Înainte de a începe capitolul despre perioada internatului, cea mai interesantă şi profitabilă profesional, doresc să reamintesc citito­rului că nu voi insista prea mult asupra întâmplărilor din viaţa personală, voi fi prezent, fără să fiu, de multe ori, personaj prin­cipal. Nu mi-am propus să scriu o carte autobiografică, nici una de reflexie eseistică, filozofică sau psihologică, am optat pentru un catalog de idoli în portrete, aşa cum le-am văzut în oglinda vir­tua­lă, cu ochii şi mintea slujitorului, angajat de zeul Asklepios, rebo­tezat Esculap, după ce romanii au devenit patroni în Grecia.

 

„Daţi Cezarului ce este al Cezarului”, le-a răspuns Mântuito­rul fariseilor când au vrut să-l ispitească, întrebându-l dacă e bine să plătească bir. Respectându-i porunca, voi depune şi eu birul de recunoştinţă cuvenită Cezarului, voi desena şi caligrafia portretul-icoană al celei mai luminoase şi reprezentative personalităţi medi­cale din a doua jumătate a secolului XX, profesorul Theodor Burghele. De numele lui se leagă cele mai importante întâmplări din învăţământul medical românesc într-o perioadă în care se făceau mari eforturi de izgonire a zeilor şi idolilor.

Profesorul Burghele ar merita un maestru portretist pe măsu­ra dimensiunilor sale eroice. Pe lângă bustul din holul Spitalului Panduri, un adevărat altar, se trece cu prea multă detaşare. Cu umilinţa elevului-ucenic, voi încerca să justific admiraţia aproape religioasă pentru inegalabilul profesor şi nu ascund nădejdea că va fi păstrat în inimile urmaşilor.

Internatul, vechea şcoală de formare a elitelor medicale româ­neşti dintre războaiele mondiale, preluat după modelul introdus în Franţa de întemeietorii şcolii de medicină anatomoclinică în 1803, desfiinţat de comunişti, a fost readus de profesorul Burghele, de la Paris, unde participase la un congres de urologie. Legenda, trans­misă din gură în gură, spune că profesorul a fost întrebat de unul dintre colaboratori:

— Cum e, domnule profesor, în Franţa?

— Cum să fie, tot ca la noi, medicii de gardă se pişă în chiu­vetă şi regulează infirmierele.

Profesorului îi plăcea să-i fie gustate glumele, aşa că s-a râs pe săturate.

— Sunt şi unele deosebiri, a continuat, francezii au păstrat internatul, noi l-am desfiinţat, şi n-am făcut bine, nu poţi să faci medicină de performanţă cu studenţi vizitatori prin clinici. Cine vrea să înveţe stă zi şi noapte în spital, să poată fi chemat la orice oră, când vin bolnavii. Am să vorbesc cu ministrul, să-l conving să reintroducem internatul.

Martorii acestui moment de legendă au înţeles că promisi­u­nea-proiect va avea mari şanse de reuşită.

 

Theodor Burghele făcea parte din lotul de moldoveni şcoliţi în Europa şi reveniţi cu bisturiele ascuţite să taie mădulare bolna­ve. În ţară, l-a găsit pe Nicolae Hortolomei, recunoscutul şef de şcoală chirurgicală de la Spitalul Colţea. Am aflat de la doctorul Nelu Ştefănescu, al cărui portret îşi aşteaptă rândul, că la Spitalul Colţea s-au format nu numai chirurgi, ci şi caractere. Mare chirurg, om de cultură şi neîntrecut dresor de lupi tineri, Hortolomei îşi alegea colaboratorii nu numai după abilitatea mâinilor, importantă şi ea, ci şi după agresivitatea spontană, salvatoare, numită curaj, completată de rezistenţa la efort şi la eventualele contralovituri neaştep­tate. Cunoscător al psihologiei specifice a chirurgilor, cău­tă­tori de emoţii, întărâtaţi de vederea sângelui ca felinele jun­glei, dar capabili să distingă diferenţa dintre victimă şi vindecare, profesorul le urmărea reacţiile, le pregătea scenarii de competiţie, îi vedea cum se încaieră şi îi împăca, dar păstra totdeauna o anumită înălţime, nu lăsa întrecerea să degenereze în ură, să deterioreze aura sacră a chirurgului-semizeu. Pentru Hortolomei, întrecerea era un joc de cavaleri, cu reguli precise şi cu final de festivitate. Majoritatea marilor chirurgi români din a doua jumătate a seco­lu­lui XX îşi revendicau cu mândrie apartenenţa la şcoala lui Hortolomei.

Povestea doctorul Nelu Ştefănescu:

— Eram toţi tineri, nişte cârlani bine hrăniţi, lăsaţi să zburde liberi prin clinică. Profesorul nu avea decât o singură pretenţie: bol­navii să fie bine operaţi şi bine îngrijiţi. Nu tolera impostura, ne punea să citim şi ne întreba dacă am înţeles, ne supraveghea cu discreţie, ştia tot ce se întâmpla în clinică, ştia că ne place să ne hârjonim şi chiar să ne şicanăm, dar nu intervenea decât atunci când glumele noastre puteau influenţa relaţiile cu bolnavii.

Burghele era căpos, cam spurcat la gură, d-aia s-a şi făcut urolog, avea un cui împotriva lui Cuti Juvara, alt ambiţios, pe faţă erau buni prieteni, operau împreună, însă pe la spate se înţepau. Într-o zi, Burghele a intrat într-un salon, s-a oprit la patul unui bolnav şi i-a spus:

— Deci dumneata pleci, mă duc să-ţi fac ieşirea.

— Cum să plec, domnule doctor, mă operez mâine.

— Cine te operează?

— Domnul doctor Juvara, mi-a spus să mă pregătesc.

— Cine, mă, Juvara? Ai curaj să te dai pe mâna ăluia? Niciun bolnav n-a mai plecat acasă după ce l-a operat Juvara. Bolnavii operaţi de Juvara ajung direct la morgă, la autopsier.

— Vai de mine, domnule doctor! Ce mă fac atunci, că zice că fără operaţie nu se poate?!

— Treaba ta, eu în locul tău aş pleca chiar acum, cu sau fără ieşire.

Întâmplarea a făcut înconjurul clinicii, Juvara a tunat şi a fulgerat, Burghele s-a ascuns şi nu s-au liniştit spiritele decât după ce a intervenit Hortolomei, s-a dus la bolnav şi i-a spus că în clini­ca lui nu sunt decât chirurgi buni şi că Juvara e unul dintre cei mai buni.

Nici Juvara nu s-a lăsat. După vreo săptămână, când se schim­baseră bolnavii, plecaseră cei vechi şi se internaseră alţii, s-a dus în salonul lui Burghele şi le-a spus bolnavilor că le face ieşirea.

— De ce, domnule doctor, noi ne operăm mâine.

— Cine vă operează?

— Domnul doctor Burghele.

— Cum, voi n-aţi aflat ce s-a întâmplat?

— Ce s-a întâmplat? A păţit ceva domnul doctor?

— Sigur că a păţit, şi încă ceva rău de tot, dar e vina lui.

— Ce a păţit, domnule doctor?

— L-a prins az’noapte bărbatul Vetuţei, o ştiţi, sora de la sala de operaţie, cu nevastă-sa în camera de gardă şi i-a tăiat socoteala.

Vetuţa, binecunoscută în toată clinica pentru frumuseţea ei angelică, nu era măritată, dar bolnavii nu ştiau. Au început să-l bocească pe sărmanul doctor, rămas fără socoteală. Juvara le-a spus că merge să le facă ieşirea.

Când a aflat, Burghele s-a dus în salon şi i-a liniştit pe bolnavi, le-a arătat că n-a păţit nimic.

A fost distracţie mare în clinică, chiar şi Hortolomei, recunos­cut pentru sobrietate, numit şi omul care nu râde, a zâmbit pe sub mustaţă. N-a fost nevoie să intervină, Burghele îşi rezolvase singur problema.

Burghele şi Juvara nu se certau şi nu se duşmăneau, ei îşi recu­noşteau unul altuia valoarea, schimbau informaţii citite în revis­te medicale străine, operau împreună, se consultau la cazurile grele şi ştiau că pot conta pe ajutor la nevoie. Demonstraţia cea mai convingătoare a avut loc mai târziu, când cei doi au fost pro­movaţi în funcţii de şefi, Burghele preluând conducerea Clinicii de Urologie de la Spitalul Panduri, iar Juvara fiind numit şeful Secţiei de Chirurgie la Spitalul Cantacuzino. Dacă Burghele, mare cozeur şi şarmeur, a reuşit să se impună ca renumit urolog, Juvara, mali­ţios şi dispreţuitor, şi-a făcut duşmani printre nulităţile promovate pe criterii politice. Directorul Spitalului Cantacuzino era, prin anii ’50, un politruc, îl chema Dobrescu, ajunsese chirurg prin relaţii la partid şi la Securitate. Juvara îl dispreţuia, ştia că este oportunist, turnător şi informator, că e slab pregătit ca chirurg şi de o crasă incultură, îi punea întrebări ca să-l compromită şi, bineînţeles, nu-l programa la operaţii. Reacţia politrucului nu s-a lăsat aşteptată, i-a înscenat, cu ajutorul Securităţii, un flagrant lui Juvara. Într-o noap­te au descins la casa lui miliţienii, i-au perchiziţionat casa, „au găsit” câteva lingouri de aur, l-au arestat şi l-au dus la puşcăria de la Rahova. A doua zi, directorul a anunţat la raportul de gardă fapta gravă, antisocială a lui Juvara, deţinerea de lingouri de aur, şi a preluat conducerea Secţiei de Chirurgie. Era binecunoscut, pe vremea aceea, procedeul folosit de miliţieni: intrau intempestiv în casele oamenilor, aduceau aurul, îl „ascundeau” şi apoi îl „găseau”, ca să însceneze flagrantul. Juvara a fost judecat de urgenţă şi condamnat.

Atunci a fost probată adevărata măsură a personalităţii lui Burghele. Când a fost chemat de Gheorghiu-Dej la un consult pentru o boală de prostată, a folosit prilejul, i-a spus că marele Juvara, chirurg de reputaţie mondială, a fost arestat şi condamnat printr-o înscenare mârşavă. A doua zi, doctorul Juvara a fost elibe­rat din închisoare. Burghele, rector al Institutului Medico-Far­maceutic, a scos la concurs un post de conferenţiar la Spitalul Cantacuzino pentru doctorul Cuti Juvara, de departe cel mai bine pregătit printre eventualii concurenţi, şi apoi, destul de repede, l-a avansat profesor la clinica chirurgicală nou-înfiinţată.

În clinica de urologie a profesorului Burghele, de la Spitalul Panduri, toţi medicii erau prezenţi la ora 5, când se făcea prima vizită mare. Dacă vreunul întârzia sau nu venea la vizită, nu era programat la sala de operaţie o lună. Evidenţa o ţinea sora-şefă, aflată întotdeauna, cu un caiet în mână, în spatele profesorului. Regula n-a fost niciodată încălcată. La ora 7 se intra în sălile de operaţie după programul aprobat de profesor. La ora 17 avea loc a doua vizită mare. În timpul vizitelor se discutau cazurile dificile, se stabileau diagnosticele şi indicaţiile operatorii. Profesorul punea întrebări şi-i făcea de două parale pe cei ce nu ştiau să răspundă. Răspunsurile erau înregistrate de sora-şefă, dar şi de memoria profesorului, şi nu era bine să se adune prea multe nereuşite.

Burghele era un nonconformist în relaţiile cu autorităţile, nu era oponent, s-a înscris şi în partid, însă îşi permitea să interpre­teze legile şi regulamentele în manieră personală. A făcut vâlvă în anturajul medical o întâmplare mai puţin obişnuită pe vremea aceea. La intrarea într-un salon, i-a ieşit în întâmpinare un bolnav şi i-a spus:

— Tovarăşe profesor, permiteţi să vă raportez că în spitalul dumneavoastră se petrec fapte grave, abateri de la…

Burghele nu l-a mai ascultat, s-a întors către sora-şefă şi a întrebat-o:

— Cine e dobitocul ăsta?

— Cum îndrăzniţi, tovarăşe? Să ştiţi că aţi insultat un colonel al Securităţii române şi veţi fi pedepsit conform legii.

— Fă-i imediat ieşirea dobitocului. Aici nu se internează colonei, se internează bolnavi.

Toată panarama declanşată de individul ce se recomandase colonel nu i-a folosit. S-a aflat mai târziu că, ajungând la ministrul de Interne, i s-a spus:

— Tovarăşe, ca dumneata avem mulţi, dar avem un singur Burghele.

În calitate de rector, se interesa şi de condiţiile de viaţă ale studenţilor. A venit odată la cantină, a văzut că studenţii stăteau la coadă şi a întrebat:

— Ce aşteaptă ăştia aici?

— Aşteaptă să primească pâinea şi tacâmurile, i-a răspuns tovarăşa Ene, administratoarea cantinei.

Profesorul s-a uitat la ea ca la o vrăjitoare periculoasă, a văzut şi că feţele de masă erau numerotate şi că studenţii, după ce făceau coadă pentru o jumătate de sfert de pâine, aşteptau să se elibereze masa repartizată, numerotată, cu toate că alte mese erau libere. Tova­răşa Ene, soţie de ofiţer, i-a explicat că a făcut acest regula­ment pentru a-i disciplina pe studenţi.

— Am avut probleme, tovarăşe rector, nu ne ajungea pâinea şi dispăreau furculiţele şi cuţitele.

Burghele nu s-a mai uitat la tovarăşa Ene, ci s-a adresat şefului administrativ al rectoratului:

— Să fie schimbate feţele de masă, aici e cantina viitorilor medici, nu cazarmă, să se pună pâinea pe mese, să mănânce fiecare cât are nevoie şi să se aşeze studenţii la mesele libere.

Tovarăşa Ene a încercat să protesteze, n-a fost băgată în seamă, a doua zi a primit adresă că a fost încadrată ca ajutoare la bucă­tărie, n-a acceptat şi n-a mai fost văzută pe la căminul studenţesc.

Rectorul şi-a continuat inspecţia, a căutat prin magazii, a um­blat prin vasele bucătăriei şi a găsit bucăţi mari de carne într-una din cratiţe. Bucătarul a încercat să dea explicaţii, a fost prost inspirat, pentru că Burghele n-a apreciat explicaţiile şi mai ales tonul, i-a aplicat un picior în fund şi a căzut bietul om cu mâinile pe plita încinsă.

— Aici e cantina viitorilor doctori. Hoţii şi escrocii n-au ce căuta aici.

Dacă ar fi fost numai atât, era totuşi bine, dar a doua zi a primit şi bucătarul adresă că a fost repartizat ca măturător. Nici el n-a mai fost văzut, nici pe la bucătărie, nici prin curte.

Burghele era cunoscut şi pentru gura spurcată, înjura, insulta, batjocorea. Cei aflaţi în apropierea lui în momentele de enervare puteau deveni ţinte la cea mai mică greşeală. Descărcările de mânie se diferenţiau însă după locul ocupat de fiecare pe scara de valori statornicită de profesor, toţi erau subalternii lui, dar fiecare avea un loc bine stabilit în ierarhie şi ceilalţi erau obligaţi să-l respecte. Avea preferinţe, îi răsplătea pe favoriţi, dar statutul de favorit se obţi­nea şi se păstra cu mare greutate. Era de notorietate slăbiciu­nea pentru doctorul Proca. Îl cunoscuse la un concurs, candida pentru un post de chirurg la una dintre clinicile bucureştene. Proca era cam peltic, câteodată chiar bâlbâit, dar când reuşea să-şi dea dru­mul, dovedea o mare stăpânire a noţiunilor medicale şi o moda­litate de exprimare încântătoare. După ce şi-a expus subiectele, Burghele l-a întrebat:

— Ascultă, tinere, nu vrei să vii în clinica mea, să faci urologie?

Surprins, Proca şi-a oferit un răgaz, apoi i-a spus lui Burghele:

— Bine, domnule profesor, dar eu candidez pentru un post la o clinică de chirurgie generală.

— Lasă asta, ştiu eu pentru ce candidezi, te-am întrebat dacă vrei să vii în clinica mea, de restul mă ocup eu. Dacă te hotărăşti, să fii mâine dimineaţă la vizită.

A doua zi, doctorul Proca s-a prezentat, la ora 5, la Clinica de Urologie a Spitalului Panduri. A trecut neobservat, nu l-a întrebat nimeni de ce a venit, profesorul l-a văzut, însă nu i-a spus niciun cuvânt. După două săptămâni, timp în care Proca începuse să dea semne de disperare, a fost chemat de Burghele, care i-a spus:

— Înţeleg că te-ai hotărât. Să treci pe la rectorat, să-ţi facă încadrarea. Din acest moment, te vei afla totdeauna în spatele meu, vei primi ordine numai de la mine. Uită alte preocupări, vei fi foarte ocupat.

Atunci a început calvarul doctorului Proca. Primea zilnic cores­pondenţa profesorului, reviste medicale, cărţi, citea şi cons­pecta, redacta răspunsuri şi adrese, prezenta sinteze şi puncte de vedere, învăţa, se perfecţiona, a devenit un fel de alter ego al lui Burghele, dar nu era programat la sala de operaţie. De abia după vreun an de scriptologie l-a chemat profesorul şi i-a spus:

— Mâine intri cu mine în operaţie. Reciteşte tehnicile chirurgicale pentru operaţiile programate.

Din acea zi, Proca a devenit mâna a doua permanentă a profe­sorului Burghele. Timp de mulţi ani, Proca n-a făcut altceva decât să-l ajute pe profesor la operaţii, continuând, bineînţeles, şi activitatea de secretariat. Funcţia lui a fost mult timp cea de asis­tent universitar, cea mai mică funcţie din învăţământ, ratând de fieca­re dată oportunităţile de promovare. Poziţia lui în clinică era însă foarte onorabilă, întocmea programul operator şi în lipsa profesorului conducea clinica. Nu uita niciodată să-l informeze pe profesor şi o făcea în aşa fel încât acesta credea că i-a îndeplinit porunca. În toată această perioadă, doctorul Proca n-a pus nicio întrebare despre statutul lui.

Profesorul avea plăceri perverse, îi plăcea să-i umilească pe cei apropiaţi şi doctorul Proca era victima preferată. Inventase o tehnică de înjosire, specială pentru cei mai apreciaţi colaboratori ai lui, conferenţiarul, pe atunci, Valentin Neagu şi asistentul universi­tar Eugen Proca. Îi găsea nod în papură lui Proca şi îi dădea ordin lui Neagu să-i pună un timbru pe buze. La început a fost greu, Neagu nu ştia cum se lipesc timbrele pe buze, i-a arătat Burghele, a scuipat în palmă şi cu saliva abundentă i-a lipit buzele lui Proca.

— Vezi ce bine s-au lipit, nici nu mai poate să deschidă gura, i-a demonstrat profesorul. Acum fă şi tu la fel.

Bietul Neagu, jenat, s-a făcut că scuipă şi el în palmă, dar Burghele, nemulţumit, a mai scuipat o dată şi a repetat tehnica, de data asta pe buzele lui Neagu.

— Bă, dacă nu pui scuipat destul, nu se lipeşte, fă aşa cum am făcut eu şi ai să vezi că o să reuşeşti.

Din acea zi, tehnica a intrat în uzul curent, Neagu o executa corect, Proca a învăţat să nu mai vorbească decât când era întrebat şi toată lumea a fost, aparent, mulţumită. Au fost şi unii care au spus că Neagu punea cam mult zel, pentru că Proca era contra­candidatul lui la moştenirea catedrei. Nu aveau dreptate, Burghele i-a făcut până la urmă pe amândoi profesori, pe Neagu l-a lăsat la Spitalul Panduri şi lui Proca i-a dat Clinica de Urologie de la Spi­talul Fundeni.

 

Începuseră maşinaţiile de promovare a cadrelor în I.M.F. pe criterii politice, rectoratul primea indicaţii de la partid cu numele celor ce urmau să fie propuşi pentru avansare. Profesorul Burghele urmase exemplul lui Hortolomei, îşi formase o echipă de chirurgi performanţi, îşi alesese colaboratorii dintre tinerii a căror inteli­genţă era dublată de caracter şi seriozitate. Ca rector, era la fel de exigent, cerea informaţii despre adevărata valoare a candidaţilor la promovare de la vechii profesori, de la cei cunoscuţi de el ca oameni serioşi şi mai ales cerea o listă cu lucrările ştiinţifice efec­tuate. Cei ce nu corespundeau rigorilor cerute nu erau promovaţi, cu toate relaţiile lor la partid sau la Securitate. Din păcate, numărul celor cu relaţii era mare şi au format un grup de oponenţi, toţi cu funcţii de conducere în comitetele de partid şi U.T.M. Au uneltit să-l înlăture de la rectorat pe profesorul Burghele, a fost greu, dar până la urmă au reuşit, însă după mai mult de zece ani şi pentru puţină vreme, aşa cum vom arăta mai jos.

Nu-i era indiferent lui Burghele nici profilul moral. Cunoştea toate intrigile şi toate adversităţile din I.M.F., cele mai multe îl distrau, însă nu trecea peste întâmplările compromiţătoare. O astfel de întâmplare s-a petrecut la Spitalul Griviţa, în clinica medicală. Printre medicii clinicii se afla şi unul dintre cei mai dotaţi internişti, doctorul Octavian H. Şef de promoţie, căsătorit cu o fru­moasă colegă, el însuşi un bărbat seducător, apreciat de profe­sorul Burghele, avea în faţă o carieră garantată. Era şi directorul Editurii Medicale, autor de lucrări ştiinţifice, toate harurile păreau că s-au revărsat asupra lui. Necazul i-a venit de la o neaşteptată slăbiciune. I-a fost repartizată ca internă o sfrijită, o aschimodie, nu-mi amintesc cum o chema şi chiar dacă mi-aş aminti, nu i-aş spune numele. S-ar putea ca noua internă să nu-şi fi evaluat corect calităţile, fapt este că a făcut o mare şi totală pasiune pentru şeful ei şi că n-a îndrăznit mult timp să-şi mărturisească sentimentele. Într-un moment de întunecare a minţii, doctorul s-a împreunat cu interna, fiind, după spusele ei, primul bărbat. Din acel moment, fata a devenit din ce în ce mai agresivă, a făcut cunoscută cui voia s-o asculte relaţia ei cu doctorul H., căruia i-a cerut s-o oficializeze prin căsătorie, precedată, bineînţeles, de divorţ de prima soţie. Omul, când şi-a dat seama de greşeală, a încercat să se distanţeze, sperând că totul se va aranja după ce fata va termina stagiul şi va pleca din spital. N-a fost aşa, interna a ales clinica chirurgicală de la Spitalul Griviţa la următorul stagiu şi a continuat să-l tracaseze pe cel de care spunea că nu poate să se mai despartă. Tensiunea dintre cei doi a îmbrăcat forme zgomotoase, cu urmăriri prin saloa­ne, pe coridoare şi chiar pe stradă, fata probând rezerve neaştep­tate de scenarii. Sfătuită de adversari ai lui H., avea, ca toţi oamenii de valoare, destui, interna s-a dus în audienţă la tovarăşul rector. A intrat umilă, plângând, şi i-a spus păsul. Burghele, după ce a ascultat-o, a întrebat-o:

— Bine, bine, te înţeleg, dar ce pot să fac eu? Să-l dau afară din I.M.F. pe H.?

— Nu! Să-i spuneţi să se însoare cu mine.

— Ascultă, fetiţo, aici eşti la Rectoratul Institutului de Medi­cină, nu la oficiul de intermedieri matrimoniale. Când te-ai culcat cu doctorul ai făcut-o de plăcere, sau te-a violat?

— Doamne fereşte, tovarăşe rector, cum să mă violeze, am făcut-o din dragoste.

— Atunci n-am decât un sfat să-ţi dau, vezi uşa aia, închide-o pe dinafară. Şi mai uită-te şi în oglindă, ai să înţelegi de ce nu te vrea.

Când a văzut că fata nu se grăbeşte, a chemat secretarul şi i-a spus s-o conducă pe tovarăşa până la poartă.

A doua zi, l-a chemat pe H. şi l-a întrebat:

— Te-ai culcat cu pocitania aia?

N-a primit răspuns şi a continuat:

— Cât o să fiu eu rector, n-ai să mai promovezi, ţi-ai compro­mis cariera. Piei din faţa mea!

S-a ţinut de cuvânt. Doctorul H. a fost demis de la Editura Medicală şi a rămas, până la plecarea definitivă din ţară, simplu asistent universitar.

Cu speranţa că am reuşit să schiţez un portret sugestiv al celui mai strălucit reprezentant al medicinei româneşti din secolul XX, las loc pentru completare unui biograf competent, pe care profe­sorul Burghele îl merită cu prisosinţă.

Cei ce s-au bucurat de înlocuirea lui de la rectorat aveau să-şi regrete graba, peste puţin timp Burghele fiind numit în postul de ministru al Sănătăţii, post din care a impus numirea ca rector a celui mai apreciat colaborator al său, nimeni altul decât profesorul Eugen Proca. Nici la plecarea de la minister nu a lăsat timp de bucu­rie duşmanilor, pentru că a fost, la puţină vreme, ales preşe­dinte al Academiei, iar pentru funcţia de ministru al Sănătăţii l-a promovat pe profesorul Proca. Din înaltul fotoliul de preşedinte al Academiei, a fost luat de Îngerii Domnului şi dus în împărăţia unde se răsplătesc faptele, bune sau rele. Sunt sigur că şi acolo, reco­mandat de maestrul său, profesorul Hortolomei, a primit funcţie de patron al medicinei româneşti. Drept care i-am întocmit prezentul portret, cu valoare de icoană.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest