de Nicolae Radu

Păcat sau virtute, mândria de a te fi născut moştean vine de la strămoşi, se naşte odată cu primul ţipăt, cu dreptul natural de a vesti că ai venit să-ţi ceri moştenirea. Iorga a intuit bine spiritul moştenilor, celor născuţi în alte părţi li se arată, de la început, că nu pot să aibă pretenţii, nu sunt întrebaţi când se judecă vreo neînţelegere, li se spune venetici, nu pot pretinde numele de moş­tean decât după ce au intrat în familia unuia, prin înrudire. Şi atunci, veneticul înrudit este mai mult tolerat decât moştean. Doar copiii proveniţi din căsătoria între un venetic şi o moşteancă sunt consideraţi moşteni, o greşeală, pentru că sângele de venetic aduce multă necurăţenie, care îmbâcseşte nobleţea moştenească.

Moştenii de obârşie, neamestecaţi, sunt făloşi, cu înţeles de mândrie îndreptăţită, încrezători în dreptul lor, şi nu de îngâmfare şi înfumurare, ei nu se laudă că sunt moşteni, n-au nevoie să spună pentru că se ştie, se vede în ochi şi în fapte. Cu veneticii nu se poartă rău, îi lasă şi pe ei să trăiască, dar li se aduce aminte, din când în când, că nu sunt moşteni. Unui moştean i se mai iartă greşeli omeneşti, nu i se cere să fie uşă de biserică, cresc şi la Cremănari pui de cuc, pentru venetici, însă, nu prea se găseşte îngăduinţă. Celor care nu înţeleg cum vine treaba asta li se cuvine resuscitarea unor întâmplări petrecute prin anii ’30. Recunoaştem că avem nevoie de mult curaj să ne aducem aminte. Ne lăsăm încurajaţi de cuvintele marelui înaintaş Vergiliu, puse în gura lui Eneas, la moartea lui Laocoon: „Horresco referens”,„mă înspăimânt când povestesc” şi purcedem, cu inima cât un purice, cum frumos zice românul.

Feţe îngrijorate ieşeau pe la porţi ca să afle cum s-a întâmplat, vântul, norii, chiar şi soarele pe cer încremeniseră, năprasnica veste oprise toată suflarea pământului şi a cerului din Cremănari. Nae al Leanei lu’ Trică şi-a făcut curaj:

— Nu se poate, cum să facă văru-meu una ca asta, cum să taie omu’?

— Zice că nu l-a tăiat el, l-a tăiat Guriţă, adică al lu’ Băiete.

— Doamne fereşte! L-au făcut bucăţi, ca pă porc!

— Costică al lu’ Nae l-a lovit primul, cu paru’, i-a spart capu’. După aia au dat şi ăilalţi, au dat cu ce-au găsit, cuţitul de înjunghiat porci era pe laviţă, în învălmăşeală nu se mai ştie cine a tăiat pri­mul, erau înfierbântaţi.

Nae al Leanei rămăsese cu gura deschisă, ar fi vrut să mai spună ceva, dar nu găsea şi nici nu mai putea, vorbeau toţi, spunea fiecare ce auzise şi ce-i trecea prin minte. Ion Ghiţă ieşise la poartă, îi asculta, nu se băga în vorbă, ştia că vorbele se spun prea iute, zboară şi nu le mai prinzi, se amestecă şi pot să facă mult rău. Niciun negustor serios nu vorbeşte până când nu cântăreşte vorba. A ieşit, din căsuţa de peste drum, şi ăl bătrân. Trupul lui, mărunt din fire, se chircise în jurul oaselor, scăzute şi ele, muşchii se sub­ţias­eră şi te mirai, privindu-i, cum mai pot mişca trupul. Poate că fără toiag, frumos înflorat, un fel de talisman pentru bătrânii din satul Cremănari, n-ar fi mai avut puterea să se ridice. Toiagul nu era numai un sprijin, ci şi locul unde se aduna însufleţirea, acolo se afla forţa cea mare.

— Ce zic ăia? l-a întrebat pe Ion.

— L-au omorât pă Rusu, l-au tăiat în bucăţi.

— Cine l-a omorât?

— Au fost mai mulţi, Nae Trică şi fiu-so, Costică, Băiete, Culiţă Preda, Papa, erau mulţi, nu se ştie cine, da’ l-au tăiat ca pă porc. Era şi N.G. cu ei.

— Ăla i-a pus, ăla e capu’ relelor, îl pizmuia că suceşte capu’ la femei, vrea să fie numai el tauru’ satului.

— Aşa zic şi eu, da’ e mai bine să nu ne băgăm.

— N-ai tu nicio treabă, vezi-ţi de-ale tale.

Au intrat fiecare în curtea lui şi au dus vestea muierilor.

Rusu era un venetic, venise în sat, nu se ştia de unde, nu era rus, numele multor oameni vine de la un strămoş, al lui nu se ştia de unde vine, omul nu vorbea despre trecut. Era un bărbat fru­mos, prea frumos ca să nu fie remarcat, isteţ, harnic, ştia multe coţcării, istorii hazlii, învăţase „Povestea vorbei”, a lui Anton Pann, pe de rost, cânta din fluier şi din gură, era mare jucător la horă şi nu e de mirare că fetele şi chiar femeile tinere se îmbulzeau să fie jucate de Rusu. S-a însurat repede, a luat o fată înstărită din Cremănari, că pe cele frumoase credea că le putea lua şi fără nun­tă. Pentru că era priceput şi muncitor şi se însurase cu o fată de moştean, s-a amestecat uşor cu ceilalţi, a zis că, gata, e şi el moş­tean. Nu era chiar aşa, flăcăii, dar mai ales tinerii căsătoriţi au pri­ce­put repede că Rusu le sucea capul fetelor şi muierilor tinere, prea multe începuseră să umble prin pădure, după surcele, după bureţi, crăiţe şi mânătărci, unele chiar fără motiv. Lumea vorbea vrute şi nevrute, nu e bine să te iei după gura lumii, însă necazul era că lui Rusu îi plăcea să bage zâzanie, le făcea pe muieri să se certe între ele, greşeală mare, nimic nu e mai primejdios decât o ursoaică întărâtată sau o femeie geloasă. Vorbele se încurcă, se încâl­cesc în intrigi, mintea femeii fiind o fabrică de năvoade şi nade perfide unde numai intrarea se face cu uşurinţă. Prea sigur de el, Rusu a vrut să-şi rezolve rivalităţile cu soţii încornoraţi opunându-le ibovnicele ispitite, le îndemna să-i ocărască, să-i batjocorească, într-un cuvânt, intra prin mijloace necinstite în casa oamenilor. Inteligenţa unită cu viclenia dădea roade, în multe familii intrase zâzania, unele muieri nu-şi mai vedeau de casă şi copii, îşi respingeau bărbaţii şi-i umileau. Se ştie cât de mult poate să rabde un bărbat de la muierea lui şi poate că Rusu ar fi reuşit să facă multe necazuri, însă, în afară de bărbaţii încornoraţi, mai erau în sat şi alţi amatori de fuste ridicate, fustangii, cum bine le zice românul pus pe şotii. Bărbatul, cât ar fi el de om cu pălărie şi minte dedesubt, păstrează rudenia cu animalele, cunoscute pentru ardoarea şi violenţa folosite pentru îndepărtarea rivalilor. Preapli­nul hormonilor de tinereţe, parfumul de sălbăticie al pădurilor şi niscai moşteniri barbare lucrau cu multă osârdie, înfierbântând sângele şi dezmorţind dorinţele. Era nevoie numai de scânteia ce aprinde iasca, se găsea cremene pe toate drumurile şi ţuică în magaziile celor ce ştiuseră s-o păstreze, s-o chibzuiască.

În ziua năprasnicei întâmplări s-au adunat sub şopronul din spatele casei lui Nae Trică, era bine pitit, departe de uliţă, numai bun pentru taclale şi uneltiri. Se adunaseră mulţi, poate nu întâm­plător cei ale căror neveste prinseseră obicei să umble prin pădu­rea din Valea Ruzii. Nu lipsea N.G., învăţătorul, om cu greutate, cu vorbă măsurată, respectat nu numai pentru că era feciorul primarului, ci şi pentru ştiinţa de carte şi asprimea cu care o intro­ducea în capetele copiilor. N.G. era un bărbat elegant, apa­rent inabordabil, părea că nu vede nimic şi pe nimeni când trecea pe drumul lung ce-l ducea din Capul Ogoarelor până la Valea Ruzii. Nu era chiar aşa, se oprea preţ de câteva momente, când întâlnea câte o fostă elevă, proaspăt măritată. Nimeni nu auzea ce-i spunea, vorbele erau puţine şi trecerea din curtea bisericii, prin spatele şcolii, în cancelarie nu era decât o simplă întâmplare, ora se sta­bilea în momentul întâlnirii. După cum se ştie, crimă perfectă nu există, vecinii şcolii cunoşteau năravul învăţătorului, însă prestanţa lui asigura o discreţie aproape totală. De la o vreme însă, numărul celor care treceau din curtea bisericii în curtea şcolii se împuţinase, iar N.G. fuma ţigară de la ţigară, şi nu din cele obişnuite, ci din cele ce lăsau în urmă un parfum special, de bărbat distins.

În ziua necazului, N.G. a dat de băut la toată lumea, nu era prima dată când o făcea şi buna dispoziţie a găsit toate porţile deschise. Nu se mai ştie dacă l-a chemat cineva şi pe Rusu, vecinul de peste drum, el era de-al casei la Nae Trică, Miţa lu’ Nae fiind una dintre cele ce-şi făceau des de lucru pe Valea Ruzii. Mai trebuie adăugată şi observaţia, deloc lipsită de importanţă, că Miţa era cea mai frumoasă femeie din sat. Ar mai fi fost şi alte amă­nunte ce meritau să fie cunoscute, însă, ca un făcut, nimeni n-a mai putut să-şi aducă aminte cine a început ostilităţile şi cum s-a ajuns la crimă. Tot ce s-a povestit venea de la vorbitori ce poves­teau din auzite. Unii spuneau că primul a înfipt cuţitul Costică, băiatul cel mare al lui Nae Trică, era posibil, pentru că flăcăul devenise ţinta unor ironii răutăcioase în sat.

— Unde e mă-ta, mă, tot în Valea Ruzii are treabă?

— Mă Costică, spune drept, surorile tele mai mici sunt şi surorile băieţilor lu’ Rusu?

E greu, când ai 18 ani, să înghiţi vorbe batjocoritoare la adresa mamei tale. Tat-so, Nae, nu mai avea, de multă vreme, nici un cuvânt în casă, încercase şi el să spună câte ceva din ce vorbea lumea, dar se umpluse de Doamne fereşte, de ocări şi insulte

— Tu vorbeşti, mă, prăpăditule, tu, care nu eşti bun de nimic, îţi muţi curu’ toată ziua dintr-un loc în altu’, nici un gard nu eşti în stare să faci, să-mpute locul sub tine, n-ai făcut nimic în viaţa ta, proastă am fost eu când te-am luat, m-a orbit dracu’, mă căutau băieţi buni, şi de la Bercioiu umblau după mine.

— Umblau, da’ numai pă pâraie, n-a venit niciunu’ să te ceară de nevastă, a îndrăznit să-i spună Nae. Pă mine m-ar fi luat toate fetele, dacă nu mă punea ăl cu coarne să mă culc cu tine şi să-mi pici cu tronc.

— Mă, tu să nu vorbeşti cu mine aşa, că-l pun pă unu’ să-ţi rupă oasele, o să paţi ca Niculae, nevolnicu’ lu’ Dobre, că l-a pus dracu’ să umble pân pădure, să vază cine cu cine să vede şi s-a ales cu picioarele rupte.

— Cine cu cine să vede? Mai bine ai spune-o p-a dreaptă: cine cu cine să-încalecă.

— Mă, da’ prost mai eşti, nu vezi decât lume încălecată. Mai bine te-ai şterge şi tu la cur, că-ţi sunt izmenele pline de căcat. Şi vezi că moare vaca dă sete în grajd, puturosule!

Costică a vrut odată să ia partea lui taică-su, tot ce spunea mă-sa era minciună, Nae era dulgher priceput, făcea şi butoaie, îl chemau oamenii la lucru şi aducea banii acasă, nu-i bea ca alţii, dacă aveau ce le trebuia în casă, de la el aveau. Tot satul vorbea de mă-sa, că se ţine cu Rusu, Costică prinsese o crâncenă duşmănie faţă de omul care băga zâzanie în casa lor. Ştia toată lumea necazul lui Costică, unii ziceau că n-o să se termine bine, că băiatul lui Nae e aprig şi înverşunat. Poate că d-aia a ieşit vorba că primul cuţit l-a înfipt Costică, aşa o fi fost, însă Rusu era atât de ciopârţit, că e greu de crezut că l-a tăiat un singur om, mai ales că se adunaseră, din întâmplare, toţi bărbaţii ibovnicelor lui.

Când a venit jandarmul i-a găsit beţi morţi, niciunul nu mai putea spune ce s-a întâmplat, vorbeau toţi deodată, continuau să golească sticlele de ţuică, umplute mereu de cineva, şi erau veseli şi mulţumiţi. Omul legii a telefonat la Râmnic, de unde a primit ajutoare şi i-a dus la închisoarea de lângă Liceul de meserii. După câteva zile s-au întors la casele lor, nu toţi, a rămas la pârnaie Guriţă Băiete, ziceau că el l-a omorât, i-a dat cu parul în cap, şi că la beţie nu se mai ştia cine îi ciopârţise cadavrul. Altceva nu s-a mai aflat. După vreun an şi jumătate a venit şi Guriţă, nu părea să fie supărat sau să-i pară rău, ba chiar, dacă îi dădeai o ţuică, se lăuda că a scăpat satul de un fustangiu jegos, un spărgător de case.

Rusu a fost înmormântat la cimitirul din Pleaşă, a venit multă lume, popa Gheorghe a ţinut o slujbă mai lungă, s-a rugat pentru iertarea păcatelor mortului, că cine nu are păcate pe pământ, l-a lăudat că a fost om harnic şi cu frică de Dumnezeu, deşi nu prea venea pe la biserică, îşi plătea pomelnicele, sărindarele şi fondul parohial. Bărbaţi n-au fost mulţi, au fost mai multe femei şi s-a spus că la puţini morţi s-a văzut jelanie mai mare ca la Rusu. N-a lipsit nici Miţa lui Nae Trică, plângea înăbuşit, toată lumea se uita la ea şi dacă or fi fost şi din cei ce suduiau în gând, nu se ştie, oricum toate muierile au fost invidioase, că tare bine îi stătea îmbrăcată în negru. Când a trecut căruţa cu sicriul pe lângă casa lui Ghiţă, au ieşit la poartă amândoi, şi ăl mic, şi ăl bătrân, Rusu fusese prieten cu amândoi, le plăcea că era isteţ, glumeţ şi harnic, o fi avut el şi păcate, cine n-are, dar nici aşa, să bagi cuţitul în om, mai bine şi-ar fi văzut de muierile lor.

— Aici e mâna lu’ N.G., şi-a dat, din nou, cu părerea ăl bătrân. Ăl mic n-a avut nimic de adăugat.

Nimeni nu ştia să se fi petrecut până atunci, la Cremănari, întâmplări ca cea descrisă mai sus, bărbaţii erau aprigi, răzbunători, femeile ţâfnoase, arţăgoase, zeflemeaua şi bârfa erau la ele acasă, fără ca vreunul sau vreuna să se fi gândit să ia viaţa cuiva pentru păcate omeneşti. Crima a cutremurat satul şi a rămas în amintire ca un vis urât. Din păcate, n-a rămas şi fără alte urmări. Peste câţiva ani, a avut loc o crimă şi mai înspăimântătoare. Fata mijlocie a lui Nae Trică, a Miţei, o mândreţe de copil, de 12 ani, o zână, muierile ziceau că o s-o întreacă pe mă-sa la frumuseţe, a plecat într-o dimineaţă cu vitele pe izlazul din Giurgeni, nu era singură, era cu fetiţa lui Culiţă Preda, erau prietene, păşteau vitele împreună, nu le plăcea să se amestece cu ceilalţi copii. Era dis-de-dimineaţă, devre­me, abia ajunseseră, când a apărut un om cu haine kaki, ca ale soldaţilor, dar mai jerpelite. Avea faţa acoperită cu un fular, nu i se vedeau decât ochii, ţinea în mâini o puşcă şi le-a zis fetelor, cu vorbă aspră, că de ce lasă vitele în pădurea statului. Le-a împins, ameninţându-le cu puşca, într-un pârău, pe fata lui Preda a legat-o cu un curmei de sfoară, iar pe a lui Trică a trântit-o la pământ, i-a astupat gura şi a siluit-o cu o cruzime greu de imaginat. A luat apoi puşca şi i-a tras un glonte în cap, după care a plecat. Fetiţa lui Preda, îngrozită, a reuşit să se dezlege şi a fugit acasă, urlând. A fost nevoie de mult timp până când a putut să spună ce văzuse.

După cele scrise mai sus nu mai rămân multe de adăugat. Toate încercările de a-l găsi pe criminal au rămas fără rezultat, s-a spus că nu poate fi tăgăduită legătura dintre cele două crime, a fost suspectat unul dintre feciorii lui Rusu, un fost jandarm, omul a adus dovezi că în ziua şi la ora crimei se afla într-o localitate depărtată de sat, nu putea să fie în acelaşi timp în două locuri, s-a spus că a angajat un criminal, nimic nu a putut fi dovedit şi odioasa faptă a rămas nepedepsită de legile scrise de oameni. Nu însă şi de cele nescrise, mai puternice şi neiertătoare.

Guriţă spunea şi credea că este nevinovat, era beat şi nu-şi mai amintea nici că a dat cu parul, nici că a înfipt cuţitul; a ispăşit vina altuia cu închisoarea, n-a avut încotro dacă aşa a zis judecă­torul, însă nu şi-a făcut prea multe mustrări, în mintea lui n-aveau loc, omul poate să facă multe prostii la beţie. Nae, despre care s-a spus că l-a ciopârţit pe Rusu, nu-şi mai aducea nici el aminte, a înţeles mai târziu că în curtea lui a murit un om, a stricat şopronul, loc blestemat, l-a chemat pe popa Gheorghe să facă o slujbă, însă popa i-a spus că e prea repede după crimă. N-a mai fost om întreg în anii ce i-au mai rămas de trăit, n-a avut putere să se bucure de moartea rivalului, zicea că era mai bine înainte, când trăia Rusu, atunci se certa cu muierea, avea motive, acum nici nu-l mai băga în seamă, nici pe el, nici pe copii, erau ca şi morţi pentru ea. Mintea femeii se rătăcise de durere, îl pierduse pe Rusu, singurul om pe care îl iubise, după moartea lui viaţa nu mai avea niciun preţ. Pleca de acasă, hoinărea prin pădure, se oprea în locuri numai de ea ştiu­te, nu-i păsa că o văd oamenii, nici nu-i vedea, pentru ea timpul se oprise când l-au coborât în pământ pe Rusu. N-a înţeles nimic din ce i s-a spus despre fata ucisă în Giurgeni. A mai trăit câţiva ani, nu mai era frumoasă, privirea rătăcită, de vrăjitoare, îi speria pe copii. Au găsit-o într-un luminiş din Valea Ruzii, se luptau pentru carnea ei corbii şi şobolanii.

Copiii lui Nae şi ai Miţei, nevinovaţi, au tras ponoasele de pe urma înspăimântătoarei crime: unul a ajuns la ospiciul de nebuni, altul, Costică, cel despre care se spunea că ar fi înfipt primul cuţi­tul, s-a spânzurat. Se spune că păcatele mari, neispăşite, rămân urmaşilor, o nedreptate pentru minţile neîncăpătoare ale oame­nilor. Cât despre păcatele mai mici, ca cele ale lui Rusu, ele au fost iertate, urmaşii lui nefiind urmăriţi de năpastă. Unul singur, despre care s-a spus că a fost vinovat pentru moartea fetiţei de 12 ani, n-a mai revenit niciodată în sat.

Ar mai fi de judecat N.G., despre care ăl bătrân spunea că ar fi fost adevăratul vinovat, pentru că a pus la cale crima. El n-a fost învinuit de judecătorii oficial, dar şi-a primit pedeapsa meritată. Viaţa lui a purtat semnele neîmplinirii, a cunoscut trupul multor femei fără să le fi simţit sufletul, fără să le dăruiască altceva decât sămânţă fără rod. S-a însurat, de fapt l-au însurat, cu o femeie mai mare decât el, insensibilă, urâtă, un fel de bărbat ratat, a luat de la ea pământul, destul de mult, fără să-i dăruiască nimic. S-au pedepsit unul pe altul, nevasta lui N.G. fiind una dintre cele mai nesimţitoare şi cinice femei văzute la Cremănari. Legătura dintre ce doi soţi a fost ura şi dispreţul faţă de toată lumea.

N.G. a fost mai mult temut decât respectat, n-a putut să iubească şi n-a fost iubit, nu poţi să iubeşti, omeneşte, o piatră. Cea mai mare pedeapsă a fost că n-a avut urmaşi; dacă, aşa cum s‑a bârfit, una dintre eleve ar fi fost fiica lui, ea nu i-a moştenit şi păcatele, l-a moştenit pe cel căruia i-a purtat numele, om harnic şi credincios, vrednic de toate laudele. Luat prizonier de ruşi, a reve­nit ca maior al celebrei divizii „Tudor Vladimirescu”, formată din foşti ofiţeri reconvertiţi. A fost organizatorul mai multor tâlhării, urmate de beţii şi dezmăţuri desfrânate, la Restaurantul „Berbecul” din Piteşti. A făcut şi închisoare, ca deţinut politic anticomunist. Revenit în sat, îmbătrânit, cu faţa scofâlcită, gârbov, se însoţea cu beţivii, le asculta inepţiile, şi numai rareori spunea câte o vorbă, de cele mai multe ori înţepătoare. L-a supărat într-o zi pe Oane Joiţa, măscăriciul satului:

— Bă, tu să nu-mi tai vorba, să nu mă superi, că-ţi bag custura asta în bojogi, l-a repezit Oane.

Era prea mult, orgoliul fostului şef de răufăcători s-a şifonat. L-a săgetat cu o privire ucigătoare şi i-a ripostat:

— Pleacă, mă, prăpăditule cu custura ta, jagardeaua dracului, auzi, am venit eu după front să mă înjunghie prostul satului. S-a sculat de pe scaun, şi-a îndreptat şalele, trupul şi-a reluat, pentru câteva momente, vigoarea de altădată, Oane s-a chircit a neputinţă într-un colţ, timp suficient pentru ca N.G. să părăsească bodega cu capul sus.

I-a zis-o N.G., s-a bucurat un beţiv.

— Te pui cu ăsta? a completat filozofic un altul.

 

Crima povestită mai sus a rămas în amintirea satului ca o dovadă a cruzimii ajunse la limita dintre omenesc şi animalic. Inspiratorul crimei s-a făcut vinovat şi de alte fărădelegi, aşa că prezicerea înţeleaptă a negustorului, „Ăsta n-o să moară în patul lui”, n-a fost decât pedeapsa meritată. N.G. s-a stins într-un şanţ, pe drumul de întoarcere de la cârciumă.

 

Întâmplări ca cea descrisă mai sus nu fac parte din modelul de purtare în satele de moşteni, oamenii sunt aprigi, trufaşi, dar se opresc înainte de uciderea prin cuţit, chiar dacă nu se sfiesc să-l folosească.

Neica Gheorghe Cincă era un om respectat, priceput, harnic, vorbea puţin şi cu miez, îi plăcea mai mult să asculte, să judece, fără să spună ce credea, într-un cuvânt, era un înţelept. Prietenia dintre Ion Ghiţă şi Gheorghe Cincă se întemeia pe respect, pe recunoaşterea meritelor fiecăruia. Se ştiau de mici, copilăriseră împreună, aveau amintiri comune, se opreau bucuroşi de fiecare dată când se întâlneau, aveau ce să-şi spună şi, lucru important, nu vorbeau niciodată despre alţi oameni. Cincă trecea destul de des pe la poarta lui Ghiţă, era vânător pasionat, avea puşcă şi permis de vânătoare, nu ca alţii, care puneau laţuri şi capcane.

— Te duci după iepuri, Gheorghe? Dacă împuşti mai mulţi, treci şi pe la mine, bem o ţuică şi poate frigem unul la mine. Da’ vezi să nu fie iepuroaică, mie nu-mi plac muierile.

— Ce, mă, tu crezi că eu am timp s-o caut între picioare? Dacă sare, trag şi după aia văd. Dacă s-o nimeri să fie iepuroaică, te faci şi tu că nu vezi. Oricum, după ce o dezbraci dă piele, nu mai ştii ce a fost.

Glumeau, Ion ştia că Gheorghe nu împuşca niciodată doi iepuri, zicea că îi ajunge unul, iar Gheorghe ştia că lui Ion nu-i place carnea de iepure.

Când venea vorba de Cincă, Ghiţă, de obicei zgârcit cu laudele, nu pierdea ocazia să spună vorbe bune.

Ăstuia nu-i suflă nimeni în ciorbă, nu-i place să vorbească de alţii, dar nici alţii să nu se bage în treburile lui. Când eram flăcăi, nu era niciunul mai voinic decât el, noi, ăilalţi, ne luam la trântă, ne trânteam pe rând, dar pe el nu-l punea niciunul la pământ.

N-avea duşmani, nu supăra pe nimeni şi totuşi s-a ivit un vrăjmaş, Mărin Manea, care a prins ciudă pe el. Mărin era al patru­lea bărbat al Miţei lu’ Dumitru Trică, Gheorghe fusese unul dintre cei trei dinainte, o lăsase când a văzut că se ţine de prostii, că-i fug ochii după alţi bărbaţi. Miţei nu-i venise să creadă, ea zicea că nu e bărbat să nu moară după fundul ei, şi uite că Gheorghe plecase fără să se mai uite înapoi. A vrut să-i facă în ciudă, l-a luat pe Mărin, flăcău chipeş, tocmai venise din armată, degeaba, Gheorghe trecea pe lângă ea fără să întoarcă nici măcar capul. Mărin a simţit slăbiciunea Miţei pentru Gheorghe, nu i-a convenit şi, deşi n-avea motiv, îi purta pică. Într-o seară a dat de băut unor vecini amatori de chilipir, a zis că face şi el cinste, că i-au mers bine afacerile, numai că, după ce oamenii s-au cherchelit, i-a scos în drum şi l-au aşteptat pe Gheorghe Cincă, se înserase şi se întorcea omul cu brişca plină cu prune, din Barangi, unde avea o ogradă.

— Ce ai, mă, în brişcă şi de unde vii acuma, noaptea?

Cincă a vrut să nu-i bage în seamă, a dat bice la cai, dar Manea s-a aşezat înaintea cailor, care s-au oprit, tot românul ştie că un cal nu calcă în picioare un om. Manea i-a asmuţit pe beţivi:

— Ia vedeţi, mă, ce are ăsta în brişcă, de nu vrea să ne arate.

S-a produs o îmbulzeală, cu îmbrânceli şi suduieli, Cincă era vânjos, i-a doborât pe câţiva şi atunci s-a petrecut necazul cel mare, nu se ştie cum, a apărut în mâinile unui beţiv un briceag.

— Dă-i, mă, câteva găuri, l-a îndemnat Manea, că altfel ăsta ne rupe picioarele.

N-a fost nevoie să-i spună de două ori, beţivanul, zălud şi înfierbântat, a început să înfigă briceagul în Gheorghe Cincă, l-a înfipt de 42 de ori, norocul a fost că lama era scurtă şi n-a ajuns la inimă, la plămâni sau la vasele de sânge. E adevărat că, deşi înţe­pat, nici Cincă n-a rămas dator, a lovit în dreapta şi în stânga şi pe cuţitaş l-a împins într-un gard de i-a intrat un par în fund. A avut putere să se urce în brişcă, să dea bice la caii speriaţi şi să-i conducă până acasă.

Biata Leana, nevastă-sa, o femeie pe cât de frumoasă, pe atât de înţeleaptă, l-a oblojit, i-a spălat şi îngrijit rănile, astfel că Gheorghe s-a întremat destul de repede şi, mai ales, nu s-a plâns la nimeni. În sat s-a aflat de întâmplare de la beţivii care îl atacaseră, după ce Gheorghe le-a rupt oasele, nu departe de locul unde fusese înjunghiat.

— L-am căutat pă dracu’ şi l-am găsit. Să vă ferească Domnu’ să intraţi pă mâna lu’ Cincă, are pumnu’ ca ciocanu’, se văieta Mărineţ, unul dintre beţivani, mulţumit că a scăpat cu atât.

Şi cum toate poveştile au şi o morală, e bine să adăugăm că dacă după N.G. n-au rămas decât amintiri urâte, după Gheorghe Cincă au rămas trei nepoţi, vrednici de toată lauda, demni urmaşi ai satului, oameni harnici, cu frică de Dumnezeu, ctitori ai unui sfânt locaş de rugăciune, binemeritat de moştenii Cremănarilor.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest