de Nicolae Radu

Asta a fost tot ce a aflat Ion, fără să întrebe nimic, ştia şi el cum era pe front, militarii sunt oameni tineri, greu de înfrânat când văd muieri, se încălzesc repede, că şi ele sunt dornice de băr­bat, sângele se înfierbântă şi nu te mai gândeşti, nici el nu fusese uşă de biserică, cine ştie, poate că vreunul o fi crescând p-acolo prin Moldova vreun prunc de-al lui. În ţările româneşti, pustiite de năvălitori, mulţi copii nu şi-au cunoscut taţii, aşa a fost să fie, ce vină au copiii, viaţa merge înainte, totul e dat de la Dumnezeu, nu poţi să I te opui, ştie El mai bine de ce face aşa cum face. Norocul de a se fi întors la casa lui, cu toate că avea şi el păcate, trebuia plătit cu ceva.

După ce a venit din război, ăl bătrân a făcut ce trebuia să facă de mult, l-a înfiat cu acte, i-a dat numele lui, al tatălui şi bunicului, aşa cum lăsase cu vorbă de moarte Ghiţă al Popii. A devenit Ion-Ion-Ghiţă-Popa Radu, dar toţi i-au spus Ion Ghiţă, le era greu să înşire toţi morţii, ca la pomelnic.

Au fost vremuri grele după război, lumea era săracă, ce se agonisise mai înainte fusese rechiziţionat sau luat de nemţi, au mai fost şi anii de secetă, prăvăliile s-au închis, ţuica nu se mai vindea, n-aveau oamenii bani, s-a trăit greu, s-a răbdat de foame, în cărţile de istorie nu se scrie tot, au fost unii care au profitat, dar cei mai mulţi au suferit. Aveau două pogoane de pământ, asta era tot ce aveau, când nu ploua nu luau mai nimic de pe câmp, Ion a fost nevoit să meargă la sapă la ăi cu pământ mai mult. Acolo i s-a hotărât soarta într-o zi, când Ioana, fata mijlocie a Lisandrinei, gură mare ca mă-sa, l-a luat în primire:

— Dă ce vii mă târziu la sapă, ce, stai la curu’ Ioanei să nu-ţi mai facă un plod cu careva? Bă, dacă vrea ea, ţi-l face şi cu tine în pat, cu tac-to Ion ţi-l face, c-am auzit că-l ţin curelele şi-i merge scula. Ha, ha, ha.

S-a oprit din săpat, s-a uitat la ea, a pus sapa deoparte să nu-l pună dracul să dea cu sapa, a luat-o de păr, îi era silă, că avea un păr slinos, mirosea a gaz, avea păduchi prăpădita, a măturat brazda cu ea, aşa spunea când povestea cum a fost. Ţipa Ioana ca din gură de şarpe, dar nimeni nu i-a sărit în ajutor, poate şi pentru că pe mulţi îi scârbise cu gura ei spurcată. După ce a chirăit-o bine, a plecat fără să spună nimic, a lăsat sapa pe brazdă, nu i-a mai tre­buit, că de atunci nu s-a mai dus niciodată la sapă.

— Şi-acu’ ce-ai să faci? N-aveţi bani nici dă gaz, vă culcaţi cu găinile ca să nu aprindeţi lampa, l-a întrebat ăl bătrân. Mai bine te făceai că n-o auzi, ştie toată lumea că are gura spurcată, haznaua satului, nu alta. N-ai decât să te duci la Gogu Corbeanu, să te ia argat, să-i duci vitele de la un târg la altu’. Dacă strângi ceva parale te apuci de negustorie, da’ vezi că ăla e hapsân, zgârcit rău, şi nu prea se ţine dă vorbă.

Nu-i venea să se ducă la Gogu, ştia că e viclean şi mai era şi vară-sa Floarea, nevasta lui Gogu, o acritură de muiere, îi plăcea să se bage în toate bârfele, dar n-a avut încotro, s-a dus şi l-a întrebat dacă are nevoie de ajutor. Gogu s-a uitat la el cu ochii lui şireţi şi a chemat-o pe Floarea:

 

— Ce zici, Floareo, îl băgăm pe văru-to argat la vite, ai încre­dere în el?

— Încredere aş avea, da’ nu ştiu dacă o să-i placă lui munca, nu e uşor să duci vitele atâta drum, de la Târgu-Jiu, de la Drăgă­şani, de la Câmpu-Mare până la Râmnic sau la Sibiu, Ion e cam fudul, căpăţânos, samănă cu Ilinca, ea l-a crescut. Ce-ai avut, mă, cu Ioana Lisandrinei? Am auzit că ai tăvălit brazda cu ea.

Ion nu i-a răspuns, i-a aruncat o privire tăioasă şi s-a întors la Gogu:

— Ai nevoie sau n-ai?

— Hai, mă, să încercăm, om vedea dacă ne înţelegem, dacă îţi convine, vino mâine dimineaţă, plecăm la Horezu să luăm nişte vite. Vrei să vii cu mâncarea mea sau îţi iei mâncare în traistă? Eu dau şi băutură.

— Iau mâncare în traistă. Auzise el cum e cu mâncarea lui Gogu, făceau foamea, le dădea o ţuică proastă, mai mult le lua min­ţile, îi mai înşela, nu se alegeau cu mai nimic.

A doua zi, cu noaptea în cap, a fost la poarta lui Gogu, a aşteptat până s-a trezit boierul, aşa pretindea să i se spună, au mai venit doi băieţi şi au plecat pe Valea Popii spre Băbeni, pe drumul cel mai drept. Gogu venea mai târziu cu şareta, se întâlneau la Horezu, în piaţa de vite. Au avut noroc, aveau muşteriu de vite la Râmnic, nu trebuiau să meargă la Sibiu sau la Piteşti. Gogu a fost tot timpul cu ochii pe el, n-a fost greu să-şi dea seama, dar nici Ion nu s-a lăsat, a avut grijă să nu-i găsească nicio hibă. Când s-au întors, Floarea a ţinut să-i spună că bărbatu-so a fost mulţu­mit, că o să-l mai ia şi altă dată. Ion n-a mai aşteptat să-l cheme, s‑a dus la Bercioiu, la alt negustor, la Voinescu, un mare şnapan, numai că ăluia îi plăceau chefurile şi muierile, când câştiga bine se îmbăta, deschidea chimirul şi da în dreapta şi în stânga. Câteodată mai dădea şi cu pumnul sau cu parul, dacă învăţai să primeşti nu ieşeai aşa de rău.

Ion punea banii deoparte, nu-i dădea pe băutură ca alţii, aşa că după mai multe drumuri a putut să cumpere şi el două-trei vite, le ducea cu turma şi le vindea separat, banii intrau în punga lui. Ăl bătrân l-a povăţuit să se ducă la Bebeşel, un negustor din Băbeni, peste Olt, să ia bani cu împrumut, să facă negustorie pe cont propriu; să-i ia şi pe Vlăduleşti, pe Ion şi pe Leană, sunt harnici, nu le place băutura, erau şi rude, din partea lui taică-său. S-a dovedit, ca de obicei, că lui Ion Mogodel îi mergea mintea, Bebeşel auzise de el, îl ştia şi pe ăl bătrân, l-a primit cu prietenie.

— Mă, Ioane, uite, eu îţi dau banii, da’ să-mi spui când mi-i aduci, peste o lună e bine?

— E bine, boierule, într-o lună mă lămuresc dacă pot să fac ceva.

După exact o lună s-a prezentat la Bebeşel.

— Ai venit, Ioane?

— Am venit, boierule, cum ai zis, cum ne-a fost înţelegerea.

— Ai făcut, mă, şi tu măcar vreo afacere? Ţi-a rămas şi ţie ceva?

— Mi-a rămas, boierule, nu mult, da’ mi-a rămas.

— Uite, Ioane, îţi mai las banii o lună, da’ să nu uiţi termenu’, să fii om de cuvânt.

— Nu uit, boierule, şi îţi mulţam frumos, că tomnai aveam nişte vite de cumpărat şi nu-mi ajungeau banii.

După exact încă o lună s-a prezentat la Bebeşel.

— Ai venit, Ioane?

— Am venit, boierule.

— Şi nu mai ai nevoie de bani?

— Nu, boierule, docamdată îmi ajunge, mi-am făcut şi eu un capital, nu mare, da’ mi-ajunge. Să-mi spui cât trebuie să-ţi dau pentru împrumut.

— Nimic, Ioane, nu-ţi iau nimic, mie îmi place să ajut băieţi tineri, harnici şi serioşi.

— Mulţam frumos, boierule, dacă o să-mi meargă negustoria o să vin să-ţi spun, să-mi plătesc dobânda.

Şi-au strâns mâinile, mulţumit fiecare unul de celălalt.

I-a mers cu negustoria de vite, s-a înţeles bine cu ai lui Vlădulescu, erau verii lui după tată, sângele se subţiază când trece de frăţie, curge mai repede prin vine, tot omul ştie că dacă ames­teci sângele fraţilor nu e bine. Parabola biblică a fratelui ucigaş, Cain, poate fi dezlegată şi ca înţeles de nepotrivire a sângelui fră­ţesc; în schimb, amestecul sângelui între veri, prin căsătorie, este nu numai posibil, ci chiar recomandat de unele religii, din dorinţa de a păstra puritatea rasei, nu ştiu dacă e bine, dar aşa este. Vorbe­le de mai sus nu trebuie să îndemne la păcat cu gândul, când vor­bim de amestecul sângelui ne gândim la toate legăturile dintre oameni, de inimă, de suflet, de interese, toate sunt păstrate în sân­ge, istoria nu face decât să le despletească şi să le înnoade în mo­de­le noi.

Negustorilor de vite li se mai spune şi geambaşi, sau samsari, ei nu sunt simpli negustori, ci negustori de vite, îndrăzneţi, price­puţi, şireţi, vicleni, la nevoie chiar furăcioşi. Americanii din Vestul Sălbatic le spun cowboy, un nume încărcat de admiraţie şi respect. În realitate, prestigiul şi admiraţia se câştigă printr-o muncă grea, deplasarea, îmblânzirea turmelor de vite, bovine şi alte rumegă­toare fiind o meserie trudnică, plină de riscuri. Oltenii şi-au căpătat faimă de geambaşi pricepuţi, şi Tudor Vladimirescu a fost negus­tor de vite, le cumpăra de la Târgu-Jiu sau Slătioara şi le vindea austriecilor, aduna bani pentru revoluţie.

Cu numele cel nou, Ion a făcut şi el o revoluţie, a forţat desti­nul să se potrivească la renumele înaintaşilor, a pus împreună min­tea cu hărnicia, le-a convins pe bârfitoare să-şi înghită otrăvurile de pe limbă şi a dat ascultare ălui bătrân, care i-a spus că el este moş­te­nitorul de drept al moşului Ghiţă, cel împroprietărit de Cuza, şi are datoria să-i păstreze vatra, să cumpere pământul de la cei ple­caţi, din cauza sărăciei, în toate colţurile ţării. Chiar dacă n-a reuşit să cumpere tot, Miţa lu’ Trică, fata Tuşei Maria, şi Floarea lu’ Gogu n-au vrut să-şi vândă părţile, a completat ce lipsea cu alte loturi, ajungând să fie proprietar pe 27 de pogoane de pământ, arabil, livezi, păşuni şi pădure. După ce şi-a pus dinţi în gură, i-au schimbat şi porecla, din Ion Ştirbu a ajuns Ion Bogatu.

 

Satul de moşteni al Cremănarilor şi-a păstrat tăria pietrei de la care a luat numele. Veneticii, ajunşi în sat în căutare de chilipir şi fete frumoase, n-au prins rădăcini, n-au fost niciodată boieri ade­vă­raţi la Cremănari, cei care se dădeau boieri n-au fost recunoscuţi de urmaşii moştenilor, pentru ei erau doar nişte venetici. Respec­taţi erau cei cu rădăcini în bordeiele din Pădurea Pleşii, Dealul Ungureanului, Udroaica, Arişoare, Fugari sau Pârăul Mătuşii. Bogăţia nu ajunge pentru a fi respectat, de multe ori devine chiar motiv de înfruntare. Păţania lui Gogu lu’ Ioniţă Popescu a rămas în memoria satului de moşteni ca o pildă.

Prin anii ’30, într-o duminică, a ţinut Popa Stănescu o predică despre Fericirile propovăduite de Iisus Hristos pe munte. Creştinii îl ascultau, ca de obicei, cu mare atenţie, îi sorbeau cuvintele, e ade­vărat că avea popa o gură unsă cu miere şi vorbele pătrundeau în casa înţelepciunii şi a împlinirilor, în mintea de pe urmă a româ­nului. Era o linişte aşa de mare, că auzeai răsuflarea păsărilor din cuiburile de sub streaşina bisericii. Oamenii se uitau la Popa Stănescu şi se simţea că, de data asta, erau multe înţelesuri grele şi – de ce să n-o spunem p-a dreaptă? – chiar neînţelese, altfel decât credeau ei că trebuia să fie. Nu pricepeau de ce sunt fericiţi cei săraci cu duhul, cei ce plâng, cei flămânzi, cei prigoniţi şi ocă­râţi, popa se străduia să le explice, însă vedea pe feţele oamenilor că vorbele treceau pe lângă ei. Tristeţea şi nedumerirea sunt boli molipsitoare, zboară, intră prin urechi şi încep să roadă. Au ieşit în curtea bisericii, ca de obicei, s-au aşezat pe două rânduri, aşteptând să vină Popa Stănescu. Ion al Radei, Rădelu, cum îi spuneau prietenii, moştean de viţă veche, ştiut de toţi pentru obiceiul de a pune întrebări şugubeţe, s-a apropiat de Gogu Popescu, un bărbat înalt, osos, cu mustaţă întoarsă, din care se simţea cum se răspân­desc parfumul şi dispreţul.

— Ce zici, boierule, de vorbele popii? l-a atacat Ion al Radei.

Gogu, sprijinit într-un toiag încrustat şerpeşte, lustruit, înalt, pe măsura stăpânului, se oprise la o distanţă ce nu predispunea la vorbire cu restul satului şi privea peste Valea Bisericii. Mai întâi s-a făcut că nu-l aude pe Rădelu, dacă ar fi fost numai el nici nu l-ar fi băgat în seamă, dar şirul de oameni se apropiase şi aştepta răspun­sul. L-a împuns cu o privire dispreţuitoare şi, după un răgaz, l-a învrednicit cu un răspuns:

— Vorbele popii sunt bune, că sunt din carte, numai că-şi bate capul în zadar, strică orzul pă gâşte, aici la voi, mintea a rămas în pădure, aţi luat doar pletele, ce poate înţelege părul nepieptănat.

— Adică ce ai vrut să spui, boierule, ne-ai făcut proşti?

— Eu nu v-am făcut, că dacă vă făceam ieşeaţi altfel.

Atunci s-a desprins din rând Samfir Ţârcovnicu, om respectat pentru vorba grea de înţelesuri, s-a apropiat de Gogu, l-a privit drept în ochi, l-a obligat să coboare privirea şi după ce l-a biruit, a grăit.

— Nea Gogule, că nu-mi vine să-ţi spun boierule, boierii sunt oameni cu respect pentru norod şi credinţă, matale ai spus că dacă ne-ai fi făcut am fi ieşit mai deştepţi, aşa ai spus. Cum, adică, am fi fost, poate ca Milică al matale, am fi tăiat frunză la câini pă pârău, am fi spart ouăle păsărilor din cuiburi şi am fi înghesuit caprele prin colţuri să le facem iezi fără coarne. Unde vezi dumneata cape­te fără minte în curtea asta? Cine-ţi lucrează pământu’, cine îţi culege prunele, cine îţi mulge vaca? D-aia ne faci dumneata proşti, că-ţi facem toate treburile şi te lăsăm să dormi, de se împute pământu’ sub matale? Eu zic altfel, decât să ne faci proşti, mai bine ai citi pilda cu bogatu’ care voia să ajungă în rai, pentru că, spune Iisus Hristos, „Este mai uşor să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu”. Şi-ţi mai zic una: noi suntem moşteni, toţi d-o samă, nu s-a văzut moştean prost, proştii au venit odată cu veneticii, ăia au mai stricat sângele, da’ mare e puterea Domnului, veneticii se duc şi noi rămânem.

Între timp ieşise din biserică şi Popa Stănescu, a auzit vorbele lui Samfir, le-a sorbit cu ochii lui albaştri, luminaţi, a dat din cap a adeverire şi, cu spatele îndoit a umilinţă creştină, s-a oprit în prid­vorul bisericii. Gogu s-a îndoit şi el sub povara vorbelor auzite, tot de umilinţă s-a îndoit, dar altfel de greutate apăsa pe umerii lui. S-a proptit mai bine în toiag, devenit dintr-odată un lemn oarecare, o cârjă, departe de înţelesul de sceptru al puterii şi bogăţiei pentru care fusese făcut. Moştenii nu l-au mai băgat în seamă, s-au întors cu faţa la preot.

— N-am să mai spun o dată ce am spus în biserică, vorbele Mântuitorului sunt înţelese de fiecare după puterea lui; avem nevoie de întâmplări să le înţelegem şi uite, chiar acum, aţi trăit o întâmplare, aţi avut un semn că nu bogăţia ne face fericiţi. Fericiţi pot fi oamenii dacă ştiu să se ferească de trufie, să fie umili în faţa Domnului, chiar dacă sunt prigoniţi şi ocărâţi din cauza Lui, dar mândri de credinţa şi faptele lor.

Vorbele preotului şi cele întâmplate au luminat multe capete, o fi mai rămas şi întuneric în altele, lumina pătrunde greu în locurile unde n-a ajuns puterea de înţelegere.

 

Va urma….

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest