În primii doi ani, cunoscuţi sub numele de ani preclinici, fie­care examen trecut era o victorie, erau grupe în care luau exame­nul unul sau doi studenţi din zece, au fost şi cazuri când au picat toţi. „Cuiele”, nume date profesorilor cei mai exigenţi, erau, în anul I, profesorul Repciuc, la anatomie, iar în anul II, conferen­ţiarul Floru, la fiziologie. Necazul era că nici primul, nici al doilea nu erau străluciţi ca pedagogi şi mai ales ca oratori. Profesorul de anatomie, cu vocea lui franţuzită, ostentativ graseiată, era greu de urmărit, ne încărca memoria cu nume proprii şi amănunte neesen­ţiale, la cursuri vorbea încet, numai pentru studenţii din primele bănci, dar ridica tonul până la isterie la examen. Reuşita avea mai mare legătură cu dispoziţia profesorului decât cu cele învăţate. Şi, Doamne, câte amănunte inutile am învăţat ca papagalii pentru examenul de anatomie! Ca o pedeapsă pentru o muncă zadarnică, memoria refuză să aducă în oglinda virtuală modul cum s-a petre­cut examenul de anatomie cu profesorul Repciuc, singura mărturie că a fost rămânând semnătura lui în carnetul de student şi califi­cativul „bine”.

Spre deosebire de anatomie, examenul de la fiziologie a fost reţinut cu o mare exactitate de memorie, confruntarea cu examina­torul fiind un moment de cumpănă în cariera mea de student. Personalitatea profesorului şi mai ales precizarea condiţiilor merită un efort de aducere aminte.

Floru era un omuleţ scund, 1,60 metri cu tocuri cu tot, chel, spân, ochelarist, tipul clasic al vrăjitorului. Cursurile lui, când nu erau lecţii de învăţământ ideologic, era şi secretar al comitetului de partid din Institutul Medico-Farmaceutic, deveneau disertaţii iro­nico-filozofice, improvizate ilar. Nu se puteau lua notiţe, nici nu era nevoie, se învăţa după cursul proaspăt litografiat, o compilaţie nereuşită a notiţelor aduse din Uniunea Sovietică, de unde ateri­zase, direct pe post de conferenţiar. Am avut şi ghinion. La una dintre celebrele lucrări practice, cunoscute sub numele de „broască spinalizată”, într-un moment de exaltare, complet neinspirat, am vrut să fac spectacol, mi-am sumes mânecile halatului şi mă pregă­team să introduc acul în coloana vertebrală a sărmanului batracian. M-am oprit, pentru că nu înţelegeam de ce s-a aşezat dintr-odată o linişte de mormânt în laborator. M-am întors şi i-am văzut pe colegi cum mă priveau ca pe un condamnat înainte de căderea toporului. În spatele meu, mic şi ţeapăn, l-am văzut şi pe călău, nimeni altul decât tovarăşul conferenţiar Floru. Broasca n-a mai fost spinalizată, iar eu am primit o pedeapsă mai mare decât tăierea capului, verdictul batjocoritor al celui mai temut torţionar dintre examinatori:

— Ascultă, bă, cine te-a adus pe tine la medicină? Tu ai stofă de parlagiu, să-ţi cauţi un loc de muncă la o măcelărie, că aici n-ai ce căuta. De mine n-o să treci nici dacă vii cu pilă de la Comitetul Central.

Mi-a întors spatele şi a ieşit din laborator.

Toate necazurile au şi părţile lor bune. Înspăimântat, am cotro­băit prin toate bibliotecile după cărţi de fiziologie, le-am con­spec­tat, am memorat capitole întregi, ştiam şi paginile unde găseam informaţia căutată, m-am transformat într-o enciclopedie ambu­lantă de fiziologie, impresionându-l chiar şi pe cârcotaşul anului, colegul de cameră Nicu Gorun. După ce, văzându-mă din întâm­plare în curtea facultăţii, m-a asigurat că nu m-a uitat, m-am pre­zentat, ca mielul pascal, la întâlnirea inevitabilă cu sentinţa. Din scaunul său, ridicat pe un suport special, judecătorul nemilos mă privea cu o satisfacţie greu de disimulat.

— Ei, acum să văd eu, parlagiule, cum se face o disecţie pe viu. Trebuie să recunosc că ai avut mare curaj să te prezinţi. Pentru tine n-am bilet, îţi voi pune întrebări din curs.

În acel moment, m-am eliberat de toată emoţia. Mi-am zis: dacă e vorba de curs, putem sta de vorbă, îl pot recita din copertă în copertă. Cred că mimica mea a exprimat un moment de trufie, l-am văzut pe tovarăşul Floru cum se încruntă şi pregăteşte asaltul. Au urmat zeci de întrebări, e adevărat, toate din curs, se vedea că omul nu ştia altceva, la toate am dat un răspuns recitat cu intonaţie adecvată şi cu unele completări din cărţile citite. Începuse chiar să‑mi placă jocul de-a întrebările, mă aflam într-un moment de graţie, vorbeam clar şi coerent, răspunsurile se completau printr-o mimică de învingător. Din jilţul din faţă mă privea un om obidit, înfrânt, îl vedeam cum se chirceşte în fotoliu, se făcea tot mai mic, otrava din priviri îşi pierduse puterea, ochii sticloşi se umflau, gata să iasă din orbite. Cu omenească înţelegere mi-a fost milă de cel mai nemilos dintre profesorii examinatori cunoscuţi până atunci. După aproape o oră de încercări nereuşite, după ce răsfoise tot cursul în căutare de noi ambuscade, a oprit asediul, m-a privit cu evidentă nedumerire amestecată cu duşmănie, m-a întrebat de unde sunt şi, cu un ultim efort, a găsit răspunsul prin care îşi atribuia reuşita mea la examen:

— Ţi-a fost de folos ameninţarea mea, mă obligi să-mi calc promisiunea, îţi dau examenul, deşi tot mai cred că ai fi fost un bun măcelar.

Colegii mă aşteptau înspăimântaţi să ies de la examen, m-au luat cu asalt şi m-au întrebat cum a fost.

— Mi l-a dat, le-am răspuns şi de-abia atunci am înţeles că eram la capătul puterilor. Le-am arătat carnetul de student, unde se afla, scris cu litere mici, de om calic, „suficient”, urmat de o sem­nă­tură mare, înflorată.

— Nu mai contează, m-a liniştit Aurică, bine că ţi l-a dat, de mult n-am mai avut emoţii aşa de mari, mă, amărâtule.

Multe portrete de profesori şi multe examene din anii pre­cli­nici ar merita să fie resuscitate de o memorie conştiincioasă, prin oglindă trec amintiri cu mare valoare afectivă, nu le opresc, pentru că vreau să las, caligrafiate pe hârtie, numai întâmplări reprezen­tative pentru generaţia sacrificată de cei ce se dădeau făurari de oameni noi şi viaţă mai bună.

Profesorul I.T. Niculescu, un bătrân respectat pentru cultura lui vastă şi pentru cercetări efectuate în Franţa, ca elev al celebrului anatomist şi histolog Foix, ne pasiona cu noţiuni greu de reţinut, alternând savant descrierea ţesuturilor cu anecdota. Avea obicei să se plimbe în jurul catedrei cu un băţ în mână. La unul dintre cursurile cu multe scheme şi desene, asistentul a vrut să-l ajute aducând o lampă electrică. Iniţiativa era bună şi pentru profesorul cu vederea slăbită, şi pentru studenţii din rândurile îndepărtate de catedră, numai că lampa era legată de o priză. În plimbarea lui peripatetică, profesorul n-a văzut firul şi era gata-gata să se împie­dice; a avut noroc cu asistentul, care i-a sărit în ajutor. Brutalizat, venerabilul profesor a vrut să-l admonesteze, dar când şi-a dat seama de ajutorul primit, i-a zâmbit. Curajos, a ridicat piciorul să treacă peste fir, piciorul nu l-a ascultat şi, înfrânt, a făcut drumul înapoi, nu fără să plaseze o glumă tinerească:

— Dacă puneai dincolo de fir o domnişoară, nu renunţam. Aşa, de ce să risc?

Ca examinator, era blând şi înţelegător, toţi studenţii primeau notă de trecere şi, la nevoie, o mică lecţie de cultură generală şi conduită. Necazul a fost că un student neinspirat a scris în revista Medicinistul că la histologie nu poţi să fii restanţier decât dacă faci o cerere specială. Înfuriat, bătrânul şi blajinul profesor şi-a schimbat bunul obicei exact la anul nostru, a arătat că poate să ne pice la examen şi fără cerere. A fost jale mare, au rămas corigenţi cam două treimi din an. Unii studenţi au vrut să-l păcălească, uitau să restituie biletul de examen şi-l dădeau altui coleg în ziua urmă­toare. Acesta pregătea subiectul acasă şi se prezenta la examen ca mare specialist. La început a mers, însă, după câteva reuşite, nu se ştie de ce, asistentul a avut o bănuială, a numărat biletele, a văzut că lipseşte unul, l-a identificat şi când a apărut i-a spus profe­so­rului. A fost greu să-i explice, bătrânul savant nu putea să înţe­leagă şmecheria; când a înţeles-o, a sărit ca ars:

— Săriţi! Hoţul! Închideţi uşile, chemaţi poliţia, Ardeal, chea­mă poliţia, avem un hoţ aici.

De precizat că Ardeal era numele mic al conferenţiarului, amănunt necunoscut de studenţi, care l-au suspectat pe bătrân de pierderea minţilor. Sosit în grabă, conferenţiarul l-a întrebat pe stu­dent cum îl cheamă.

— Calalb, a răspuns spăşit vinovatul.

Confuzia a luat proporţii, Calalb era numele directorului Direc­ţiei Sanitare a Bucureştiului. I-a şoptit profesorului că „hoţul” este fiul şefului cel mare de la Capitală.

— Atunci chemaţi pe şeful cel mare, spuneţi-i că fiul său este un hoţ, daţi-i telefon.

Chemat de urgenţă la telefon, directorul Direcţiei Sanitare a aflat din gura profesorului I.T. Niculescu incredibila noutate.

— Domnule, fiul dumitale este un hoţ! L-am prins, e aici, în cabinetul meu.

— Nu se poate, domnule profesor, fiul meu n-are decât trei ani, e acasă, nu poate să fie în cabinetul dumneavoastră.

Lucrurile s-au lămurit când „hoţul” a spus că nu e fiul, ci numai un nepot mai îndepărtat al directorului şi l-a rugat, în genunchi, pe profesor să-l ierte.

Între timp, mânia se potolise, lăsând loc umorului, de care distinsul savant nu ducea lipsă. L-a iertat şi i-a dat şi notă de tre­cere. Au fost şi unii cârcotaşi care au spus că, dacă nu era nepot, nu l-ar fi iertat; personal, cred că legătura de rudenie n-a contat.

 

Într-o sală de la Institutul Cantacuzino, dotată cu stative, micro­scoape, eprubete şi pipete, făceam lucrările practice de micro­biologie. După examenul microscopic, urmau discuţiile teoretice, în jurul unei mese ovale. Asistentul de grupă era un bărbat frumos, de vreo 30 de ani. Îl chema Săsărman şi era mult apreciat de jumă­tatea feminină a anului, care iniţiase o competiţie a seducătoarelor. Bietul om se îndepărta de masa ovală şi de scaunele din jur, pentru a evita picioarele fetelor, atrase magnetic de ale sale. Într-o zi, doctorul Săsărman a adus un teanc de scrisori nedeschise, l-a pus pe masă şi le-a rugat pe expeditoare să-şi ia literatura înapoi. A păstrat, la întâmplare, una, a deschis-o în faţa noastră şi a citit-o, subliniind, jenat, vulgaritatea. S-a întors spre o bancă unde erau numai băieţi şi a întrebat:

— Care dintre voi ar fi dispus să facă dragoste cu autoarea acestei scrisori?

Băieţii au râs, iar fetele au boicotat momentul printr-o linişte agresivă.

Am aflat, mai târziu, că bietul om a avut probleme în familie, că a divorţat şi s-a împăcat cu soţia, o internistă apreciată de la Spi­talul Cantacuzino, nu s-au recăsătorit, n-au mai avut timp, pentru că frumosul doctor a luat bilet de avion, fără retur, spre Germania de Vest. Fostei soţii şi copilului nu li s-a dat voie să plece. Păcat, era un bun specialist microbiolog şi un bun pedagog.

Profesorii facultăţilor de medicină erau, prin tradiţie, exigenţi, exercitarea meseriei de medic era pusă sub girul celebrului jură­mânt al lui Hipocrate, care îi acorda un statut moral şi de sacra­litate. Infuzia de element muncitoresc, provenit din aşa-zisele licee muncitoreşti, de doi ani, fără examen de admitere, deci prin igno­rarea principiului de selecţie, a dus la o mare discrepanţă între posi­bilităţi şi pretenţii. Fiind vorba de o hotărâre a partidului, uni­ca forţă conducătoare, principiul rămânea fără obiect şi unele exa­mene se promovau prin ordine. Mulţi profesori absentau însă de la învăţământul politic şi continuau să rămână exigenţi, inflexibili. Printre ei se afla şi venerabilul profesor Emil Crăciun, de la Cate­dra de Anatomie patologică. Toate încercările de a-l convinge că forţa conducătoare poate să dea şi examene au eşuat. În faţa acestui obstacol, unul dintre studenţii proveniţi de la şcoala muncito­rească, un vlăjgan de aproape doi metri, a găsit o metodă, convin­gă­toare după opinia lui: a mers la examen cu un pistol în buzunar, l-a scos şi, tacticos, l-a aşezat pe masă, în faţa profesorului. Profe­sorul s-a uitat la el şi l-a întrebat:

— Ai venit să mă arestezi?

— Nu, am venit să-mi dai examenul.

Profesorul l-a mai privit o dată, s-a ridicat de pe scaun şi a părăsit cabinetul. I-a spus asistentului să transmită la partid că el nu dă examene sub ameninţarea cu pistolul. A fost tevatură mare, vlăjganul avea pile la Comitetul Central şi, desigur, la Securitate. Până la urmă, „studentul” a promovat examenul, fiindu-i aprobat, de către decanat, un examinator special. A terminat şi facultatea, a ajuns ginecolog, nu făcea decât chiuretaje, tehnică pentru care era foarte solicitat de muncitoarele de la „Tricodava” şi de la „Apaca”, rebotezată „Gheorghe Gheorghiu-Dej”.

Nu ştiu dacă a mai povestit cineva această întâmplare; cred că merita să fie amintită.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest