de Nicolae Radu

Războaiele încep cu urale şi se termină cu vaiete, orfani, copii din flori, văduve, infirmi. Câştigă războiul cei care rămân în viaţă, morţii se mulţumesc, în cele mai norocoase cazuri, cu nume de străzi.

Ion al lu’ Ion al lu’ Ghiţă al Popii Radului s-a întors în sat după şapte ani de armată. A urât războiul, nu se putea altfel, cum să-ţi placă uciderea unor bieţi nevinovaţi, când auzea că se vorbeşte despre eroi căzuţi pe front întorcea capul, aşa cum face orice om când aude o vorbă de ocară. Povestea puţine întâmplări din război: pierderea celui mai bun camarad, plecat voluntar într-o patrulă din care nu s-a mai întors, şi glontele tras, cu ochii închişi, într-un cal muribund.

— N-am tras în nemţi, trăgeam în sus, de ce să omor nişte amărâţi ca şi mine, luaţi de lângă neveste şi copii, obligaţi să împuşte sau să fie împuşcaţi, d-aia m-a ajutat Dumnezeu să câştig războiul, adică să mă întorc la casa şi la muierea mea.

La exact şapte ani de când plecase, tot într-o toamnă, a împins poarta cea mică, pentru oameni, încet, să-i audă scârţâitul de bun venit, a închis-o şi a mai deschis-o o dată, cu nădejdea că-l va auzi cineva şi-i va ieşi în întâmpinare. În faţa uşii a tuşit, degea­ba, n-a primit niciun semn că a fost auzit. A intrat în casă, a văzut‑o pe nevastă-sa, ghemuită într-un colţ al patului, legăna o albie mică din care i-au zâmbit doi ochi verzi, bucuroşi să vadă un oaspete. De la celălalt capăt al patului îl priveau alţi doi ochi, negri, speriaţi, i-a recunoscut, erau ai Miticăi, fetiţa lui, lăsată la plecare în albia ocupată acum de ochii verzi. Ioana a ridicat pe furiş ochii, privirile s-au întâlnit o clipă, suficient ca să înţeleagă că omul era prea mulţu­mit că a ajuns acasă şi n-avea chef să mai pună întrebări.

Şi-a scos raniţa de soldat, a atârnat puşca în cui, o luase cu el, i-o dăduse sergentul pentru că avusese încredere că n-o să facă prostii, să împuşte pe vreunul pentru că se ţinuse cu muierea lui cât a fost plecat, aşa îi spusese. Din tot plutonul, numai el şi încă doi camarazi plecaseră cu puşcă. S-a aşezat pe laviţă, lângă sobă.

Când ajunsese în gară la Băbeni, o luase prin vărzărie, pe pote­ca dreaptă spre pod, nu văzuse că plouă, poate nici nu ploua, abia când era pe la Rudari, în luncă, şi-a dat seama că era ud leoarcă, îi intrase apa sub cămaşă, îi curgea în pantaloni, se strân­gea în bocancii îngreunaţi de noroiul potecii, lipit de talpă în mai multe straturi. Pe potecă zâmbise la gândul că duce mai mult noroi decât bocanci, dar ce mai conta, se întorcea acasă, era obişnuit cu greutăţile, au fost şi marşurile bune la ceva.

Nu i-a fost greu să înţeleagă, auzise la armată multe poveşti, văzuse multe, nu se gândise că i s-ar putea întâmpla chiar lui, acum, că i se întâmplase, de ce să-şi mai bată capul, că tot nu avea ce să mai facă, bucuria că a ajuns acasă era prea mare, de ce s-o strice cu întrebări fără rost? I-a zâmbit Miticăi şi a vrut s-o ia în braţe, s-o sărute, fata s-a ferit, îi era frică, a lăsat-o în pace. I-a zâm­bit şi celui din leagăn şi a primit un răspuns de copil fericit. L‑a mângâiat, copilul a râs, s-au înţeles repede, ca doi camarazi.

— Ajută-mă să scot bocancii, i-a zis Ioanei, cu o voce din care nu se înţelegea supărare. Femeia s-a apropiat încet, tremura, a apucat un bocanc, a tras, nu reuşea, îi alunecau mâinile, s-a mânjit de noroi, nu mai conta, a tras cu nădejde, bine că a reuşit să-l tragă, a trecut la al doilea bocanc, pe ăla l-a scos mai repede, învăţase cum trebuia să facă. A desfăcut şi obielele, nu mai erau bune de nimic, se înnodaseră, picioarele mari şi reci rămăseseră goale în bocanci. A luat apă caldă din tuciul de pe plită, a început să şteargă noroiul şi să spele picioarele. Bărbatul s-a lăsat îngrijit, spălat, frecat, şters cu o cârpă caldă, se vedea pe faţa lui că este mul­ţumit, simţea căldura cum urcă în trupul rebegit. A privit în jur, era la casa lui, măsuţa cu trei picioare, joasă, era aşezată în mijlocul casei, cu strachina de pământ şi lingura de lemn, în aşteptarea unui oaspete.

— Dă-mi şi mie ceva să mănânc, i-a zis Ioanei.

Femeia i-a umplut strachina cu ciorbă de fasole din oala de pe plită, a adăugat şi câteva jumări dintr-o garniţă, aşa, ca să dea gust mai bun ciorbei, a pus pe masă şi o ceapă de apă.

— Da’ o bucată de turtă nu ai? Mi-e dor de turtă, la armată ne dădea pâine, neagră şi veche, o mestecai dă foame şi nu-ţi venea s‑o înghiţi, că se oprea ca un bolovan în capu’ pieptului.

I-a adus şi turtă, era cam veche, dar tot era mai bună decât pâinea de pe front. A spart ceapa, a sărat-o, îi lăsa gura apă, însă tot mai lipsea ceva:

— N-ai şi tu un rachiu? a întrebat.

A adus o ceaşcă, însă era goală, şi-a adus aminte că nevastă-sa nu scotea ţuică din butoi, nu punea ţuică în gură, aşa învăţase de la tat-so, a dat din cap a înţelegere, s-a îndreptat spre temnic, a văzut că butoiul era plin şi s-a bucurat. A scos cu tâlvul ţuică, a umplut ceaşca, a dat-o pe gât, apoi a umplut-o încă o dată şi a luat-o cu el. A început masa cu ceapa şi turta, mergeau bine cu ţuică, apoi a mâncat şi ciorba de fasole, a mai cerut o strachină, că era tare bună, dreasă cu untură, cu cimbru şi cu jumări. Nu s-a mai gândit la altceva, era acasă, scăpase din război, ce mulţumire putea să fie mai mare? S-a întors la Mitica şi a întrebat-o:

— Te-au dat la şcoală?

— Îhî, sunt în clasa a doua, i-a răspuns fata, se vedea că i-a trecut sperietura.

— Şi-ţi place cartea?

Fata nu avusese niciodată o carte, avea numai o tăbliţă şi un condei, de unde să ştie dacă-i place cartea? Nu i-a răspuns, pentru că nu ştia ce să spună, Ion a înţeles că nu prea îi place, a lăsat-o în pace, o să vază el mai târziu.

— Pă el cum îl cheamă? a întrebat-o arătând spre leagăn.

— Dumitru, i-a răspuns repede fata, e tare cuminte.

— Să vede, n-a zis nimic de când am venit, dar nu puteaţi să-i puneţi alt nume, tu Dumitra, el Dumitru, aţi umplut casa dă Dumitri.

— Aşa a vrut naşu’ Dumitru, el i-a pus numele, da’ acu’ a plecat la Dobrogea, i-au dat pământ acolo.

— Bine a făcut, că p-aici e sărăcie, pă dealurile ăstea nu cresc decât pruni, s-a umplut satu’ dă beţivani, că nu mai au cui să vândă ţuica, n-au oamenii bani. S-a uitat şi la Ioana, îi ocolea privirea, a lăsat-o în pace, n-avea rost s-o mai întrebe, nici nu voia să ştie prea multe, la ce i-ar fi folosit? Scăpase cu viaţă din război, era obosit, moleşit, mai bine se culcă, o să mai vază el ce are de făcut A dor­mit până a doua zi, nu mai ştia dacă a visat ceva, ba parcă a visat că era pe front, că veniseră nişte nemţi, prostii, cum să vină nem­ţii? Ăia trăgeau dă departe, nu-i vedeai, auzeai numai gloanţele. Când s-a trezit, a fost aşa de mulţumit că este acasă, cu nevasta, cu copiii, ce dacă unu’ nu e al lui, ce vină are el, de ce să mai caute acum vinovaţi? S-a ridicat în capul oaselor, nu era nimeni în casă, ba nu, era Dumitru, ia să-l întreb pă el cum a fost, o vrea să-mi spună sau n-o fi ştiind nici el? N-a aflat, bineînţeles, nimic, copilul se uita la el cu ochii lui mari, curioşi, întrebători:

— Nici eu nu ştiu, băiete, ce e cu noi, de ce ne-au lăsat singuri, şi pă mine mă rod nişte gânduri, când o să ştiu o să-ţi spui, aşa, ca între bărbaţi.

N-a aflat mai nimic, nici n-a întrebat, nici nu i-au spus, toţi ai casei lăsau capul în jos când se întâlneau, parcă aşteptau tot de la el un răspuns. „N-am să-i întreb nici eu”, şi-a zis şi s-a ţinut de cuvânt. Nu ieşea din curte, îşi făcea de lucru la ocolul vitelor, la maga­zie, a îndreptat un gard, erau multe de făcut, se vedea că lip­sise mână de bărbat.

Îi treceau multe prin cap, se întreba cum s-a petrecut fapta, Ioana era ruşinoasă, aşa o învăţase taică-so, nu putea s-o vadă înhăi­tându-se cu un bărbat, să râdă lumea de ea, îşi zicea că dacă trăia Ilinca nu s-ar fi putut întâmpla aşa ceva, ar fi putut să-l întrebe p-ăl bătrân, da’ îi era ruşine, ăluia nu-i plăcea să vorbească despre lucruri de ocară şi femei. Se ferea să dea ochii cu vecinele. Când vedea că trec pe dinaintea porţii şi-l caută cu privirea, întor­cea spatele. Lisandrina încercase odată să intre în vorbă cu el, n‑avusese noroc, o repezise, îi spusese răstit să aibă grijă de vite că i-au stricat gardul şi intră în grădină.

— Da’ ce, mă, numai vitele mele trec pă drum, dă ce te legi dă mine, că nu ţi-am făcut nimic, i-a răspuns cu ţâfnă bârfitoarea.

A urmat un schimb scurt de înjurături, iar Lisandrina a rămas cu intrigile în cerul gurii. A mai încercat şi vară-sa Miţa, a lu’ Trică, să-i spună ceva, însă Ion n-a lăsat-o să vorbească, a repezit-o şi pe ea, a întrebat-o dacă mai ţine minte numărul bărbaţilor cu care s-a înhăitat, n-a mai aşteptat răspunsul, a plecat, n-a vrut să audă ce avea Miţa să-i spună.

După câteva zile de la întoarcere n-a mai avut răbdare, s-a dus peste Ioana când a plecat fata la şcoală. Femeia plângea înfundat, i-a făcut loc şi s-au împreunat repede, nu se putea altfel, el era prea stătut. Au rămas apoi unul lângă altul, ea tremurând, el liniştit.

A fost o toamnă ploioasă, nu-ţi venea să ieşi din casă, spre norocul lui, că n-avea poftă de bârfe şi intrigi. La îndemnul ălui bătrân, a luat-o într-o seară pe Ioana, s-au dus la socri, a fost un sfat bun, înţelegerea cu nevastă-sa a fost din ce în ce mai bună. Nici acolo n-a deschis vorba de copil, de parcă n-ar fi fost.

 

Treci prin faţa unei case de oameni, vezi că iese fum pe coş, te latră câinele dacă te opreşti, n-ai nimic de spus sau nu ştii dacă e bine să spui ce ai avea de zis, mergi mai departe fără să te întrebi ce fac cei din casă, dacă se înţeleg bine sau se ceartă, dacă au ce pune pe masă şi copiii le sunt sănătoşi. Omul nu te cheamă în curte sau în casă decât dacă ai venit cu o treabă sau dacă are ceva să-ţi spună. Obiceiul satului îl apăra pe Ion de cei care voiau să-i iscodească sufletul, de fapt să i-l amărască. De când nu mai avea cârciumă, nici la ăl bătrân nu mai veneau oamenii, se respecta şi porunca Ilincăi: „Nu-ţi pune în cârd cu toţi nătărăii, ţine-i la poartă, spune-le că ai treabă”.

 

Imaginaţia refuză ajutorul unei restituiri amănunţite a întâm­plărilor din casa unde fusese adus pe lume Dumitru, se pare că nici copilul nu se simţea prea bine, nu reuşea să-i ţină pe ai casei lângă copăiţa în care era înfăşat, se plictisea, s-a zbătut, a încercat să-i caute, n-avea destulă putere şi a căzut din pat, a căzut rău, moaşa Despa a spus că şi-a rupt şira spinării, o fi plâns, sărmanul, nu l-a auzit nimeni, erau plecaţi, când s-au întors l-au găsit întins lângă pat, ochii lui mari, nelămuriţi, îl urmăreau pe Ion, îi cereau ajutor. Omul l-a luat în braţe, i se părea că-i alină suferinţa, s-ar putea spune că împlineau porunca Mântuitorului, îşi dăruiau unul altuia iubire. Pe vremea aceea nu erau nici doctori, nici spitale prin apro­piere, au chemat-o pe moaşa Despa, femeia a făcut tot ce a ştiut, n-a mai reuşit să-l scape. L-au plâns cu toţii, şi Ion a plâns, cu lacrimi multe, scăldate în durere, şi l-au înmormântat lângă Ilinca, nu ştiu dacă au făcut bine, dar aşa au făcut. Au venit la înmor­mân­tare numai câţiva pomanagii, ăia treceau în fiecare zi pe la cimitir, să vadă cine a mai murit, alţi oameni n-au ştiut, că nu le-a spus nimeni.

Gura lumii s-a mai domolit, chiar şi bârfitoarele şi-au luat un răgaz.

 

Ăl bătrân luase o ţiitoare, pe Dumitra lu’ Predică, rămăsese şi ea văduvă cu doi copii, femeia o ajuta pe Ilinca, era cinstită şi har­nică, avea încredere s-o lase singură, nu punea mâna, nu ducea vorba, era, cum se spune, de-a casei. După moartea Ilincăi a rămas cu toate pe cap, gospodăria era grea, erau vite, păsări, porci, tre­buri multe, n-a fost nevoie să-i spună ce are de făcut, ea ştia toate rosturile. Acasă n-avea de niciunele, erau săraci, şi colac peste pupă­ză, Predică damblagise de prea multă muncă, aşa se spunea, copiii, mânaţi de nevoie, plecaseră, munceau pe unde puteau, ăl mare, Gheorghe, plecase chiar la Bucureşti, vindea zarzavaturi prin pieţe. Dumitra se aciuase pe lângă Ilinca şi Ion Mogodel, pleca dimineaţa şi venea seara cu de mâncare pentru bărbatu-so, îl spăla, îl schimba, într-un cuvânt, avea grijă de el.

Bietul Predică, un om cumsecade, cinstit şi harnic până dăduse boala peste el, stătea singur în casă, mai trecea să-l vadă, să-i aducă apă o vecină, o rugase Dumitra, ar fi fost bine dacă ar fi făcut numai atât, însă femeia, ca multe femei, o vorbea de rău pe Dumitra după ce murise Ilinca, îi spunea vrute şi nevrute, ba că Dumitra lipsea cam mult de acasă, ba că lumea vorbeşte că s-ar ţine cu Mogodel, că prea stă mult pe la el şi alte prostii, bârfe muiereşti. N-a fost greu să-i bage în cap bietului damblagiu că-l înşală muierea, să-i învenineze sufletul. Când sărmana femeie ajungea seara, moartă de oboseală, bărbatul o primea cu gură mare.

— Unde-ai stat până acu’, fă, curva dracu’, eu mă perpelesc în pat toată ziua, n-are cine să-mi dea o cană cu apă şi tu, dăstră­bălato, te hinghereşţi cu Mogodel, lua-v-ar dracu’ pă amândoi. Fă, să ştii că într-o zi o să te bat, o să te las lată, să te saturi de bărbaţi, când ţi-oi da una, uite aşa o să dau, şi lovea cu dosul palmei pere­tele de lângă pat, de cădea tencuiala, se făcuse gaură în perete. Iar dosul palmei era o rană deschisă.

— Da’ astâmpără-te, mă, odată, nu mai da în perete, nu vezi că ai făcut bubă, ia aici şi mâncă ceva, că ţi-o fi foame, îl liniştea femeia, oblojindu-i rana.

Omul se mai uita odată la ea cu ochii înlăcrimaţi de durere şi mânca ce-i adusese muierea. Ar fi putut să o lovească şi pe ea, că nu se ferea, dar nu i-a făcut niciodată vreun rău. După ce termina de mâncat, o întreba ce mai este prin sat, era curios, voia să ştie cât mai multe, uita ce spusese mai înainte. De fapt, nu uita, dar îşi zicea că a făcut ce trebuia, avea şi el nevoie să se răcorească.

Într-o toamnă s-a îmbolnăvit rău, avea fierbinţeli, tuşea, Dumitra a stat lângă el, a chemat-o pe moaşa Despa să-i descânte, să-i pună cataplasme cu muşeţel şi alte ierburi, l-a îngrijit cum a putut mai bine, dar n-a avut ce să-i mai facă, îi venise sfârşitul şi omul s-a prăpădit cu sufletul împăcat, avusese parte de muiere ca lumea. L-a îngropat creştineşte, a ajutat-o Ion Mogodel, că erau săraci, n-aveau de niciunele. După ce i-a făcut pomenile, s-a mutat la Ion, i-a spus el să rămână şi ea a rămas. N-a mai zis nimeni nimic, nici vecina şi nici Lisandrina, că oricum „Dumitra e mai cumse­cade ca Ilinca, Dumnezeu să-i vadă păcatele, că era tare a dracului”.

Ion, ăl mic, a găsit-o acolo, a fost mulţumit pentru ăl bătrân, i-ar fi fost greu fără muiere şi Dumitra era tocmai ce-i trebuia, se înţelegea bine cu Ioana lui, avea grijă de Mitica şi de cel din leagăn. De la Dumitra Predicioaia a mai aflat unele lucruri:

— Au fost vremuri grele şi pă la noi, au venit nemţii, au luat ce mai aveau oamenii prin hambare, au rechiziţionat caii şi căruţele, au luat şi căruţa cu iapa voastră, le-a obligat pe muieri să ducă ce aveau prin case la Jiblea, la plasă, le-au mai şi spurcat blestemaţii, le-au lăsat grele.

 

Va urma…

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest