de Nicolae Radu

Apariţia acestei cărţi a fost posibilă graţie generozităţii domnilor
Nicolae, Gheorghe şi Mihai Cincă, remarcabili fii ai satului
Cremănari, care au purtat în suflet fiinţa lui spirituală
atât în exil, cât şi după întoarcerea în ţară.

Avant-propos

La îndemnul şarpelui, am restituit amintiri aflate în depozite de memorie uitată, greu de reconstituit după ştergerea mărturiilor şi dispariţia martorilor. A fost o muncă grea, asumată în singu­rătate, condiţie necesară pentru un adevăr neinfluenţat de ameste­cul gândurilor, de aşa-zisa gândire colectivă, o noţiune greu de înţeles, o contradicţie între termeni. Rezultatele au fost prezentate într-un op anterior, încheiat cu angajament de continuare. Îmi res­pect promisiunea, voi resuscita portrete de oameni dispăruţi, unele idealizate, altele proscrise, aflate în memoria mijlocită sau nemijlo­cită, intrate în patrimoniul amintirilor. Precizez că termenul de resus­citare se întemeiază pe deplina cunoaştere a înţelesului şi teh­ni­cilor, meseria de reanimator fiind o garanţie greu de contestat. În baza acestei garanţii, depun mărturie că reînsufleţirea unui portret nu este cu nimic mai uşoară decât reluarea bătăilor unei inimi oprite.

Alegerea titlului a fost primul moment de poticnire. Titlul unei cărţi este un instrument de identificare, înscris în registre, un nume obligat să o reprezinte, să dea primele informaţii despre ce‑şi propune autorul să comunice unui eventual cititor. Am fost ten­tat de sintagma Idoli uitaţi, împrumutând de la empiristul Francis Bacon ideea după care amintirile, rămase în spirit ca preju­decăţi, prind rădăcini în raţiunea umană şi se transformă în idoli, zeităţi păstrate de memorie. După deliberări am optat pentru Memo­rie resuscitată, pentru a împăca meseria de reanimator cu vocaţia de memorialist.

Subtitlul Portrete, pentru o carte fără chipuri sau fotografii, păstrează dimensiunea de idoli a prejudecăţilor, dar este şi o sfi­dare a unui beteşug genetic, sunt desenator nepriceput şi daltonist, certat cu verdele sau cu roşul, nu ştiu să aleg, amândouă sunt la fel, obligat să folosesc, în loc de culori, parfumuri, melodii şi cuvinte.

 

Voi inventaria, ca într-un catalog, după criterii subiective, por­trete de oameni nereţinuţi de istorie, o disciplină manipulată şi nedreaptă. Dacă voi fi învinuit de subiectivism impudic, am în vede­re acest păcat, îl chem să mă apere pe strămoşul Cicero, care justifica destăinuirile stânjenitoare prin invocarea neutralităţii hâr­tiei: „Epistula non erubscit” („Hârtia nu roşeşte”). Iar dacă voi fi întrebat pentru cine am scris, am să răspund, cu optimismul naivu­lui: pentru viitorii idoli care-şi aşteaptă resuscitarea.

Din respect pentru cititor, voi trece peste multe amănunte din viaţa personală, iar ca portretist voi fi o prezenţă discretă, dar per­ma­nentă, nu se putea altfel, este întotdeauna nevoie de cel ce ames­tecă nuanţe, ascute creioane, trage cortina, schimbă tablo­u­rile, inventează vinovaţi şi judecători, descântă şi vrăjeşte, profa­nează şi resfinţeşte, cum s-ar putea face atâtea nelegiuiri fără un truditor bun la toate?

Voi plăti pentru păcatele mele, voi fi alături de resuscitaţi, martor umil, desenator-caligraf, scenarist. Şi de această dată voi completa amintirile deteriorate cu roadele imaginaţiei, voi renunţa la întâmplări cu semnificaţii restrânse, mă voi opri la întâmplări reprezentative, unele inventate, însă cu respectarea obligaţiei asu­mate de a spune adevărul meu, diferit câteodată de adevărul altora. Paradoxul adevărului diferit despre aceeaşi realitate, dacă nu e un banal subiectivism, se subordonează, ca toate paradoxurile, unor legi formulate de abia în secolul al XIX-lea, ca să-i consoleze pe urmaşii lui Zenon din Eleea, obsedaţi de limitele gândirii logice. Amănunte se pot găsi la Cantor, la Zermelo, la Russell şi la alţii.

Misterul va face loc încrâncenării existenţiale, memoria va plăti bir amintirilor viguroase şi persistente. Literatura nu va fi uitată, va fi chemată cu alaiul ei de grămătici, novatori, demolatori, veleitari, impostori, toţi îşi vor găsi loc de muncă, vor fi invitaţi să binecuvânteze sau să blesteme. Întâlnirile cu Duhul Sfânt vor fi mai rare în veacul amintirilor resuscitate, veac dominat de idolul tribal al perversiunii, în care visul a devenit coşmar, câteodată delir, iar minţile manipulate s-au rătăcit.

 

Pe drumurile pustii, abandonate, ale creierului circulă resturi de amintiri, reflectate de memorie într-o oglindă virtuală, ca toate oglinzile, dacă virtual se cheamă ceea ce vezi şi nu poţi să atingi, ceea ce este şi nu este. Le opresc o clipă, le măsor puterea de repre­zentare şi-mi evaluez dreptul de resuscitare sau de sacrificiu. Truda mea cea nouă este complet diferită, amintirile îmi aparţin, sunt răspunzător de soarta lor, spre deosebire de vieţile reîn­su­fleţite, faţă de care datoria mea se încheia o dată cu reluarea bătă­i­lor inimii şi deschiderea ochilor.

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest