de Nicolae Radu

Portretul fiului cel mare al Ioanei şi al lui Ion Ghiţă ar putea fi acceptat ca un portret de epocă, reprezentativ pentru momentul istoric de înnoire a intelectualităţii din România prin infuzia cu spiritualitatea viguroasă a satelor. Învăţământul, organizat după mo­de­lul european, avea nevoie de elevi harnici, confruntaţi cu greu­tăţile vieţii, motivaţi, dornici să se remarce, inteligenţi, adică exact ce puteau să ofere satele româneşti.

Gheorghiţă a fost trimis de Dumnezeu pe pământ la 1921 de ani după Iisus Hristos. S-a născut sub zodia Peştelui, infernul zodiilor, cum spun astrologii. Inteligenţa şi sensibilitatea au fost darurile primite din partea ursitoarelor la venirea în lume. Cu pri­ma şi-a făcut numeroşi duşmani, iar cu a doua a primit toate lovi­tu­rile. După ce a terminat, ca premiant, şapte clase primare la şcoala din sat, N.G., învăţătorul, l-a dus la concursul premianţilor din comunele ce alcătuiau plasa Stoiceni, unde s-a clasat pe primul loc. A primit acolo un premiu, a fost felicitat şi sfătuit să continue studiile. N.G., mulţumit de rezultatul bun al elevului, a petrecut multe după-amieze lângă butia cu ţuică din magazia finului Ion Ghiţă, sfătuindu-l să-şi ducă băiatul la un liceu din Râmnicu-Vâlcea.

— Ce-i trebuie lui şcoală, are pământ, să-l muncească, dacă are şi minte e bine, şi pământu’ are nevoie de minte, ca să dea recoltă bună. Ce, ăia care umblă prin şcoli sunt mai procopsiţi? Nu pleacă niciun copil de om cu stare din sat, pleacă ăi săraci, n-au cu ce să se hărănească, să duc în lume să caute norocul, că nu l-au găsit p-aici.

În toamna aceea, nemulţumirea a intrat în casa negustorului, omul nu se mai înţelegea cu nimeni, băiatul nu-l mai asculta, muierea îl cicălea, nici afacerile nu-i mergeau ca înainte, se certase şi cu Gheorghe Ciucă, tovarăşul lui de negustorie, aşa se întâmplă când intră zâzania, toate merg pe dos. Ceea ce a pus vârf la toate a fost plecarea de acasă, neaşteptată şi neanunţată, a lui Gheorghiţă. Când au văzut că le-a plecat copilul, n-au mai avut pic de linişte în casă, certurile au devenit de nesuportat, toate se făceau cu scandal şi ieşeau pe dos.

— Dân cauza ta a plecat băiatu’, îl cicăleai toată ziua, îl mun­ceai ca pă ocnaş, ai vrut să-l bagi slugă şi uite ce-ai făcut, l-ai pierdut.

— Taci şi tu odată, nu mă mai zgândări, că şi aşa sunt amărât, dacă ştiam că face o prostie aşa de mare îl duceam la Râmnic, la şcoa­lă. Şi nu mai plânge, dă pierdut nu l-am pierdut, e el pă unde­va, o să vină, că nicăieri nu umblă câinii cu covrigi în coadă.

Trei luni au durat necazurile. Ioana bocea în fiecare zi, ăl bătrân tăcea ca de obicei, dar se vedea dojana în ochii lui, Ion se căia şi el, dar nu mai avea putere să răspundă la mustrări. Norocul a fost că au avut recoltă bună, s-au spetit muncind, însă cu folos, magazia, pătulul şi fânarul erau pline.

În săptămâna dinaintea Crăciunului a bătut la poartă Ilie, factorul, aducea o carte poştală, i-a dat-o Ioanei. Femeia a întors-o pe toate părţile, a crezut că e o greşeală, cine să le scrie lor, l-a între­bat pe om:

— Dă unde vine cartea, mă, Ilie, că eu nu ştiu să citesc.

Omul s-a uitat la adresă şi i-a spus:

— Vine de la un director, de la şcoala din Voiceşti, asta e lângă Drăgăşani. Mai mult nu pot să spui, că eu n-am voie să citesc scrisorile.

A avut noroc cu Măria, fata cea mică, făcuse şi ea, cu chiu, cu vai, patru clase, tocmai venea cu vitele de la adăpat. Ioana i-a ieşit înainte şi a întrebat-o:

— Vezi, mamă, ce scrie în cartea asta, că Ilie n-a vrut să-mi spună, a zâs că n-are voie să citească scrisorile.

I-a trebuit ceva timp fetei până a reuşit să înţeleagă ce era scris în carte.

— E pentru nenea Gheorghiţă, zice că de ce nu vă duceţi să-l luaţi de la şcoală, că e în vacanţă, scrie că are note bune, a luat şi premiu.

A intrat în curte şi Ion, se întâlnise cu Ilie şi venise repede să vadă ce e cu cartea poştală, avea el o bănuială că vine de la Gheorghiţă, dar bănuiala nu e sigură niciodată. A luat iute scrisoa­rea şi a citit-o, el avea două clase primare, fusese furier la armată, a citit-o tare, să audă şi Ioana: „Domnule Ghiţă, sunteţi invitat la Şcoala de Horticultură din comuna Voiceşti, judeţul Vâlcea, unde vă aşteaptă fiul dvs. Ghiţă Gheorghe, elev la şcoala noastră. Vă tri­mi­tem alăturat şi notele obţinute de fiul dvs. pe trimestrul I. Avem bucuria să vă anunţăm că fiul dvs. este premiantul clasei. Elevul se află la internatul şcolii şi este singur, ceilalţi elevi fiind plecaţi în vacanţă. Semnează director…”; nu se mai înţelege.

— Pune repede caii la căruţă şi hai să mergem, l-a grăbit Ioana. Să iau şi ceva dă mâncare, bietul copil, nici n-a avut ce să mănânce p-acolo.

În mai puţin de un ceas erau pe drum. Ion mâna caii tare, zicea că s-ajungă pe lumină, erau vreo treizeci de kilometri până la Voiceşti, cunoştea satul, că era în drumul spre Caracal şi Slatina. Au ajuns după apusul soarelui, l-au găsit pe Gheorghiţă, de-abia se ţinea să nu plângă, s-au dus şi la director, i-a cam certat, n-au avut ce să zică, erau vinovaţi, la despărţire le-a spus că să nu cumva să nu-l aducă înapoi după vacanţă, ar fi păcat, e cel mai bun elev al şcolii.

— Venim, domnule, l-a asigurat Ioana, cum să nu venim dacă ne spuneţi. Şi vă mulţumim că ne-aţi scris, nu mai ştiam nimic dăspre copil. Acu’, că ştim, o să fie altceva.

— Îl aducem, domnule director, l-a asigurat şi Ion.

Au mai stat să se odihnească şi caii, le-au dat ovăz, i-au adăpat şi au plecat înapoi acasă, aveau două felinare la căruţă, aşa că puteau să meargă toată noaptea, nu se mai grăbeau. Drumul la întors li s-a părut mai scurt, Ioana l-a întrebat pe fiu-so cum a ajuns el tocmai acolo şi de ce nu le-a scris şi lor, nu-l certa, ştia că nu-i place să fie certat.

— Am auzit că este lângă Drăgăşani o şcoală de horticultură, adică unde se învaţă cum se plantează şi se îngrijesc pomii pentru fructe. La Cremănari sunt mulţi pruni, meri, peri, cireşi, am zis că dacă e o şcoală pentru cultura pomilor, o să învăţ meseria de pomi­cultor. Când am plecat, nu ştiam ce ştiu acum, am învăţat multe lucruri şi o să mai învăţ.

— Bine, da’ cum ai ajuns, cine te-a dus?

— Nu m-a dus nimeni, am mers pe jos, am plecat dimineaţa şi am ajuns pe la apusul soarelui, m-am oprit de două ori să mă odihnesc şi să mănânc, luasem de acasă turtă, ouă, brânză, două cepe, mi-a ajuns. Le-am spus că n-am părinţi şi că vreau să mun­cesc, m-au văzut voinic, le-a fost şi milă, ce mai, m-au primit, m‑au dat la bucătărie, curăţam cartofi şi spălam vase. Domnul direc­tor m-a chemat la cancelarie, mă vorbise bucătarul de bine, i‑a spus că sunt bun de carte, că mi-ar place să învăţ, m-a descusut şi m-a înscris şi pe mine elev în anul întâi, aşa se spune la clasă, şi sunt patru ani. Când ceilalţi au plecat în vacanţă, sunt numai copii de oameni cu stare acolo, eu am rămas la bucătărie, dar nu mai aveam ce face şi nici mâncare nu mai era. M-a chemat iar domnul director şi m-a descusut din nou, n-am mai putut să-l mint, i-am spus că am plecat de acasă fără ştirea părinţilor şi atunci v-a scris. Mi-a fost frică, l-am rugat să nu trimită scrisoarea, n-a vrut să m‑asculte, a zis că o să vorbească el cu matale.

— Bine a făcut că a trimis-o, ăsta e om dăştept, l-am văzut eu. Nu ştiu de ce ţi-a fost frică, de câte ori te-am bătut eu pă tine ca să-ţi fie frică?

— M-ai bătut o dată, când te-am minţit, m-ai bătut rău, ai rupt o jordie din gard pe spatele meu, aveai dreptate, nu trebuia să te mint şi nici nu te-am mai minţit după aia. Nu-mi era frică de bătaie, de ceartă şi cicăleală îmi era frică, matale spui vorbe grele, dor mai rău ca bătaia.

— Aşa e, mă, Ioane, ai o vorbă ciudoasă, grea, îţi place să bălăcăreşti, nu laşi omul până nu-l duci în fundu’ iadului. Şi când începi, nu te mai opreşti odată.

Ion i-a ascultat fără să mai zică nimic, era prea mulţumit că şi-a găsit băiatul, acum nu avea încotro, o să-l ducă, după ce termină vacanţa, la şcoală, poate că iese şi de acolo ceva, directorul i s-a părut un om de treabă, serios.

 

Gheorghiţă a fost elev la Voiceşti timp de patru ani bătuţi pe muchie, cum se spune la Cremănari, şi a primit la terminare diplo­mă de horticultor. Şcolile de agricultură, printre care şi şcoala de la Pantelimon, cu patru ani de gradul I şi patru de gradul II, ultima devenită mai târziu institut agronomic, au fost şcoli secundare, corespunzătoare liceului, înfiinţate după model nemţesc adus de regele Carol I, pus în aplicare de ministrul Educaţiei Spiru Haret, organizatorul învăţământului modern din România.

La Voiceşti se predau toate materiile de liceu: matematică, fizică, chimie, ştiinţe naturale, istorie, geografie, logică, psihologie, limbi străine (germana, franceza şi italiana). În ultimii doi ani se intro­­duceau materiile de specialitate: horticultura, legumicultura, viti­cultura şi altele. Practica se făcea pe terenuri cedate şcolii de pro­prietari agricoli, iar laboratoarele erau dotate cu mijloace de expe­rimentare. Profesorii erau severi şi competenţi, nimic nu era improvizat sau mimat. Comuniştii au desfiinţat şcolile agricole, au dezorganizat tot învăţământul introducând modelul rusesc, neper­formant, dar au fost nevoiţi să recunoască pregătirea foştilor elevi, de care aveau mare nevoie, şi au dat aprobare celor care absolvi­seră şcoala de gradul II să treacă un examen, l-au numit examen de stat, prin care au primit diplomă de ingineri.

Am insistat asupra Şcolii de Horticultură de la Voiceşti pentru că a fost reprezentativă pentru învăţământul românesc din prima jumătate a secolului XX, când şcolile româneşti erau printre cele mai bune din Europa. Încă din anul 1911, martie 24, ziarul Magyarorszag de la Budapesta scria: „Organizarea şcoalei secundare române este cea mai frumoasă şi mai unificată din Europa. (…) România este acel stat din Orientul Europei care este cel mai sus­ceptibil culturii apusene. (…) România este Japonia Europei”.

Şcoala de Horticultură de la Voiceşti, desfiinţată de comunişti, a rămas, pentru elevul ei Ghiţă Gheorghe, un paradis ucis, nicio­dată uitat, şi dacă am reuşit s-o prezentăm, vom fi mândri că am îndeplinit o obligaţie morală. Portretul lui Gheorghiţă, feciorul Ioanei şi al lui Ion, va fi completat cu noi tuşe de culoarea vorbe­lor, acoperite cu fapte.

Deocamdată să ne întoarcem la Cremănari, unde se petrec întâmplări ciudate.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest