de Nicolae Radu

Am spus că lacrimile vărsate la înălţarea nevinovatului Vasile în împărăţia de unde fusese trimis i-a înduioşat pe sfinţii aflaţi în apropierea Domnului şi mai ales pe Sfântul Nicolae, făcătorul de minuni, mare iubitor al copiilor nevinovaţi. Din icoana lui, aflată pe peretele dinspre Răsărit, a văzut suferinţa părinţilor, s-a îndu­io­şat şi a trimis către Marele Ziditor o rugăciune fierbinte, de sfânt, pe care Domnul, în marea Lui bunătate, a ascultat-o şi a împlinit-o cu fapta. Toate s-au petrecut după modelul inimitabil al miracolelor.

Când a văzut că nu i-a mai venit necurăţenia lunară, Ioana s-a bucurat, pentru o femeie de la ţară tot ce are legătură cu organele geni­tale este motiv de ruşinare, când vine iertarea, toate sunt mulţu­mite. Avea trei copii, o fată măritată, pe Mitica, aştepta de la ea un nepot, îşi făcuse datoria de femeie şi pretenţiile lui Ion o ruşinau, deşi n-avea ce să facă, nu-l respingea, pentru că aşa o învăţase maica, să nu refuze niciodată apropierea bărbatului. Nu ştia de ce i se făcea greaţă şi nu-i mai plăcea mâncarea. A vorbit cu maica, a întrebat-o dacă aşa e când eşti iertată de necurăţenie, n-a înţeles mare lucru, mă-sa avea, parcă, alte bănuieli, a întrebat-o dacă s-a culcat cu Ion, se culcase, dar nu e asta, se mai culcase şi altă dată şi tot i-a venit, nu mai e ea de făcut copii. După un timp a observat că îi creşte ceva în burtă, s-a gândit să nu fie un rac, numele dat cancerului în popor, Doamne păzeşte! Când i-a spus din nou maicii, n-a mai primit niciun răspuns, doar o mişcare din cap, în sus şi în jos, care de fapt însemna: „Ţi-am spus eu!” S-a speriat mai tare ca de rac, a început să se roage: „Iartă-mă, Doamne, pentru un păcat aşa de mare, ce să mă fac acuma, o să fiu de râsul satului, femeie bătrână, de 44 de ani, cu fată măritată şi în loc de nepot să am un copil. Nu se poate, o să fac tot ce am auzit că fac alte femei, ca să-l lapăd. A început să strângă pomi în braţe, strângea cât putea de tare, să sară de pe garduri, să apese pe burtă, era disperată. I-a spus şi lelei Dumitra, ţiitoarea lui ăl bătrân, aia ştia multe leacuri, ştia să descânte, era moaşa cea mai pricepută din sat, după tuşa Despa, sora maicii. Dumitra s-a uitat lung la Ioana şi după un timp i-a răspuns:

— Un copil vine de la Dumnezeu, n-are nimeni dreptu’ să-l oprească, are soarta lui şi numai Ăl de l-a trimis i-o ştie. Zici că ţi-e ruşine, de ce să-ţi fie ruşine, eşti muiere cu bărbat, un copil nu e niciodată un lucru de ruşine, ştie El Domnu’ de ce ţi-l trimite, lasă‑l în pace, lasă-l să vină şi om vedea ce plan are Dumnezeu cu el. Lu’ Ion i-ai spus?

— Nu i-am spus, că mi-e ruşine.

— Să nu-ţi mai fie, lasă, că o să-i spui eu lu’ ăl bătrân, să-i spuie el când o să vină de la târg.

Al bătrân l-a aşteptat la poartă, era greu să găsească o împre­jurare mai potrivită. I-a urat bun venit şi l-a întrebat:

— Cum ţi-au mers afacerile?

— Binişor, n-am câştigat prea mult, da’ nici n-am pierdut.

— Ştii vorba ovreiului: „Dă-mi, Doamne, câştig în fiecare zi, chiar şi puţin”.

— E o vorbă înţeleaptă, da’ tot e mai bine să fie câştigul mare.

— Fără ajutorul lui Dumnezeu nimic nu se poate. Să nu uiţi să-I mulţumeşti, roagă-l pe Sfântul Nicolae să-ţi ducă mulţumirile, te-a ajutat mereu până acum.

— O să mă rog, o să merg şi la biserică de Sfânta Măria, o să ţin şi vreo trei zile de post.

— Şi vezi că ţi-a trimis Sfântu’ un dar, o să ai un copil, în locul lui Vasile.

— Copil? Ce copil, de unde să-l am?

— De la nevastă-ta, de unde din altă parte?

Ion, ăl mic, s-a uitat la ăl bătrân cu ochi nedumeriţi şi bănu­i­tori, nu înţelegea dacă bătrânul glumeşte sau vorbeşte serios. Pauza grea, aşezată între cei doi, lăsa de bănuit că nu putea fi vorba de o glumă. S-au despărţit fără să mai găsească niciunul ceva de spus.

A intrat în curte, a tuşit ca de obicei, era un ritual, convenit de pe vremea când trăia Ilinca, „nu să intră în curte ca hoţii, pă furiş”, hotărâse ea, „dai un semn că ai venit, te faci că tuşeşti, închizi poarta mai tare, ca să nu sperii pe ăi din casă când apari la uşă”. Nu l-a întâmpinat, cum era obiceiul, nici Ioana, nici vreun copil. Poate că nu sunt acasă, şi-a dat cu părerea. A deschis uşa, a văzut‑o pe Ioana aplecată peste oalele de pe vatră, n-a ridicat capul şi atunci a înţeles că ăl bătrân nu glumise.

— Bună ziua, Ioană, da’ copiii nu sunt acasă? E vremea prân­zului şi vitele am văzut că sunt în obor.

— Sunt şi ei p-aici, nu ştiu pă unde umblă, le-am dat să mă­nân­ce şi-au plecat.

Privirea femeii rămânea îndreptată spre plita încinsă, deşi nu mai era nimic de încălzit. Ion a înţeles că muierii lui îi este ruşine să-i spună că a rămas grea, a lut-o de braţ, a apropiat-o de pieptul lui şi, spre mirarea ei, a pupat-o, de mult nu mai avusese parte de atâta dragoste. S-a lipit şi ea de pieptul bărbatului şi a început să plângă înăbuşit, cu sughiţuri abia reţinute.

— Lasă, Ioană, c-o să trecem şi peste asta, dacă ne dă Domnul un copil, înseamnă că s-a îndurat de noi, n-a uitat că l-am pierdut pe Vasile, un copil este un dar mare, de ce să te necăjeşti când primeşti un dar?

— La vârsta asta, la 44 de ani, ce copil o să mai fie şi ăsta, n-o să mai am timp să-l cresc, o să râdă lumea dă mine.

— Lasă lumea în pace, o să vezi tu ce copil ne dă Domnul, nu ni l-ar fi dat dacă nu ar avea şi el o soartă a lui.

Cu inima domolită, vorbele de îmbărbătare ale lui Ion o liniş­tiseră, femeia a început să se gândească la plodul pe care-l purta în pântece, n-avusese până atunci puterea s-o facă, i se părea că ce i se întâmplă este un blestem, un semn rău, o pedeapsă. Şi-a dat dintr-odată seama cât de mult greşise, cum putea să fie un copil nevinovat o pedeapsă? Un fior cald i-a încălzit inima şi i-a umplu­t‑o de bucurie, avea dreptate Ion, ce dar mai mare poate să pri­mească o femeie decât acela de a avea un copil?

S-a ţinut mult timp deoparte, n-avea curaj să dea ochi cu Lisandrina şi cu alte bârfitoare, lelea Dumitra îi spusese să nu se mai ferească, n-avea de ce, că nu făcuse nimic rău, aşa era, numai că ea n-avea cutezanţa să înfrunte priviri scormonitoare, gata să cotrobăie în pântecele, în gândurile şi simţurile ei.

Când i-a venit sorocul, multe femei din sat nu ştiau că Ioana lu’ Ghiţă era însărcinată, s-a răspândit vestea că nu poate să nască şi toate se minunau cum a putut ea să ascundă sarcina până la nouă luni. S-a strâns multă lume de muieri la poartă, nu putea nimeni să le oprească, erau curioase şi o căinau pe biata Ioana, că mari trebuie să fie durerile dacă o femeie ruşinoasă ca ea ţipă ca din gură de şarpe. Trei zile şi trei nopţi s-a chinuit îngrozitor, chiar şi Lisandrinei i s-a făcut milă de ea, după ce la început o bârfise, ca să nu-şi piardă obiceiul:

— Auzi la ea, muiere bătrână, cu fată măritată, în loc să-şi crească nepoţii se ţine de sulă şi cade borţoasă.

De data asta, s-a oprit la poartă şi a zis:

— Biata Ioana, o curăţă Dumnezeu de păcat.

Mătuşile din sat şi-au găsit de lucru în curtea şi casa lui Ghiţă, biata lelea Dumitra Predicioaia nu mai avea loc de ele, deşi toate ştiau că nu erau altele mai pricepute la moşit decât tuşa Despa şi Predicioaia. Nu e vorbă, că avea ce face, le făcea de mâncare, că niciuna nu mai pleca acasă şi dacă pleca se întorcea iute, să nu piar­dă ciorba de găină, varza prăjită şi gogoşile muiate în zahăr. Cum să piardă aşa chilipir, când acasă le aştepta ciorba de fasole, şi aia nedreasă cu ulei sau altă grăsime. Mai era şi ţuica de la Ghiţă, dulce, sănătoasă, fără acreală, tăricică, cu gust de prună curată. La Cremănari, femeile se feresc să fie văzute de bărbaţi când beau ţuică, dar aici nu erau bărbaţi şi când sunt numai între ele muierile se dau la băutură ca bărbaţii, mai ales cele fără dinţi în gură. Veni­seră şi câţiva bărbaţi, atraşi de vânzoleala din casa lui Ghiţă şi mai ales de rachiul lui, la aşa ocazie e păcat să lipseşti. S-au strâns peste drum, la Ion Mogodel, îl ştiau cumsecade şi galanton, găsiseră şi prilejul potrivit, să bea în cinstea nepotului.

— N-ai, mă, moşule un pulărău şi pentru un om sărac?

— Pulărău n-am, la mine nu găseşti decât rachiu, du-te la ai lu’ Trică sau la Moatăr, am auzit că ei vând şi pulărău.

— Ei, dacă n-ai pulărău, n-am încotro, o să beau şi rachiu.

Râdeau toţi şi se rânduiau la ţoiul cu care se scotea ţuica din butoi. Se mai oprea câte unul, asculta cum ţipă biata femeie şi o căina, săraca, ce dureri are, ce copil e ăsta care nu vrea să iasă şi o căzneşte aşa pe mă-sa? Nu răspundea niciunul, nu ştiau ce să spună, nici nu le păsa prea mult de ce se întâmplă, ei veniseră pen­tru ţuică şi mai ştiau că lui moş Ion nu-i plăcea să vorbească de cele femeieşti.

A fost o naştere foarte grea, copilul se încăpăţâna să nu iasă, de parcă n-ar fi vrut să dea ochii cu o lume de care se temea, moa­şa Despa a băgat mâna după el, a zis că venea cu latul, l-a sucit, l‑au împins, degeaba, durerile nu se linişteau şi biata femeie, isto­vită, nu mai avea putere să împingă, răbda, nici să ţipe nu mai putea. Dacă, aşa cum a spus Lisandrina, durerea a fost lăsată să mântuiască sufletul de necurăţenia trupului, se putea spune că de data asta n-a mai rămas nimic necurat în cele două trupuri istovite.

 

După împlinirea celor stabilite în destin, pe la sfârşitul lui febru­arie, într-o duminică, la ceasul al nouălea al dimineţii, una dintre moaşe a slobozit două vorbe înfricoşătoare:

— A murit!

Ion a dat buzna în casă, cu faţa răvăşită, cu pălăria în mână şi cu ochii plini de lacrimi, de-abia se stăpânea să nu izbucnească în plâns. Şi-a văzut nevasta în pat, vlăguită, dar vie şi a înţeles că nu despre ea au fost spuse vorbele care-l speriaseră. A văzut-o pe tuşa Despa ţinând în mâini un trup de copil, moale, fără viaţă.

— Lăsaţi-l p-ăla, aveţi grijă dă muiere, a apucat să zică, după care, împuns ca de un berbec, s-a trezit în curte, fără să mai aibă timp să coboare pe scară, gata-gata să-şi spargă capul.

— Pleacă d-aici, păcătosule, vrei să mă bagi tomna’ acu’, la bătrâ­neţe, în fundul iadului? i-a strigat din capul scării tuşa Despa.

Istovită după atâtea munci, trei zile şi trei nopţi de cazne şi canoneală, Ioana a mai găsit putere să zică:

— Lăsaţi-l şi pă el să trăiască, e şi el un suflet dă om, şi e băiat.

După un timp, destul de lung, în care l-au frecat cu oţet, l-au afumat cu cârpă aprinsă, l-au tras de limbă, de urechi şi nu se mai ştie ce i-au mai făcut, e mult de atunci, uitarea şi-a pierdut memo­ria, s-a auzit un scâncet, ca un mieunat, apoi încă unul, şi altul, din ce în ce mai tare, de s-au trezit beţivii de peste drum, s-au oprit s‑asculte.

— Plânge, procopsitu’, s-a bucurat moaşa Despa, lăsaţi-l să plângă, să-şi umple bojogii, ăsta o să ajungă om mare, nu vedeţi ce cap are? Ia dă Oniţă palanţa, să vedem câte chile are.

— Patru chile şi trei litre! N-am mai văzut un copil aşa dă mare, s-a minunat Despa.

— Bravo, Niculae, a strigat vesel şi Ion din curte, ţipă, tată, ţipă cât poţi dă tare. Numele i-a venit aşa, deodată, nu ştia de unde, poate pentru că se rugase la Sfântul Nicolae, cel din icoană şi cel din lumea sfinţilor, care-l ajutase întotdeauna.

— Cine îi leagă buricu’? a întrebat o mătuşă harnică mai mult la vorbe decât la treabă.

S-au uitat la Despa, nu puteau să treacă peste vorba ei, era cea mai pricepută moaşă, toate făceau ce spunea ea. După un moment de zăbavă, a venit şi răspunsul:

— Leagă-l tu, Dumitro, eu sunt prea bătrână, nu ştiu cât o s-o mai duc, să aibă şi el cui să spuie moaşă.

Presimţirea moaşei Despa s-a adeverit; la numai un an de la venirea pe lume a lui Niculae a fost chemată la Domnul. A lăsat în urmă sute de prunci moşiţi.

La câteva zile după naştere l-au dus la biserică, aşa era obice­iul, să se boteze copiii repede, să nu rămână, Doamne fereşte, nebo­tezaţi, au umplut cazanul de aramă cu apă de la puţul Leanei lu’ Răduţoiu, curată, limpede, naş i-a fost frate-so mai mare, Gheorghiţă, nu s-au mai dus la Gheorghe al lui Din, au zis că le e ruşine, de fapt nu prea se mai aveau bine. S-a speriat bietul copil, a ţipat la popa şi la naşul, era prea târziu, i-o făcuseră şi p-asta. Popa Gheorghe i-a mai tăiat din avânt naşului:

— Eu te-am întrebat dacă-l scuipi, ca să-l lepezi de Satan şi să-l împreuni cu Hristos, n-am zis să-l umpli de scuipat, fii şi tu mai blajin, nu vezi că l-ai mai botezat o dată?

— Iartă-l, părinte, l-a apărat Despa, e şi el mic, n-a mai bote­zat până acum.

— De iertat, îl iert, că n-am ce-i face, îi spui aşa, ca să ştie altă dată.

 

După aventurile de la naştere şi botez, memoria, obosită, a tras un somn de câţiva ani, nu se mai ştie ce s-a mai întâmplat, ruşi­nea a trecut, Ion a bălăcărit-o pe Lisandrina când n-a putut să‑şi ţină gura, s-au ocărât ca pe vremea Ilincăi, dar n-au avut înco­tro, s-au împăcat în pădurea Pleşii, unde căutau împreună oile rătăcite. Acolo şi-au adus aminte şi de Ilinca.

— A necuratului muiere, mă, Ioane, aia făcea cât trei bărbaţi, n-avea nimeni curaj să-i treacă pă dinainte. Dacă ar mai trăi, aş pune-o primar, ar face mai multă treabă ca ăştia.

— Înainte spuneai alta, bine c-ai schimbat-o, cine ştie, o fi şi acolo, unde e acu’, tot mare, poate că te aşteaptă.

Lisandrina s-a uitat la Ion şi, puţin speriată, a încheiat:

— Dumnezeu s-o ierte, că şi eu am iertat-o!

 

Una dintre primele păţanii ale copilului Nicolae este o faptă ruşinoasă de care îşi aduce aminte cu stinghereală.

Pe vremea aceea, closetele erau construcţii rare la sate, nevoile se rezolvau în spatele casei, curăţenia locului fiind sarcina animale­lor din curtea omului. Cazacu’, câine de pază şi de serviciu, îşi făcu­se un obicei, desigur condiţionat, să-i însoţească pe cei care vizitau locul predestinat. Prietenia între copil şi căţel este aproape un ritual, aşa că prezenţa animalului nu i s-a părut omuleţului nejus­ti­ficată. După ce s-a uşurat în locul arătat de mama, copilul a văzut că ce ieşise din curuleţul lui este hăpăit cu mare poftă de Cazacu’. „Trebuie să fie bun”, şi-a zis copilul şi a înmuiat degeţelul în alimentul cel nou, cu intenţia de a lua masa împreună cu câinele. N-a apucat să verifice gustul, pentru că a apărut mama, ca din pământ, aşa spune o vorbă cu pretenţie de miracol, cu o nuia în mână. Instrumentul s-a dovedit folositor pentru lecţia de igienă şi educaţie civică predată celor doi prieteni şi comeseni. Li s-a expli­cat, convingător, că felul de mâncare din care se înfruptau nu intra în lista de meniuri admise la masa oamenilor:

— Când ţi-e foame, cere să-ţi dau mâncare, ăsta nu e de mân­cat, cine mănâncă aşa ceva e un om de nimic, ţine minte vorba asta.

Nuiaua s-a lipit puţin cam tare pe curuleţul gol, a lăsat şi o urmă, semn că cele învăţate n-o să mai aibă nevoie de altă lecţie. Copilul n-a mai repetat greşeala, nici la propriu, sigur, şi nici la figurat, mai puţin sigur, pentru că viaţa îl sileşte de multe ori pe om să înghită şi ce nu-i place.

După lecţie l-a ridicat de la locul faptei, puţin cam nedelicat, şi l-a dus la un lac unde l-a spălat şi l-a şters cu poalele fustei.

Mai târziu, când îşi aduceau aminte, mai ales când îl găsea şi pe el norocul, se iţea câte unul din familie cu explicaţia:

— De, dacă ai mâncat c…t când ai fost mic, umblă norocu’ după tine.

Se cuvine un final onest pentru prima amintire. Copilul a reţinut învăţătura primită de la mama, fără să poată confirma legă­tura dintre noroc şi jenanta întâmplare din spatele casei. N-a avut mai mult noroc decât alţii, a avut multe ghinioane şi nu se consi­deră îndreptăţit să dea sfaturi, norocul nu se află acolo unde presu­pun unii că s-ar găsi.

 

Locul unde se păstrează amintirile devine din ce în ce mai neîn­căpător, odată cu înmulţirea anilor. Multe amintiri, mai puţin importante, greu de resuscitat, se află în ungherele mai depărtate ale depozitului de memorie, spre deosebire de amintirile purtă­toare de mesaje semnificative, care se aşază lângă porţile încăpe­rilor unde sunt păstrate, se îmbulzesc, vor să iasă la lumină, să scrie mesajul în istorie, să-şi împlinească menirea.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest