese în evidenţă fruntea înaltă, reşedinţă a unor complicate analize şi interpretări, destul de bine ilustrate de amestecul dintre curiozitate, suspiciune şi agresi­vitate, din privire. Frontiera ce separa elaborarea de acţiune, fragi­lă, permitea o circulaţie rapidă dinspre idei spre fapte. Acum, după ce faptele şi-au pierdut puterea de influenţare, încep să înţeleg de ce chipul, devenit, cu trecerea timpului, de două ori virtual, era întâmpinat cu nedisimulată rezervă şi nelinişte de către interlocu­tori. Reuşeam să ghicesc întâmplări şi să anticipez gânduri nefor­mu­late încă în cuvinte, îl dezarmam pe agresor înainte de declanşarea atacului şi nu e de mirare că cei ce credeau că mă pot surprinde erau dezamăgiţi. Explicaţia că viaţa mea de până atunci fusese o permanentă împotrivire nu servea la nimic, oamenii n-aveau nici timp, nici nevoie de justificări. De ce să cauţi, într-o lume atât de complicată, ce se află dincolo de aparenţe, de ce să descifrezi cau­zele nonconformismului, când poţi să rezolvi simplu, prin adjec­tive-epitete lipsite de obligaţii şi răspundere: ciudat, imprevizibil, de evitat.

Ca student la medicină, am fost coleg incomod, obositor, greu de rânduit în categorii obişnuite. Timid în relaţiile curente, deveneam repede impulsiv când mă consideram nedreptăţit şi, aşa cum se ştie, nedreptatea face parte din comportamentul obişnuit al oamenilor, în condiţiile concrete ale competitivităţii. Gena sensi­bilităţii excesive şi a revoltei, moştenită de la numeroasele generaţii de strămoşi, ţărani orgolioşi, haiduci, panduri şi preoţi nemulţumiţi de puterea harului, aşa cum se poate afla din Memorie uitată, conti­nua să-şi semnaleze prezenţa, intrând de multe ori în dezacord cu normele noului anturaj şi ale vieţii sociale. Toate aceste consi­de­raţii fac parte din aşa-zisa judecată de pe urmă a românului. Portretul din oglindă este marcat de suferinţa nedreptăţitului, a cerşetorului de iubire rămas cu mâna goală. N-aveam dreptate, mica noastră comunitate, adunată de întâmplare, era ordonată de reguli psiho­sociale particulare. În primul rând, era formată din indivizi aflaţi într-o secvenţă ridicată a IQ-ului, veleitari singuratici, interesaţi să se realizeze, să se confrunte, să se compare, să se poziţioneze cât mai aproape de locul unde se dau recompensele. Trecuse vremea romantismului generos, a sensibilităţilor exagerate, nepotrivite pentru pragmatismul nemilos al materialismului. Suferinţa, reală sau închipuită, se prezenta ca cel mai potrivit context al experi­mentării cinismului. Prevăd reacţia spontană a cititorului, deranjat de pesimismul retrospectiv, de ce să evoci necazuri trăite, când adevărata natură a omului o reprezintă iubirea, mărinimia şi tole­ranţa? Ce bine ar fi să fie aşa!

Aş fi putut să introduc în portret scene de indiferenţă osten­tativă, interpretate mai bine sau mai puţin bine de Geta D., de Magda T., de Fane I., n-aş fi reuşit să ilustrez sărăcia afectivă, o pedeapsă niciodată înţeleasă de cei condamnaţi de ursite. Şi de ce să desenez defectele altora, să întemeiez acuzaţii de subiectivism şi revanşă? Rămân în faţa oglinzii şi încerc să desluşesc noi tuşe de creion şi culoare ale studentului ciudat din grupa 32.

Complexul fiului de ţăran, învăţat de părinţi să evite folosirea pronumelui personal singular tu, să se adreseze cu dumneavoastră, propunea de la început o invitaţie la supraevaluare a partenerului, urmată, fatal, de o poziţie defensivă, semn de slăbiciune. Încer­carea de a introduce mai multă ordine şi claritate în gânduri şi în discurs, rău susţinută de bâlbâiala ereditară, îi irita şi îi obosea pe cei ce-şi bazau judecăţile pe bunul-simţ comun, pe inspiraţie spon­tană sau pe intuiţie.

Un portret sincer, nefalsificat, nu poate să treacă peste detalii mai puţin luminate, păstrate de memorie ca rătăciri stânjenitoare. Ne place sau nu ne place, oglinda necruţătoare rămâne fidelă atât trăsăturilor armonice, cât şi cicatricelor şi umbrelor. Acordarea de semnificaţii pentru frumos şi pentru urât o lăsăm pe seama privi­to­rului-cititor. Detaliile mai puţin plăcute ale autoportretului se referă la unele reacţii supradimensionate, nejustificate, la atribuirea unor intenţii rele acolo unde nu existau şi la implicarea în activităţi aşa-zise social-obşteşti, în realitate politice.

Însuşirea şi aplicarea doctrinei marxiste făceau parte din obli­gaţiile elementare ale „constructorilor societăţii socialiste”, se desfă­­şurau după programe concepute de organele centrale ale partidului şi erau supravegheate de activişti plătiţi special în acest scop. Se insista asupra faptului că nicio profesiune nu poate să fie exersată fără cunoaşterea învăţăturii marxist-leniniste, fără respec­tarea mora­lei proletare şi, mai ales, fără adeziunea la politica parti­dului concretizată prin activitatea în cadrul unor structuri politice. Se instituise şi o notă social-obştească, unde erau contabilizate origi­nea socială, calitatea de membru al unei formaţiuni politice, în speţă U.T.M. şi P.C.R., funcţiile îndeplinite în organele de condu­cere ale acestor formaţiuni şi aprecierea din partea colectivului a conduitei profesionale, morale şi a activităţii politice şi sociale. Înscrierea la concursuri era condiţionată de completarea unui for­mular, întocmit în aşa fel încât să răspundă la toate aceste aspecte. Activitatea ştiinţifică avea o pondere redusă, iar notele obţinute la examene nu erau luate în consideraţie.

Dacă în primii ani studenţii nu acordau prea mare atenţie func­ţiilor politice, pe măsură ce se apropiau de concursurile ce asigu­rau promovarea, începeau frământările şi, cu ocazia alegerilor, se organizau grupuri de susţinere şi mai ales de demascare, o modalitate de aplicare a principiului stalinist după care critica şi autocritica sunt motoarele ce duc înainte societatea. Din poziţia mea, de naiv şi neiniţiat, am asistat la spectacole ce nu aveau nicio legătură cu mult lăudata morală proletară. Bine intenţionat, n-am rezistat tentaţiei, am luat de câteva ori cuvântul la şedinţe, convins că apăram principiile marxiste. Curajul şi combativitatea, aşa se numea participarea la discuţii, au fost reperate de activiştii plătiţi să urmărească şi să recruteze cadre şi m-am trezit printre cei propuşi pentru a fi aleşi în organele de conducere ale U.T.M. Trebuie să recunosc, acum, că m-am simţit valorizat şi că orgoliul, rănit de grupul bucureştencelor agresive, a primit un liniştitor balsam. Dacă unii colegi, de grupă şi de an, au căutat şi au găsit explicaţii, principiul marxist al cauzalităţii le intrase în sânge, atribuindu-mi intenţii ascunse, îi voi dezamăgi: n-am fost nici carierist, nici informator. Cei în rândul cărora intrasem, mai bine informaţi, s-au interesat pe cine am acolo sus, ei ştiind că recrutările de „cadre” sunt controlate şi ordonate de organele superioare. N-am putut să le satisfac curiozitatea, pentru că nici eu nu ştiam cine m-a reperat şi propus. Toate suspiciunile s-au rezolvat la alegerile următoare, când n-am mai fost propus.

Politica de cadre schiţată mai sus a fost confirmată la ter­mi­narea facultăţii, când mulţi dintre foştii activişti, membri în comi­tetele U.T.M. ale facultăţilor şi Institutului de Medicină, au ajuns cadre universitare. Recrutarea s-a făcut fără să se organizeze concurs anunţat, accesibil tuturor absolvenţilor. Se scotea câte un post la o catedră pentru un candidat deja „selecţionat” dintre activişti.

Destul de târziu am înţeles şi eu ce mi-ar fi trebuit ca să intru în tagma aleşilor: oportunismul, o relaţie şi o legătură cu Securi­tatea. N-am regretat, viaţa activiştilor de profesie nu era uşoară, lupta pentru putere devenea câteodată nemiloasă, am văzut căderi spectaculoase şi sacrificări pline de cinism. Colaboratorii Securităţii îşi pierdeau libertatea de gândire şi de acţiune, erau obligaţi să acţio­neze după un program deja stabilit, erau piese de schimb într‑un mecanism numit, sfidătoare ironie, dictatura proletariatului şi, nu în ultimul rând, erau obligaţi să devină informatori, deci delatori.

În timpul celor şase ani de studenţie, a avut loc prima încer­care de eliberare de sub jugul comunist al sovieticilor, revolta din Ungaria, înăbuşită brutal de Armata Roşie. Mulţi au sperat că mişca­rea va fi sprijinită de lumea liberă, mai ales de americani. Per­sonal, am trăit momentul cu teamă şi incertitudine, făceam parte dintre cei neinformaţi, nu ascultam Radio Europa liberă, n-aveam radio, bănuiam că suntem supravegheaţi şi i-am evitat pe cei ce, pradă entuziasmului, se lansau în previziuni optimiste. Cred că am procedat bine, după ce spiritele s-au liniştit a urmat celebra adu­nare a studenţilor de la Sala Floreasca, unde revolta ungurilor a fost prezentată ca o contrarevoluţie, iar cei ce şi-au dezlegat limba au fost pedepsiţi cu severitate. Dintre sacrificaţi mi-l amintesc pe colegul de cămin, un vlăjgan de pe la Piteşti, poreclit Radu Foame, tip predestinat pentru revoltă, radia de fericire că vom scăpa de ruşi. Nu numai că n-am scăpat, dar oprimarea a îmbrăcat forme brutale, au urmat excluderi, exmatriculări şi chiar dispariţii, printre cei ce n-au mai fost văzuţi aflându-se şi Radu Foame.

Acum, după multe zeci de ani, îmi dau seama că nu eram făcut pentru politică şi că am fost protejat de Îngerul meu păzitor, cel ce-mi cunoştea gândurile şi sentimentele.

Din oglinda virtuală mă priveşte chipul palid, cu ochii trişti, încercănaţi ai medicinistului sărac, înfometat, neiubit, naiv. Îmi spune că aş putea să-mi reproşez multe păcate, îl asigur că ştiu şi că n-am curajul să le încredinţez hârtiei, dar că le voi spune la prima întâlnire cu preotul confesor.

Închid galeria de portrete ale colegilor de grupă şi de an de la Facultatea de Medicină Generală din Bucureşti. În oglinda neier­tătoare defilează o armată de amintiri, mi-e greu să aleg, toate sunt ale mele şi îmi sunt dragi, le cer iertare celor ce vor fi sacrificate.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest