de Nicolae Radu

Universitatea Izlaz este o instituţie de învăţământ demnă de un portret, acceptat ca reprezentare a locului şi timpului unde a înce­put iniţierea pentru confruntarea cu idolii-demoni ai lui Francis Bacon. În acest loc şi timp începe să prindă contur şi portretul autorului. Pentru a evita orice fel de neînţelegeri, el va deveni personaj, în calitate de resuscitator-povestitor, şi îşi va asu­ma răspunderea pentru reuşită sau eşec.

 

Copiii din Cremănari vin pe lume cu o meserie dinainte sta­bilită, aşa am crezut când am mânat pentru prima dată oile noastre la păşunat. Atunci nu ştiam cum se numeşte meseria, o exercitam fără să-i cunosc numele, am înţeles mai târziu că fac la fel mese­riaşii, mai întâi învaţă şi apoi află că au devenit ospătari, curelari, dulgheri şi aşa mai departe. Acum, când ştiu ce eram, mă îndu­ioşez şi sunt mândru: eram ciobănaş la oile lui Ghiţă, la început însoţitor, apoi, destul de repede, titular. Ora de începere a muncii era foarte matinală, o dată cu răsăritul soarelui, pentru că, oricum, nu se mai putea dormi din cauza simfoniei de behăituri, cu asocieri savante de registre muzicale proprii misterelor vieţii. Mama ţinuse minte, de la Ilinca, tehnica stropirii cu apă rece pentru trezire, foarte eficientă, şi nu se sfia să o refolosească. După un prim moment, în care despărţirea de vis era greoaie, toate tablourile începutului de zi-muncă se derulau de la sine; eliberate din ţarc, oile o luau repede la picior şi nu se opreau decât unde era iarba mai verde şi proaspătă.

La izlaz, la Bolindeţ, la Piscu’ Tănăsii, la Ogoare, se întâlneau în fiecare dimineaţă copiii şi bătrânii satului, după un ritual demn de curţile împărăteşti din basmele lui Petre Ispirescu. Se începea cu adunarea obştii de ciobani şi ciobăniţe, bătrânii puneau între­bări indiscrete, se schimbau bârfe şi zeflemele, copiii îşi pârau părin­ţii şi le deconspirau secretele. Întâlnirile dintre uneltire şi nai­vitate, sarea şi piperul curţilor împărăteşti, se reprezentau pe izla­zul comunal în scenarii improvizate, asemănătoare cu poveştile, terminate, ca şi acestea, cu distracţii, mai mult sau mai puţin împărăteşti.

Gândurile rele rămâneau la nivel de intenţie, nepedepsite, pentru că nu se cunoştea Codul Civil al lui Napoleon, după care şi intenţia se pedepseşte. Bătrânii oboseau repede, se retrăgeau să dige­re veştile, în timp ce copiii scorneau metode originale de risi­pire a preaplinului tinereţii.

— Hai să jucăm Hoţii şi vardiştii, eu sunt vardistu’, că eu am spus primul, lansa invitaţia Georgică al lui Moatăr.

— Nu aşa, numărăm până la trei şi cine spune primu’, ăla e, îl contra Milică Tomulescu.

— Dacă-i aşa, eu nu mai joc, eu vreau să fiu vardist, nu-mi place hoţ.

— Treaba ta, rămâi p-afară, cine vrea să joace?

Se împărţeau în două tabere, se certau şi se împăcau, până la sfârşit nu mai jucau Hoţii şi vardiştii, unii jucau Ciocănelu’, alţii Purcica, două jocuri asemănătoare cu base-ball-ul, adaptate mijloa­celor şi specificului local. Pentru Ciocănel se folosea un băţ de 10-15 cm, un jucător din echipa de la primire arunca în sus băţul pe care îl lovea, cu o nuia mai groasă, jucătorul din echipa de la bă­ta­ie, se măsura, cu pasul, distanţa dintre linia de bătaie şi locul unde cădea băţul lovit, se adunau distanţele, câştigătorii fiind cei care aveau, după adunare, distanţa cea mai mare. Nu lipseau contesta­ţiile: „pasul tău e mai mic”, „ai mutat ciocănelu’”, „nu mi l-ai dat bine”, „mai dau o dată”; la sfârşit nu se ştia cine a câştigat, învinşii nu recunoşteau că au pierdut, iar învingătorii nu se puteau bucura de-ajuns. Purcica se juca în jurul unei gropi cu diametrul de vreo zece centimetri, numită cocină. Erau numai doi jucători, înarmaţi cu două beţe, destul de groase, unul se străduia să bage purcica, o piatră de mărimea unei nuci, în cocină, celălalt, adversarul, se opu­nea. Se schimbau rolurile după fiecare reuşită. La oină, joc naţio­nal românesc, unii spun, nu ştiu dacă şi cred, că a inspirat fotbalul american, regulile erau mai precise: se făceau două echipe, alese după simpatii şi pricepere, se încingea o luptă de ambiţii, terminată cu învinşi nemulţumiţi şi câştigători fericiţi. Regulamentul jocului de oină cerea să fie câte unsprezece jucători în fiecare echipă, dacă nu erau destui amatori se încălca regulamentul, la Cremănari regulamentele se adaptau la posibilităţi şi mijloace.

În afară de jocuri, imaginaţia micilor păstori găsea izlazul şi pădurea potrivite pentru a fi loc de desfăşurare a poveştilor auzite sau citite, nu era nevoie de prea multă putere de convingere să-l aduci pe Făt-Frumos în Poiana lui Petrică, pentru că numele poienii venea de la un Făt născut în pădurea Pleşii şi crescut de Zâna zânelor chiar în poiana ce avea să-i poarte numele. De Ilene Cosânzene era plin satul, toate în căutarea Frumosului Făt, dispuse să se ofere sărutului miraculos, să se trezească din vraja Coto­roanţei şi să-l urmeze pe alesul inimii la palatul său. Mai greu de găsit erau zmeii, ascunşi în vizuinile de la Fugari şi Zăcători, nu coborau mai jos de Perii lui Burcă, acolo fusese o biserică şi se temeau de vreun arhanghel, venit din întâmplare sau trimis anume să resfinţească locul. Ai lui Milică se lăudau că i-ar fi văzut, dar cine poate pune bază pe ce spun ai lu’ Milică? Moşu Neacşu, al lu’ Ghiţă al Popii, om serios, a zis că e mai bine să nu aflăm dacă au spus sau nu adevărul, să lăsăm zmeii în pacea lor, că şi ei au rost pe lume. Şi ca să întărească cele spuse, ne chema lângă el şi ne şoptea:

— Eu ştiu unde sunt zmeii, când eram ca voi aveam mulţi prieteni zmei, da’ erau alte vremuri, acum e bine să te fereşti de ei, că s-au făcut ai dracului, nu se mai împrietenesc decât cu haiducii şi cu ielele, zânele rele ale pădurii.

Mare meşteşugar de poveşti era neica Neacşu, mare coţcar, temut şi respectat de toţi copiii. Sub surâsul lui viclean, de om trecut prin toate belelele, aşa se lăuda, puteai să găseşti, dacă ştiai să-l convingi, răspuns la multe întrebări. Un pachet de tutun, nu de ţigări, nu-i plăceau, sau o litră de ţuică era de-ajuns pentru o zi întreagă; scump, dar merita. Se pricepea să-şi pregătească muşteriii, îi chema şi le spunea pe şoptite că o să le arate pe Roşu sau Verde-Împărat, ori unul ori altul, că nu veneau niciodată amândoi, erau certaţi. Privea insistent spre pădure, faţa i se lumina, câteodată cădea în genunchi şi rămânea aşa mult timp.

— L-aţi văzut? îi întreba pe copii.

— Nu l-am văzut, se scăpa câte unul.

— Tu nu puteai să-l vezi, că ţineai ochii închişi, fie dormeai, fie ţi-era frică.

Râsete înfundate acopereau încercarea ţâncului de a se dez­vi­novăţi. Ca să nu se umple de ruşine, ceilalţi copii spuneau că l-au văzut, unii erau chiar convinşi că l-au văzut. După ce pleca împă­ratul, sau feciorul de împărat, după caz, neica Neacşu povestea copiilor, care ascultau cu urechile ciulite, povestea personajului pe care tocmai îl văzuseră. Făloşi să cunoască atâtea capete înco­ronate, feţi-frumoşi şi alţi eroi din basme, micuţii ciobănaşi duceau mai departe poveştile, adăugându-le noi scorneli iţite în căpşorul lor. Întâlnirile cu haiducii, cu Radu, cu Stancu, cu Anghel, cu Pandele sau Terente, erau povestite de toţi copiii din Cremănari, era ruşine să nu te întâlneşti şi tu, vlăstar de moştean, cu cel puţin un haiduc, nimeni nu se îndoia de spusele tale, chiar dacă haiducul întâlnit trăise cu peste o sută de ani în urmă, ce dacă? Nu se ştie că haiducii n-au moarte?

Mintea copiilor, păstori de vite pe Dealul Bolindeţului, rodită cu voluptate de vraja şi meşteşugul unchiaşului, a reţinut poveştile pentru că era, pe vremea aceea, un ogor proaspăt arat, în aştep­tarea seminţelor-scorneli ale povestitorului. Niciodată, mai târziu, amintirile n-au mai fost păstrate cu atâta prospeţime.

 

Vitele erau mai mult pretextul ritualului pastoral, erau mai mulţi ciobani decât capete de animal, ar fi ajuns un singur păstor, aşa cum se face astăzi, dar ce să faci cu atâţia copii pe lângă casa omului, îi trimiţi pe izlaz şi te faci că le dai de lucru. Bine spus „te faci”, pentru că bietele oi nu înţelegeau de ce s-au strâns atâţia copii să le vadă cum pasc.

Când se întâmpla să se rătăcească vreuna dincolo de marginea izlazului, în pădure sau în vreo holdă cu stăpân cunoscut, se declan­­şau conflictele:

— Bă, nu vezi că s-a dus Jupuita la luţerna lu’ Labă? Du-te şi‑o întoarce.

— Nu mă duc, e rându’ tău la întors. Eu le-am întors ieri.

— Treaba ta! Nu te duce, da’ e oaia ta, dacă mănâncă luţernă prea multă să umflă şi moare.

— Nu moare, că tata ştie s-o înţepe, scoate aeru’ rău din ea.

Disputa se termina după intervenţia unuia dintre bătrâni:

— Du-te, mă, la oaie, că te spui lu’ tat-to, dai dă dracu’.

Toate cornutele mari primeau nume la naştere, de cele mai multe ori numele se dădeau după ziua în care s-au născut: vacilor li se spunea Luniţa, Mariţa, Miercana, Joiana şi aşa mai departe, bou­lenii erau numiţi Lunelu, Mercanu, Joianu şi, nu se ştie de unde, Prianu. La oi era mai greu, că erau prea multe şi nici nu era de folos, oile nu răspundeau la numele date. Făceau excepţie oile cu purtări sau semne particulare: Cornuta, Săina, Jumulita, Zăpăcita, Rătăcita, Sfrijita, Behăita. Pe unii îi deranja Behăita, o mai şi sudu­iau câteodată:

— Da’ mai taci odată, Behăito, parcă ai fi Lisandrina, numai ea behăie toată ziua, vrute şi nevrute.

Nu se ştie de la cine a aflat Lisandrina, s-a făcut foc, a bălă­cărit-o pe naşa Behăitei, i-a pus o mie, vorba zice, de porecle, dar a şi lipsit de pe izlaz o vreme, spunea că are treabă pe acasă. De Behăita îmi aduc aminte că m-a ajutat odată, când pierdusem oile prin pădure. Am umblat toată după-amiaza, degeaba, parcă intra­seră în pământ, plângeam şi nu ştiam încotro să apuc, mă şi rătă­cisem, când, deodată, am auzit-o pe Behăita, oaia nu putea să meargă fără să behăie, era obiceiul ei, nimeni nu ştia de ce. M-am oprit pe loc şi am aşteptat, ştiam că o să behăie din nou, nu m-am înşelat, i-am luat urma şi am găsit oile. N-a fost oaie mai alintată şi mângâiată decât Behăita şi de atunci nimeni n-a mai avut curajul s‑o certe când eram eu de faţă, şi ca să nu las loc pentru sus­pi­ciune, voi adăuga că întâmplarea cu pierderea oilor a avut loc într‑o vreme când reuşisem să ajung un fel de şef al micilor păstori din izlaz.

Îmi place să cred că toată lumea ştie că nu e uşor să ajungi şef, mulţi încearcă fără să reuşească niciodată, motiv pentru care un răspuns la întrebarea cum se putea ajunge şef al izlazului din Cremănari îşi găseşte loc în acest moment al povestirii.

Locurile de păşunat, izlazurile, se atribuiau de către Primărie, după ce se achita o taxă pe cap de vită, diferită pentru cornute mari şi cornute mici. Bolindeţu, Piscu’ Tănăsii, Poiana lu’ Petrică şi Ogoarele erau izlazuri ale satului Todereşti, împărţit şi el în bucăţi mai mici, după numele familiilor: Milculeştii, Ciocăneştii, Tricu­leştii, Tomuleştii, Ghiţuleştii, Deaconeştii. Din tot satul Todereşti se adunau cam 30-40 de copii, natalitatea era pe atunci onorabilă, nu ca astăzi, când de-abia se mai încropeşte, în tot Cremănariul, numărul de copii necesar pentru o grădiniţă. Un pluton de copii, termenul este împrumutat de la armată, are nevoie de cel puţin trei şefi: şeful cel mare, şeful izlazului şi şefii mici, ai grupelor, formate în izlaz pe criteriul vârstei.

Printr-o purtare autoritară, câteodată bătăioasă, am reuşit, fără să ştiu pe vremea aceea de ce, să reamintesc urmaşilor Popii Radului povestea celebrului haiduc, erou memorabil din cartea Memorie uitată. N-am luat calea haiduciei, nu mai era la modă, însă am reuşit să-mi impun autoritatea. Ca şi moşul Stancu, fiu de popă şi haiduc, am început printr-o lovitură nemiloasă de ciomag, aplicată picioarelor unuia ce refuza să-mi execute ordinele. Cred că atunci am descoperit şi secretul puterii: iei hotărârea fără să mai aştepţi rezultatul unor judecăţi logice, timpul de gândire poate să-ţi fie fatal. Nefiind obligat să iau o hotărâre, stau să mă gândesc, cred că şi vestita Ilinca folosea acest secret, care întâi se practică şi apoi se învaţă.

Din ziua în care am betegit oasele sărmanului Gogu, aşa îl chema pe nesupus, toate ordinele îmi erau îndeplinite fără proteste şi pe lângă protecţia Behăitei am mai obţinut şi alte rezultate notabile: am organizat, împreună cu prietenul meu cel mai bun, Milică Tomulescu, serbări câmpeneşti, concursuri de recitare, de cântece, expediţii de explorare a locurilor unde erau vizuinile ani­ma­lelor şi alte jocuri inventate pe loc, Milică Tomulescu fiind sce­na­ristul, iar mie revenindu-mi meseriile de regizor şi producător.

La serbările din Dealul Bolindeţului se adunau, pe lângă păs­torii izlazului, şi spectatori din alte sate: Bratia Deal, Barangi, Miuleşti. Textele nu erau fixe, puteau fi completate cu improvizaţii spontane, inspirate din întâmplări reale din viaţa satului şi a izla­zului. A rămas pentru mult timp în amintirea spectatorilor o ieşire la rampă a prezentatorului cu un text transmis în direct. În primul rând se afla moş Mitrea, ştirb şi surd, râdea cu gura până la urechi, numai el ştia de ce, că de auzit n-auzea o boabă. La ieşirea de după cortină, speakerul n-a putut să rateze o relatare în direct. A cerut linişte şi când a obţinut-o a cuvântat ritos:

— Onorată adunătură, priviţi-l pe cască-gură.

Toţi spectatorii au râs, nu numai de glumă, ci şi de efectele ei asupra eroului: moş Mitrea râdea cu o poftă nepotolită, fără să ştie de cine râde.

Pentru că era timpul celui de al doilea conflict mondial, am săpat galerii de camuflaj pe sub malurile Văii Popii, la Surpituri, şi am trimis declaraţie de război oficială, cu antetul şcolii, adus de Milică, de la tatăl său, învăţătorul Mitroi Tomulescu, pe care era scris „Către…”, urmat de puncte-puncte. Inamicii erau copiii din satul Cacaleţi, ei îşi spuneau Casa împărătească, dar tot cacaleţi au fost, pentru că ne-au lăsat să aşteptăm în soare la Poiana Puţului, n-au avut curajul să se prezinte pe câmpul de luptă. Las pe cititor să aleagă numele potrivit pentru mobilizarea şi strategia oştirii din izlaz în timp de război: joc de copii sau patriotism.

Cele mai preţioase rezultate le-am obţinut la concursul de citit cărţi; nu duceam lipsă de material didactic, împrumutam cărţi de la biblioteca d-lui învăţător Tomulescu, fără ştirea proprietarului, ne ajungea complicitatea fiului său Milică. Autoînvestit cu putere de control, mi-am exercitat autoritatea prin toate mijloacele: stimu­lare, dar mai ales pedepsire. Cei doi profesori de limbă română, Filomiţa T. şi Gheorghe M., ridicaţi dintre micii păstori ai izla­zu­lui, sunt mărturii că jocul de-a lectura a fost luat în serios şi a rodit dascăli.

Dar să ne întoarcem la oile noastre cele adevărate, pretexte de întâlnire pe izlaz şi sursă de produse lactate, miei dolofani, lână pentru pieptare, ciorapi şi pături. Erbivore harnice şi mame grijulii, cornutele mici îşi îndeplineau, aşa cum puteau, programul zilnic de izlaz. După ce se îndestulau cu iarbă sau răbdau de foame, când iar­ba se termina, uscată de soarele torid al verii, ne întâlneam cu toţii, oi, copii, babe şi moşnegi, la umbra unui păr sau măr pădureţ. Era bine la umbră, flecăream, bârfeam, nu ne venea să ne întoarcem la casele noastre, n-aveam nimic de făcut acolo, oilor nu li se dădea nutreţ decât iarna, iar păstorii se codeau să se întâlnească din nou cu sărăcia şi necazurile.

Am resuscitat portretul izlazului unde am copilărit, prima universitate, cu convingerea că aveam o datorie; dacă n-am reuşit s-o plătesc, cer iertare bătrânului Păr Motrun din Poiana Seciului, prieten vechi, sacrificat de micii păstori de oi pentru singura vină că rodea cele mai bune pere. De acolo, de unde fiinţa lui de pom răcoreşte un colţ de rai, va găsi, sunt sigur, înţelegere pentru prie­tenii de odinioară, nevolnici şi neînţelegători.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest