de Nicolae Radu

Ion era mai mult pe drumuri, zilele săptămânii le ştia după târgul de vite unde urma să meargă: marţi la Râmnic, miercuri la Câmpu-Mare, joi la Drăgăşani, vineri la Milostea sau Polovragi. Sâmbăta venea cu vitele la Râmnic, unde-l aşteptau măcelarii. Se mai rânduiau între ei, mai săreau câte un târg, câteodată se mai repezeau şi la Sibiu sau Piteşti, să ducă vite, când piaţa din Vâlcea era prea sătulă, se întâmpla asta când erau ani ploioşi, când toată lumea creştea viţei şi tăuraşi. Când ajungea acasă se hodinea şi el, nu-l punea nevasta la muncă, avea bani şi găsea repede oameni, toţi ştiau că Ghiţă plăteşte bine.

— Ce mai e nou p-aici, te-ai descurcat? a întrebat-o pe Ioana.

— E, aici nu e nimic nou, muncă şi iar muncă, da’ nu mă plâng cât oi fi sănătoasă. M-a tot bătut la cap Gheorghe al lu’ Din, primaru’, zice că de ce nu te duci şi pe la el.

— Ce mai vrea şi ăsta, am plătit dările, păşunatu’, am dat bani şi pentru pietruit drumurile, da’ văz că n-au făcut nimic.

— L-am întrebat şi eu ce are să-ţi spună şi a zis că vrea să te facă ajutor dă primar, asta ţi-ar mai trebui, să vină lumea la poartă, să le faci cutare sau cutare treabă, nu e Primăria pentru noi, acolo se duc ăi de n-au ce face acasă.

— Nu mă duc, spune-i că ai uitat, că am trecut în fugă, spune-i ce vrei, să mă lase în pace.

N-a apucat să termine ce avea de zis, că au început să latre câinii la poartă, semn că se oprise cineva. L-a văzut, pe fereastră, pe Oniţă Milică, fostul primar, omul ţărăniştilor.

— Ieşi mă Ioane până la poartă, că mi-e frică de câinii ăştia, latră ca turbaţii şi sunt gata să mă sfâşie dacă intru în curte.

— De sfâşiat nu te sfâşie, da’ pantalonii ţi-i pot rupe, poate şi o bucată de piele. Dacă nu intri în curte n-ai de ce să te temi, nu muşcă decât pe cei ce intră fără voia stăpânului.

S-a dovedit că aşa era, când a ieşit Ion din casă câinii s-au retras cuminţi în fundul curţii, cu ochii pe Oniţă, dar fără să mai latre.

— Te-aş chema în casă, da’ e mai bine colea în magazie, e umbră şi fac cinste cu o ţuică.

— Nu te refuz, Ioane, ştiu că ai ţuică bună, curată şi tărişoară, adică aşa cum e mai bună.

— Nu ne ţinem noi dă prostii, ştii, capitalul negustorului nu e numai la chimir, e şi în cuvântu’ dat, în cinstea lui, dacă nu e cinstit nu face nici cât o ceapă degerată.

— Eu n-am făcut negustorie, nu că n-aş fi cinstit sau că n-aş fi găsit bani, da’ nu mă pricep, cum să faci o meserie dacă nu te pricepi?

— Ei, se învaţă, ca toate meseriile, da’ e bine s-o înveţi dă mic.

— N-am învăţat-o, m-a pus necuratu’ să intru în politică, m-a băgat Din al Popii, a zis că sunt bun de gură, după ce m-a băgat a trecut la liberali, ăştia schimbă partidele ca pă cămăşi, când se murdăresc le aruncă şi iau altele, nu ştiu să le spele. După ce m-a pus primar, nu m-am luat după el şi ne-am certat, acu’ suntem la cuţite, ştii şi tu că ăl mai mare duşman îţi este fostul prieten, când nu vrei să faci ca el. De la cearta cu Din mi s-a tras, că nu m-au mai ales, da’ n-a intrat timpul în sac, o să mai vină şi alte alegeri şi o să cadă liberalii, nu vezi că n-au făcut nimic? Vreau să termin drumurile începute, Piepteştii, Surdeştii şi Todereştii, la Bărangi nu mă mai bag, că n-o să-i fac lu’ Gogu drum. La anu’ o să fie alegeri, caut oameni serioşi, aş avea nevoie de un ajutor de primar destoinic, să-l creadă oamenii, nu vezi că din neamul Milculeştilor n-am ce alege, numai gura de ei. Ar mai fi Deaconu, Ion, cumnatu’ matale, dacă ai merge cu mine ar veni şi el. Am auzit că umblă şi liberalii să te ia la ei, Gheorghe al lu’ Din se laudă că o să vii, zice că nu-l poţi refuza pe naşu’, că eşti finu’ lui.

Ion se uita la Oniţă, îi mergea gura şi mintea, tot ce spunea părea să fie adevărat, poate că era şi cinstit, asta nu s-ar putea şti decât dacă te întovărăşeai cu el. Oricum, de negustor nu era bun, vorbea prea mult, negustorul vorbeşte puţin şi face, sau nu face, târgul. Îl ştia bine pe Oniţă, de mic copil era iute la minte şi înfigăreţ, a fost totdeauna primul la şcoală, Popa Dănescu îl lăuda, spunea că are cap de ministru, copiii îl porecliseră după spusa popii, îi ziceau Oniţă Ministru’. Din cataloagele şcolii, existente încă în anul 1960 la arhivă, se putea vedea că cele mai mari note primite de un elev, de la înfiinţarea scolii, în 1864, până în anul 1940 erau notele lui Milică F. Ion, adică Oniţă. Cât despre Popa Dănescu, ai cărui elevi au fost aproape toţi locuitorii satului, nu exista om care să nu tresară cu emoţie auzindu-i numele. Cultivat, înţelept, drept, blând şi credincios, Popa Dănescu a fost, ca preot şi învăţător, trimisul lui Dumnezeu la Cremănari.

Şi Oniţă se uita la Ion şi încerca să-l măsoare văzându-l cum asculta şi cum îl privea. După o vreme de tatonare a zis că poate să spună şi mai mult, venise cu plan făcut de acasă.

— Tu eşti tânăr, dacă înveţi treburile Primăriei o să ajungi primar, nu e altu’ mai bun ca tine la Cremănari.

Ion a mai tăcut un timp, nu-i plăcea să dea răspunsuri grăbite şi nici să-şi ia cuvântul înapoi. A mai umplut un ţoi de rachiu şi, după ce a tuşit a pregătire, a dat grai:

— Mi-a spus muierea că m-a tot căutat Gheorghe al lu’ Din, i-a spus că vrea şi el să mă facă ajutor de primar. Docamdată nu pot să dau niciun răspuns, că nu m-am hotărât la ce partid să mă scriu. L-a privit pe Oniţă pe sub mustaţă, să vadă dacă i-a plăcut gluma, a înţeles după zâmbetul şugubăţ că i-a plăcut şi a continuat: Vorbirăm mai înainte de negustorie, că este o meserie, că trebuie s-o înveţi de mic, te întreb: politica nu trebuie învăţată, nu este şi ea o meserie?

— Vezi mă, Ioane, d-aia îmi place mie de tine, că nu vorbeşti fără să te gândeşti, ca alţii, dacă le dai o ţuică o omoară şi pe mă‑sa. E adevărat că şi politica e o meserie, şi încă una a dracului de grea, în politică e nevoie să te pricepi la oameni, să ştii cum să-i iei şi tu ai învăţat asta de la negustorie. Un negustor poate să se apuce şi de politică, da’ pentru un politician e mai greu să se apuce de negustorie dacă n-a învăţat-o de mic.

— Zici că politica e meserie grea, de ce e grea, te scoli când vrei, faci ce vrei, nu te duci la sapă sau la coasă, nu umbli pă dru­muri, mergi prin sat, stai de vorbă cu oamenii, le promiţi marea cu sarea şi nu ştii dacă te poţi ţine de cuvânt. Eu, cam asta cred că e politica, da’ ţi-am spus, nu mă pricep, mai trebuie să fie şi altceva dacă e meserie.

— Politica a fost de la început o ocupaţie de luptători, cei puter­nici organizau viaţa în cetate, grecii îi spuneau polis, îi obligau pe cei slabi să-i asculte şi luau bucata cea mai mare şi mai bună. Ziceau că li se cuvine pentru că îi apără de duşmani, de oameni şi de animale. Cine avea putere avea pretenţia să ia mai mult şi dacă nu i se dădea, lua cu forţa. Pe vremea grecilor, politica a fost un meş­­teşug, o artă, se învăţa la şcoală. Treaba politicienilor era să facă ordine şi s-o păstreze. Eu am învăţat multe de la învăţătorul nostru, Părintele Dănescu, Dumnezeu să-l odihnească, el m-a îndemnat să citesc, mi-a dat Biblia, unde este multă politică, Alexandria, povestea vieţii lui Alexandru Machedon, un mare poli­tician, mi-a dat cărţi, mi-a povestit istoria grecilor şi a romanilor, atunci s-a plămădit politica, înainte oamenii o făceau fără să ştie cum se cheamă.

Primii politicieni erau oameni dibaci, învăţaţi, vorbeau fru­mos, vedeau ce vor oamenii şi promiteau că le îndeplinesc dorin­ţele. Atunci era mare lucru să fii politician, te străduiai să câştigi încrederea, nu puteai să înşeli, pentru că nu te mai asculta nimeni. Filozofii şi politicienii erau cei dintâi în cetate, la greci. Acum nu mai este aşa, acum politica este o luptă pe viaţă şi pe moarte, învin­sul pierde tot, nu rămâne cu nimic, scopul multor politicieni de azi este să pună mâna pe cheia de la casa cu bani şi pe ştampilă, să ia puterea şi s-o păstreze pentru ei, prin toate mijloacele. Am aflat şi eu toate astea destul de târziu, după ce m-am băgat în poli­tică. Aici, la Cremănari, oamenii erau conduşi înainte de bătrâni înţelepţi şi de tineri destoinici, aleşi pentru merite şi ascuţimea minţii, nu se luptau moştenii între ei, fiecare avea dreptul să spună ce vrea şi era respectat. Când am înţeles eu ce este politica astăzi, era prea târziu să mă dau înapoi şi nici n-am mai vrut să las obştea şi moştenirea pe mâna unor venetici hrăpăreţi şi necinstiţi.

— Eu nu m-am gândit prea mult la politică, o făceau alţii şi am crezut că o fac pentru oameni, aşa cum spuneau, e bine că mi‑ai dăschis capul, acum înţeleg de ce s-au mutat hotare, de ce pri­marul s-a întins în izlazul satului. Când eram mic, pe pământul lui de acuma păşteam oile, acum le ia la obor, dacă s-a ales primar şi are putere a intrat cu hotarul în izlaz, a făcut acte la Primărie şi n-are nimeni ce să-i mai facă. Dacă politica este o luptă şi se dă între oameni, e cinstit să laşi şi ălui cu care te lupţi cu ce să tră­ias­că, dacă se zbate, are şi el drept să ia ceva, aşa e la noi, la negustori.

— Ioane, în politică nu eşti bun dacă nu poţi să tai în carne vie, cu milă nu se poate face politică. Dacă ţie ţi-e milă de adver­sar, lui n-o să-i fie milă de tine, bagă cuţitu’ în tine, te schilodeşte, poate să te şi omoare, ca să pună el mâna pe putere şi pe avere. Politica de astăzi este o luptă pe viaţă şi pe moarte. Da’ mai e ceva, nu poţi să faci nimic pentru oameni dacă n-ai putere, de multe ori binele se face cu sila, omul dacă nu ştie de frică nu te lasă să-i faci bine, mai ales atunci când nu te înţelege, când nu te cunoaşte. Câte­o­dată şi minciuna e bună, dacă te ajută să iei puterea şi să faci bine. D-aia politica este şi o întrecere între mincinoşi.

— Dacă politica e o întrecere între mincinoşi, nu e pentru mine, mie nu-mi place să mint, un negustor care minte îşi pierde onoarea.

— Onoare în politică? Ce mai e şi aia? Ce să faci cu onoarea, nimeni n-a văzut vreodată onoarea, dacă o fi pe undeva mai mult încurcă, dacă umbli după onoare mai bine te laşi de politică. În politică nu este decât lupta pentru putere, tot ce spui şi tot ce faci n-are decât un singur scop, să iei puterea.

— Şi cu puterea ce faci dacă n-ai onoare?

— Cu puterea poţi face orice vrei, cine are puterea ia tot, şi banii, şi pământul din izlaz, şi nevasta vecinului, vine ea singură, în faţa puterii toţi apleacă grumazul şi-ţi dau ce au fără să le ceri. Omul puternic este ca beţivul, taie şi spânzură fără teamă. Oame­nii se fac că-l respectă, de fapt le este frică. Pe tine, ca negustor, te respectă oamenii, dar nu de frică, tu ai altfel de putere, a banului, poţi să cumperi ce-ţi doreşte inima, şi banii sunt tot putere, da’ mai mică, depinde şi cât sunt de mulţi.

— Mie nu-mi place puterea de care vorbeşti dumneata, Oniţă, miroase urât, spui că nu există onoare, cum să nu existe, ce om mai e ăla fără onoare?

— E adevărat că în politică e multă minciună şi murdărie, dar nu se poate nici fără politică, cine ar mai face ordine în sat, sau în oraş, dacă n-ar fi cineva ales pentru asta? Sunt multe lucruri nedrep­te pe lume, dacă n-ar fi, nu s-ar putea vorbi nici de drep­tate, ce dreptate să mai faci dacă ar fi toate drepte? Multe câte s-au făcut, bune sau rele, politicienii le-au făcut. Dacă nu e cineva aşe­zat într-un scaun, să spună ce trebuie făcut, nu se face nimic. Eu, când am fost primar, am făcut drumuri, am pus telefon la Primă­rie, am făcut multe lucruri bune pentru comună, după ce n-am mai fost, tot ce începusem a fost lăsat de izbelişte, d-aia vreau să mă lupt cu ei, să le arăt că aici este sat de moşteni, e ruşine să lăsăm pe venetici să facă ce vor. Ştiu, aşa cum îţi spusei, că e greu şi că ei s‑au întărit, s-au unit, că au relaţii pe sus, că vor să mă doboare, dar n-am să mă las. De-asta am venit la dumneata, Ioane, n-aş vrea să treci de partea lor, eşti un om respectat, negustor, ai făcut avere şi ai bani. Mulţi oameni din sat aşteaptă să vadă în ce barcă te urci. Dacă vrei Primăria, vino cu mine, nu te duce cu ei.

Ion asculta şi-i dădea chiar dreptate, aşa cum o marfă nu se poate vinde fără negustori, nici o ţară sau comună nu poate fi con­dusă fără politicieni, fără Guvern, fără Primărie şi primar, dar, aşa cum zicea şi Ioana, nu e Primăria de el. Privea dincolo de Oniţă, fără să vadă nimic, şi căuta cuvinte potrivite, învăţase, ca negustor, să lase totdeauna loc de bună ziua, cum se zice, nu e bine să-l res­pingi pe om, să nu-i laşi o mică nădejde, roata vieţii se învârteşte, om cu om se întâlneşte, aşa spune ăl bătrân şi are dreptate.

După un timp, respectat şi de Oniţă Milică, a dat şi vorba de răspuns.

— Ai făcut bine că ai venit, chiar mă gândeam ce să-i spui lu’ naşu’ Gheorghe când o să-l întâlnesc. Mai ştiam eu câte ceva despre politică, nu prea mult, nu m-a interesat, acum am aflat mai multe. În timp ce-mi vorbeai, mă gândeam că n-ai fi fost bun de negustor, spui prea multe vorbe şi laşi ocazia să treacă la altul. Mi‑ai spus că în politică este multă minciună şi multă murdărie, însă dumneata, Oniţă, ai multă curăţenie în ce spui. Te-ai băgat într-o afacere încurcată, e greu să fii şi popă şi hoţ, să ai grijă, am auzit că Popeştii te duşmănesc de moarte. Ai auzit de păţania cu dosarul?

— Cine ţi-a spus de dosar?

— Ăl bătrân mi-a zis că se luaseră nişte bani pentru care n‑aveau acte, nu-i luase primaru’, dar nu avea cum să explici, călca­se legea. Când a venit Gheorghe al lu’ Din la Primărie, a căutat dosarul să-l dea în gât, da’ nu l-au găsit, n-au avut ce să-i facă, nu aveau probe.

— Asta ţi-a zis. Îl duce mintea pe ăl bătrân. Uite, mă, Ioane, povestea asta cu dosaru’ este veche, nu mi s-a întâmplat mie, da’ e bună ca învăţătură, că nu e bine să spui niciodată ce ai pe suflet, nici chiar muierii tale, o ştiu de la unu’ bătrân, un fost primar. Când a plecat de la Primărie a luat un dosar, ştia că o să-l caute prima­ru’ ăl nou, să-l bage la apă. A pus dosarul într-un fag, în pădure, într-o scorbură adâncă, nici lu’ dracu’ nu-i trecea prin cap să-l caute acolo. A venit jandarmul şi l-a luat de acasă, zicea că are ordin, l-a dus la Judecătorie, l-au luat la întrebări, ziceau că sunt siguri că a ascuns dosarul, să le spună unde l-a pus. Omul le-a spus că nu ştie de niciun dosar, că tot ce era la Primărie a rămas acolo. L-au ţinut trei zile, nu i-au dat decât pâine şi apă, îl chemau de două ori pe zi la interogatoriu, câte trei-patru ceasuri. N-au scos nimic, a fost tare, n-au avut ce să-i facă, i-au dat drumul. Când a ajuns acasă a aflat că au căutat peste tot, au făcut percheziţie, au întrebat-o pe nevastă-sa unde e dosarul, muierea nu ştia nimic, au dus-o la Primărie şi i-au zis să vorbească la telefon cu bărba­tu‑so, era altu’, ea nu ştia, că nu mai vorbise la telefon. I-a zis ăla: „Mărie, m-au băgat ăştia în puşcărie, dă-le dosarul ăla, ştii tu, care l-am luat de la Primărie”. Femeia s-a supărat: „Ce dosar, mă, eşti nebun, care dosar, n-ai adus nici un dosar”. N-au scos altceva de la ea, nu ştia, nu-i spusese, nu era treabă de muiere, bine a făcut, altfel înfunda puşcăria. Ion şi-a adus aminte că mai auzise povestea asta, de la socru-său, şi a înţeles că nu trebuie să ţină minte decât învăţătura că nu e bine să spui muierii toate secretele. După zâmbetul viclean al lui Oniţă, şi-a dat seama că ascultase o poveste bine ticluită. A dat din cap şi a lăsat-o aşa cum picase.

Între cei doi s-au aşezat, din nou, câteva momente de tăcere. Le-a întrerupt negustorul, pentru că el ştia, din meseria lui, că orice afacere se termină cu înţelegere, bună sau mai puţin bună. L-a întrebat pe politician:

— După ce am aflat că politica este o întrecere între minci­noşi, între oameni fără onoare, dumneata, Oniţă, spune ce ai face în locul meu: te-ai mai băga în politică?

— Îmi pui o întrebare grea, nu pot să-ţi răspund la ea uitând că mi-am ales meseria de politician. Minciuna nu este totdeauna rea, sunt şi minciuni bune, am să-ţi mai dau un exemplu: dacă vine, acum, unul cu un cuţit în mână şi te întreabă unde e Oniţă Milică, vreau să-l tai pentru că nu mă lasă în pădure, să iau şi eu lemne, ce ai face, i-ai spune că sunt în magazia matale?

— Nu i-aş spune.

— Deci ai minţi?

Ion a zâmbit, nu i-a răspuns, nu-i venea să recunoască o min­ciună, nici chiar salvatoare, dar nu putea să spună că nu e mai bună decât un adevăr care omoară. A lăsat-o baltă şi a schimbat vorba.

— O să mă gândesc la ce am vorbit, oricum nu mă scriu la liberali, nu mi-au plăcut niciodată Popeştii, sunt prea lacomi, se vede că sunt venetici. Au venit aici cu mâna pe socoteală şi s-au îmbogăţit prin înşelăciune.

— Bine, Ioane, mai gândeşte-te, eu mă mulţumesc şi cu vorba care ai spus-o şi cu ţuica băută. Chiar nu vrei să ţi-o plătesc?

— Cum să plăteşti dacă eu am făcut cinste? Ştii, la noi, la negus­tori, şi sfaturile se plătesc, mi-ai dat sfaturi bune, deci suntem chit.

S-au despărţit ca doi foşti şi viitori prieteni.

 

Va urma…

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest