Şi acum să ne întoarcem la cea mai performantă formă de învăţământ medical, internatul, reintrodus de profesorul Burghele în toamna anului 1957, când eram student în anul V. La început, n-am avut informaţii despre internat, nu m-am prezentat la primul concurs şi am regretat. Am avut noroc, cererea de interni a fost mare, s-au recrutat interni voluntari, fără concurs, dintre studenţii de anul V, am postulat şi am fost admis. Deosebirea era că nu pri­meam salariu, însă primeam bursa în bani, masa şi casa fiind asigu­rate de spital. Norocul m-a ajutat din nou, pentru că în anul VI internii voluntari s-au putut înscrie la concurs. M-am prezentat şi am reuşit, deşi competiţia a fost înverşunată: eram zece candidaţi pe un loc.

Internatul, ca instituţie de învăţământ medical, era de fapt şcoa­la unde se pregăteau cei mai buni medici, viitoarele cadre uni­versitare şi şefii de secţii de la spitalele judeţene.

Recrutarea se făcea printr-un concurs foarte exigent, erau admişi numai studenţii cei mai bine pregătiţi şi apoi erau supuşi unei adevărate iniţieri, greu de parcurs de veleitari nechemaţi. Dura­ta internatului era de trei ani, adică şase stagii de câte şase luni, fiecare intern fiind obligat să efectueze câte un stagiu la cele mai importante specialităţi: Medicină internă, Chirurgie, Pediatrie şi Obstetrică-ginecologie. Rămâneau două stagii la alegere liberă, în funcţie de intenţiile de specializare ulterioară. Locurile de intern erau limitate, unul sau doi interni la fiecare clinică universitară. Internul era asimilat ca medic şi era obligat să răspundă la chemări, la camera de gardă, pe secţie sau la sala de operaţie, adică exact acolo unde putea să înveţe secretele profesiunii.

În cei patru ani de internat, doi ca benevol şi trei ca intern prin concurs, am învăţat, de fapt, meseria de medic. Dacă mai târziu, aşa cum îmi place să cred, am reuşit să practic o medicină performantă, datorez această reuşită anilor de internat. Am învăţat să examinez bolnavii, să pun diagnostic, să stabilesc scheme de tratament, să interpretez investigaţiile de laborator şi radiologice, să ajut chirurgul ca instrumentar sau mâna a doua şi chiar să efec­tuez operaţii chirurgicale mai simple: incizii, drenaje, pansamente, puncţii, chiuretaje şi altele, supravegheat, bineînţeles, de un specia­list, chirurg sau ginecolog. Obligat să schimb stagiul de internat la fiecare şase luni, am trecut prin cele mai mari spitale din Bucureşti, unde am cunoscut multe personalităţi medicale ale timpului.

În anii internatului, am locuit în spitale, unde am trăit cele mai importante evenimente ale tinereţii. Au fost săptămâni, poate chiar luni, când n-am ieşit din curtea spitalului, eram, cum se spunea, angajat cu program permanent. De altfel, n-aveam de ce să ies, nu‑mi lipsea nimic, mâncam bine, aveam căldură, apă, lumină, bani, nu mulţi, dar n-aveam pe ce să-i cheltuiesc, aveam oferte de dragoste, asistente medicale, mai crude sau mai coapte, eleve de la şcoala sanitară, studente. Am început internatul cu 65 kg şi l-am terminat cu 85.

Memoria a înregistrat numeroase portrete, le revăd cum defi­lează în oglinda virtuală, nu voi putea să le dau viaţă decât celor ce, după o evaluare subiectivă, se impun prin trăsături sau întâmplări ce ar putea să intereseze un potenţial cititor. Voi încerca să fac o selecţie după acest criteriu, strecurându-mă între istorie şi litera­tură. Dacă nu le voi satisface, pe amândouă sau pe niciuna, nu va fi nici primul, nici ultimul eşec.

 

La 1 ianuarie 1958, m-am prezentat la Clinica de Pediatrie a Spitalului de copii „Grigore Alexandrescu”, repartizat de rectorat, ca intern benevol. Numele spitalului îi vine de la strada ce trece prin spatele lui, loc de intrare la camerele de gardă ale celor două clinici de specialitate pediatrică, Medicală şi Chirurgie. La înce­put, Spitalul de copii, primul cu acest profil din Bucureşti după cunoştinţele mele, era aşezat într-un parc mare, generos, cu mulţi castani şi arbori ornamentali. Construcţiile ulterioare au limitat parcul şi au sacrificat bunele intenţii estetice ale fondatorilor. Păcat!

Am fost repartizat la salonul cu numărul 7, un salon mare, cu deschidere într-o terasă, spre parc, unde se internau sugarii, copiii malnutriţi, de condiţie modestă, mulţi împreună cu mamele lor. Medicul de salon era „domnişoara” doctor Weidenfeld, şefă de lucrări şi locţiitoarea şefului clinicii, conferenţiarul Coman Petrescu, la rândul său locţiitor al profesorului Cornel Constantinescu, pe care nu l-am văzut niciodată în timpul stagiului de internat, pentru că era bolnav. Domnişoara doctoriţă Weidenfeld avea în jur de 50 de ani, vârsta biologică, şi înălţimea de 1,50 m. I se spunea domni­şoară, nu protesta, dar nu răspundea când i se spunea doamnă, era evident că nu se recunoştea sub acest apelativ, deşi se căsătorise cu puţin timp înaintea venirii mele. Soţul nu era cunoscut în spital, dar judecând după timpul petrecut lângă copiii de la salonul 7, era greu de evaluat relaţia matrimonială a doctoriţei Weidenfeld.

Lipsa de generozitate materială a naturii era compensată de o luminoasă expresivitate a feţei, bine susţinută de o voce modulată, clară, convingătoare. În verdele ciudat al ochilor, amestec de lumi­nă şi vrăjitorie iscoditoare, întâlneai o concentrare surprinzătoare de forţă, o chemare la supunere şi sacrificiu, la visare şi toleranţă. Toate aceste bogăţii spirituale, adunate în puţinătatea unui trup de femeie, se dăruiau micilor distrofici, victime ale subnutriţiei şi ale mizeriei. Domnişoara doctoriţă Weidenfeld era trimisa providenţei într-un salon de copii, ocoliţi de ursitoare când se împărţise noro­cul, căci nu ştiu ce altă explicaţie s-ar putea da faptului că o femeie proaspăt măritată renunţa la patul conjugal pentru o bancă în curtea spitalului, pentru a fi sigură că un copil grav bolnav va primi babeurre-ul şi supa de morcovi în cursul nopţii. Unii colegi şi unele colege nu-i puteau înţelege devotamentul, era ţinta multor ironii răutăcioase, dar nu ezitau să-i ceară sfatul când întâmpinau dificultăţi de diagnostic şi tratament.

De la domnişoara doctor Weidenfeld am învăţat că rutina nu este defect, ci virtute, că aplicarea corectă a unor scheme de tratament validate de practică este preferabilă experimentelor îndrăzneţe, neverificate, că mecanismele bolilor se supun unor judecăţi logice, nu dorinţei celor ce inventează teorii de dragul notorietăţii.

Sindroamele diareice se tratau cu o alimentaţie corectă, din care nu lipsea zeama de orez, neîndulcită sau puţin îndulcită, cunos­cută în clinică sub numele de babeurre, cu morcovi tăiaţi în felii subţiri, nu raşi (!), n-am înţeles de ce, deşi mi-a explicat de mai multe ori. Diateza exsudativă, pielea înroşită de la nivelul pliurilor, se vindeca prin aplicarea unei pomezi cu talc, vaselină şi, neapărat, lanolină. În stările de deshidratare, copiii primeau apa cu linguriţa, nu cu biberonul (!), la ore fixe, cu multă răbdare şi insistenţă. Antibiotice nu se foloseau decât pentru stări infecţioase la care se identi­ficase microbul şi se determinase prin antibiogramă sensi­bilitatea lui la antibioticul ce urma să fie prescris. Banalităţi, ar putea să spună, pe drept cuvânt, un atotştiutor, numai că la salonul 7, un salon cu zece paturi pentru copiii cu viitor incert, o ciudată vrăjitoare se încăpăţâna să le probeze eficienţa, dormea pe o bancă în parcul spitalului şi dădea o şansă speranţei.

Am introdus acest peisaj de pediatrie aplicată pentru că, adău­gat marelui album al istoriei medicinei româneşti, ar putea să fie o mărturie a generaţiei sacrificate şi uitate într-un veac blestemat. Cu riscul de a supăra un cititor grăbit, mi-am achitat datoria de portretist al idolilor.

La Spitalul „Grigore Alexandrescu” am cunoscut personalităţi medicale şi culturale prestigioase, l-am cunoscut pe profesorul Dumitru Vereanu, primul chirurg specializat în pediatrie, un domn distins, manierat, cult, respectat, pe viitorul profesor Alexandru Pesamoska, chirurgul celebru de mai târziu, care avea curajul şi mândria să spună că-l operează pe fiul celui mai amărât ţigan la fel ca pe unul dintre fiii lui Ceauşescu şi dacă ar fi avut ocazia s-ar fi ţinut de promisiune, pe viitorul profesor Constantin Dimoftache, cunoscut şi respectat în lumea scriitorilor sub numele de C.D. Zeletin, iar în lumea mică a prietenilor sub numele de Dada, fără legătură cu celebrul curent ce ridica hazardul la nivel de principiu artistic. Poetul C.D. Zeletin este autorul unor frumoase traduceri din poezia universală şi al unor sonete ce pot servi de model celor interesaţi de marea poezie. Opţiunea pentru medicină a doctorului Dimoftache n-a fost, după opinia mea, bine inspirată. Inteligenţa, caracterul şi vocaţia creatoare a artistului nu şi-au găsit locul în saloanele spitalelor, unui poet adevărat fiindu-i greu să moară cu fiecare bolnav irecuperabil. N-a făcut medicină clinică, şi-a folosit vocaţia umanitară pentru cercetare şi învăţământ preclinic, a ajuns, pe merit, profesor de biologie celulară.

Al doilea stagiu de intern benevol l-am efectuat la Clinica de Obstetrică şi Ginecologie de la Spitalul Brâncovenesc, condusă pe vremea aceea de o altă personalitate a medicinei bucureştene, vene­rabila domnişoară Ica Protopopescu, fiică a unui cunoscut politician cu statuie în centrul Bucureştilor. Păstrez numeroase amintiri din timpul când am efectuat acest stagiu, oglinda memo­riei îmi restituie oameni şi întâmplări, am să mă opresc la o întâm­plare, înregistrată de memoria afectivă, pentru că a fost una dintre primele înştiinţări ale destinului ulterior de specialist în medicina de urgenţă.

Într-o seară, pe la ora 23, am fost solicitat la sala de naşteri de către celebra moaşă Iancu, o femeie voinică, brunetă, recunoscută de toată clinica drept cea mai experimentată şi pricepută moaşă. O rugasem să mă cheme la naşterile mai grele, unde se puteau vedea şi învăţa lucruri noi, aşa că am coborât imediat de la camera mea de intern, o fostă rezervă, aşezată lângă saloanele de nou-născuţi, la etajul 2. Moaşa Iancu era foarte nervoasă:

— Am chemat-o pe doctoriţa L. şi n-a vrut să vină, mi-a spus să te chem pe dumneata. Femeia a născut, însă nu pot să scot placenta şi pierde mult sânge. Am făcut tot ce am ştiut, control manual, examen cu valve, colul nu e rupt, degeaba, curge sângele gârlă, cred că este o placenta acreta, lipită de uter; dacă bagi chiu­reta, o scoţi cu uter cu tot.

Mă uitam şi eu la biata femeie şi nu ştiam ce să fac, am spus că mă duc s-o chem pe doctoriţa L.

— Du-te, da’ n-o să vină, e cu doctorul S. şi când e cu ăla n-o scoţi din camera de gardă.

M-am dus la Camera albastră, aşa se numea camera de gardă a primirilor, era de fapt un apartament de două camere cu intrarea direct de pe scara de serviciu, şi am bătut în uşă. N-am primit răspuns şi am insistat. Într-un târziu, mi-a răspuns doctoriţa L., foarte nervoasă, m-a întrebat ce vreau şi mi-a spus că trebuie să mă descurc singur, că să n-o chem pentru o naştere banală, mi-a spus că ea are treabă, curăţă nişte nuci pentru pomana mamei sale. Am insistat, n-am reuşit decât s-o enervez mai tare şi m-am ales cu câteva înjurături cu adresă ginecologică. M-am întors la sala de naş­teri, unde am găsit-o pe moaşa Iancu transpirată şi înspăimântată.

— Ar fi bine s-o chemăm pe domnişoara profesor, da’ cine are curaj s-o deranjeze la ora asta şi ce o să zică doamna dr. L. dacă trecem peste ea?

— Treaba dânsei ce o să zică, eu o chem pe domnişoara profe­soară. Am rugat centralista să-mi facă legătura, de abia am convins-o, era după miezul nopţii şi se temea să nu se supere, domnişoara Protopopescu era înţelegătoare, însă distantă şi impu­nătoare. Când am auzit vocea profesoarei, evident trezită din somn, am rugat-o să mă scuze şi i-am explicat, nu fără emoţie, că avem un caz de placenta acreta, că doamna dr. L. nu vine să vadă parturienta şi nici eu, nici moaşa Iancu nu ştim ce să facem. Nu-mi amintesc ce am mai bălmăjit, am spus ceva şi despre nucile pentru pomană, domnişoara profesoară m-a ascultat şi, după o mică pauză, mi-a spus că vine la spital. A ajuns în zece minute, a intrat direct în sala de naşteri, fără halat, şi, după ce a examinat femeia, a cerut să fie dusă imediat la sala de operaţie şi să se facă o comandă de sânge.

A luat ca ajutor un medic secundar, n-a deranjat-o pe doamna L. şi a efectuat operaţia de histerectomie cu indicaţie hemostatică. La ora 7, când a sosit doamna L. în cabinetul profesoarei, unde se ţineau rapoartele de gardă, a găsit-o instalată în fotoliul său, în aştep­tarea echipei de gardă.

— Cine v-a chemat pe dumneavoastră? a întrebat-o pe profesoară.

N-a primit răspuns, a întrebat-o pe moaşa Iancu, a aflat ceea ce trebuia să ştie încă de la ora 23 şi a declanşat o furtună de insul­te şi ameninţări, împotriva mea, bineînţeles. A vorbit singură, iar profesoara a cerut să se prezinte raportul de gardă. După ce docto­riţa L. a terminat ce avea de spus, a aflat că se impunea histe­rec­tomia cu indicaţie de urgenţă. Cu o serenitate de care numai o boieroaică adevărată era capabilă, profesoara a trecut peste momen­tele dificile din garda precedentă.

Întâmplarea a avut două urmări. Prima a fost neplăcută pen­tru mine. Doamna dr. L. nu m-a iertat, m-a şicanat, m-a bârfit, mi‑a făcut zile grele, mi-a găsit tot felul de hibe şi defecte. Era o femeie înaltă, planturoasă, impulsivă, inspira teamă nu numai pentru gura spurcată, ci şi pentru că avea un fel de agresivitate fizică ameninţătoare, te puteai oricând aştepta la un brânci sau un cot în coastă. N-am luat bătaie, nici eu nu mai eram firav, luasem în greutate şi nu lăsam insultele şi ameninţările fără răspuns.

A doua urmare nu putea să fie uitată de memoria afectivă. Şapte-opt ani mai târziu, ieşisem de la un cinematograf, de pe bule­vard, şi aşteptam să iau tramvaiul de la staţia Schitu Măgureanu, spre Bucureştii Noi, unde locuiam. Eram cu prima soţie şi cu fetiţa şi m-am speriat când am văzut un bărbat căzut în genunchi la picioarele mele.

— Domnul doctor! Omul ăsta mi-a salvat nevasta, s-a adresat celor din staţia de tramvai. Fata mea are mamă datorită domnului doctor Radu. Mulţumesc, Doamne, că mi l-ai scos în cale, că de mult am vrut să-l întâlnesc, a mai adăugat uitându-se spre cer.

S-a ridicat şi mi-a prezentat-o pe fetiţa lui, o păpuşă de vreo şapte ani, foarte emoţionată.

Nu e greu de imaginat reacţia celor prezenţi în staţia Schitu Măgureanu în acea seară de toamnă, martori la o scenă mai puţin obişnuită, dar cea mai impresionată a fost fiica mea, mândră, la cei trei anişori ai ei, de isprăvile tatălui său.

Încă două amintiri din perioada internatului la Maternitatea Spitalului Brâncovenesc mă opresc, nu-mi permit să trec mai depar­te fără să le consemnez. Mai întâi s-o mulţumesc pe prima, evocând înverşunarea împotriva cărţilor de medicină, obligate să‑mi încredinţeze cunoştinţe pentru concursul de internat. Con­spec­te, scheme, rezumate, mii de pagini parcurse, memorizate, nopţi nedormite, lupta cu slăbiciunile, senzaţia de cap greu, prea plin, ignorată prin act de voinţă, amănunte ale încordării din toamna anului 1958 nu pot fi uitate, se cer adăugate autopor­tretului.

A doua amintire este una tristă. În seara zilei de 5 octombrie 1958, am fost chemat la telefonul clinicii, întâmplare cu totul neobişnuită pentru mine. La capătul firului, am auzit vocea cum­na­tului meu.

— Alo? Alo! Nelule, tu eşti?

— Eu sunt.

— Mă, trebuie să vii la Clucereasa, că a murit Gheorghiţă, frate-to. S-a răsturnat maşina cu el.

Am crezut că este un vis urât, un coşmar. Atât telefonul de la cumnatul, cât şi cele auzite păreau neverosimile, la orice mă puteam gândi, dar o asemenea veste părea de necrezut. Mi-a trebuit un timp ca să-mi dau seama de grozăvia ei.

Am plecat cu primul tren, am ajuns la Clucereasa, unde am aflat amănuntele îngrozitorului accident. Las trista amintire sub această formă, de schiţă, adăugând numai că întoarcerea, pe cata­falc, la Cremănari a fratelui meu şi jalea de la înmormântarea sa au fost ultimele lui victorii asupra unei lumi care nu l-a meritat. Vărs şi astăzi, după atâţia ani, o lacrimă pe pagina unde consemnez ultima zi când i-am văzut chipul…

*

Următorul stagiu, de data aceasta ca intern prin concurs, un titlu scris cu mândrie îndreptăţită în orice curriculum vitae, l-am efectuat la clinica chirurgicală a Spitalului „Carol Davila”, condusă de profesorul şi academicianul Ion Făgărăşanu. A fost un stagiu de îmbogăţire profesională, de acomodare cu atmosfera sălilor de ope­raţie şi cu anturajul chirurgical, un ciudat amestec de agresi­vitate şi rigoare. A fost, în acelaşi timp, o adevărată şcoală de viaţă, un antrenament pentru cursa cea lungă în care mă angajasem, într o seară de toamnă, în grădina lui Victor Copilu.

Profesorul Ion Făgărăşanu era un chirurg pedant, un maniac al gestului chirurgical corect, dar şi un domn al artei chirurgicale, în sensul boieresc al cuvântului. Distanţa dintre domnia sa şi restul chirurgilor era evidentă pentru orice nou-intrat în clinica chirur­gicală, apariţia profesorului părea o descindere zeiască, ţinuta şi costumaţia lui, ireproşabile, fiind inconfundabile. Avea un set de costume chirurgicale albe, impecabile, apretate, proaspăt călcate, profesorul nu îmbrăca de două ori aceeaşi bluză sau pantalon. Înalt, impunător, distins, cu o voce clară şi cu vorbe bine cum­pănite, niciodată inutile, exigent fără să fie absurd, sever fără să fie nedrept, emana în jurul său o aureolă de stăpân necontestat.

Circulau legende în privinţa carierei sale de chirurg şi profesor universitar, unii îi puneau la îndoială reputaţia de mare chirurg, o atribuiau calităţilor fizice, foarte bine subliniate de maniere şi ele­ganţă. Era, e adevărat, un bărbat frumos, dar ar fi o nedreptate să se atribuie cariera de excepţie numai frumuseţii fizice, de bărbaţi frumoşi nu ducea lipsă lumea medicală bucureşteană, dar puţini au ajuns mari chirurgi. La Ion Făgărăşanu, distincţia şi talentul se însoţiseră armonios cu norocul.

Provenea dintr-o familie de mic-burghezi, tatăl fusese func­ţio­nar la un minister, primise o educaţie corectă, creştină, era pon­derat şi tolerant, adaptat condiţiei sale sociale.

În prima jumătate a veacului XX, se desăvârşise ceea ce social-democraţii lui Dobrogeanu-Gherea numiseră monstruoasa coaliţie prin care moşierimea, slăbită după împroprietărirea ţărani­lor şi limitarea suprafeţei de pământ la 500 de hectare, se aliase cu marea burghezie într-o nouă distribuţie a forţelor politice şi eco­no­mice româneşti. La sate se formase o categorie de ţărani înstă­riţi, la oraşe o burghezie avută, pături sociale din care a rezultat o intelectualitate progresistă, o adevărată forţă politică şi socială, capa­bilă să-şi asume rolul în societatea capitalistă modernă, după modelul Europei occidentale. Noua aristocraţie formată din foşti boieri şi mari industriaşi a înţeles că nu va putea menţine puterea politică decât prin integrarea unor valori certe de provenienţă burgheză şi ţărănească. Chirurgia era considerată o meserie de viitor, mulţi dintre bogătaşi căutând pentru fetele lor chirurgi talentaţi, serioşi, proveniţi din rândul burgheziei şi al ţăranilor înstăriţi.

Ion Făgărăşanu fusese prezentat unei familii de boieri, des­cendentă a unei spiţe cu veche tradiţie în istoria României. Fata era inteligentă, cultă, poliglotă, educată la Paris, fără să fie, însă, la fel de frumoasă, pe cât de bogată. Tânărul chirurg a intuit avantajele şi n-a ratat şansa de a intra în înalta societate. De femei frumoase nu ducea lipsă, oferta era excesivă, însă o nevastă cultă, educată la Paris şi cu uşi deschise la înalta societate nu găsea pe toate drumu­rile. S-a adaptat uşor la noul stil de viaţă, s-a instalat lângă Cişmi­giu, pe strada Şipotul Fântânilor, incitant nume pentru visare, s-a obişnuit cu ritualul aristocraţilor, valet, servitori, bucătar, cofetar, zi de primire, sobrietate şi rigoare, într-un cuvânt, i-a intrat boieria în sânge.

Istoria a vrut să pună piedici, comuniştii au confiscat averile şi moşiile, dar n-au reuşit să confişte boieria, talentul, cultura şi ritua­lurile. Diferenţa dintre un boier şi un parvenit n-a putut să fie ştearsă de noii stăpâni, boierul, chiar sărăcit, şi-a păstrat boieria, pe când parvenitul incult, îmbogăţit peste noapte, a rămas la purtarea de slugă.

Cei năpăstuiţi de istorie au găsit putere să se adapteze condi­ţiilor mizerabile de viaţă impuse de puterea comunistă, iar privind retrospectiv, se poate spune că cei ce au găsit cele mai bune soluţii în cei 50 de ani de comunism au fost fiii şi fiicele celor care pier­duseră tot între anii 1945 şi 1952.

Soţia chirurgului Ion Făgărăşanu şi-a pus toate cunoştinţele şi relaţiile în slujba talentului de chirurg al soţului. Meseria de mânui­tor al bisturiului, ajunsă una dintre cele mai rentabile meserii, atrăgătoare pentru tinerii medici, avea nevoie de maeştri, însă toţi şefii de şcoală chirurgicală proveneau din clasele înstărite şi păstrau legături de familie cu cei ce trăiau din vânzarea bunurilor salvate de la confiscare. Selecţia şi mai ales promovarea viitorilor chirurgi se făceau după calităţi şi talent, fără să se uite, însă, vechiul obicei de pe Cheiul Gârlei, vorba bună şoptită de o mătuşă sau un unchi, greu de ignorat în spaţiul carpato-balcanic. Ascensiunea profesio­nală a chirurgului Făgărăşanu a întrunit ambele condiţii. Au contat şi limbile străine bine însuşite la şcoli înalte de fosta boieroaică, dar şi legăturile cu prieteni ajunşi în capitalele europene, de unde se primeau pachete cu îmbrăcăminte şi reviste de chirurgie, de negăsit pe piaţa românească a cărţii.

Intuiţia, nume dat de multe ori inteligenţei, a ajutat-o pe doam­na Făgărăşanu să vadă importanţa lucrărilor ştiinţifice cu teme chirurgicale în stabilirea reputaţiei de mare chirurg şi nu i a fost greu să adapteze materialul bibliografic din reviste la statis­tica soţului său, operator de talent şi de succes. O minte ageră găseşte un teren fertil chiar şi în deşert, dacă se poate accepta acest termen pentru lipsa de informaţii într-un anumit domeniu. Com­pli­ci­tatea dintre cei doi soţi a funcţionat excelent, compensând, ca de altfel în multe alte familii, consecinţele nefaste ale dictaturii comuniste.

Doctorul Făgarăşanu, la rândul său, avea toate calităţile nece­sare succesului, carismă, talent, determinare, rigoare, îşi alegea cu grijă pacienţii, îi evita pe cei ce puteau să-i creeze probleme şi pe cei cu prognostic defavorabil, respecta cu stricteţe regulile elemen­tare ale chirurgiei, asepsia, antisepsia, acurateţea gesturilor chirur­gicale, urmărea atent evoluţia postoperatorie a bolnavilor, stabilea cu fiecare o relaţie civilizată, nu prea apropiată, dar nici distantă şi, mai ales, nu uita niciodată să sublinieze succesele sale de chirurg.

Este o banalitate adevărul că mulţi bărbaţi îşi datorează reu­şita în carieră unei femei. Atenţie, unei femei, nu femeilor! Şi cum Faima, traducerea românească a gălăgioasei divinităţi antice Fama, resuscitată de comunişti sub numele nou de propagandă şi agitaţie, se pricepea să asocieze reclama cu rezultatele, n-a fost o surpriză că, zburând din gură în gură, reputaţia doctorului Făgărăşanu a început să cutreiere uliţele unui Bucureşti aflat în căutare de eroi, după ce vechii idoli fuseseră alungaţi ca retrograzi şi duşmani ai poporului. Noii stăpâni ai ţării, manipulatori abili ai ideologiei materialiste şi dialectice, nu erau nici prea naivi, nici prea marxişti ca să nu priceapă valoarea de folosinţă a unui specialist într-o mese­rie de care puteau să aibă nevoie. Determinismul şi dialectica se întâlneau nu numai în şedinţe, ci şi pe coridoare, iar când unul dintre importanţii lucrători (sic!) ai celebrei instituţii avea nevoie de chirurg, o chemau pe Fama, rebotezată de latini Rumor, angajată şi la Comitetul Central, să-i informeze despre omul potrivit. Aşa a ajuns Făgărăşanu chirurgul Spitalului Elias, spital rezervat nomenclaturii comuniste.

Se spune că norocul îi întâlneşte pe cei ce ştiu la ce foloseşte. În peisajul prezentat mai sus, această vorbă şi-a meritat renumele, distinsul chirurg ştia ce se poate face cu norocul, şi-a organizat tim­pul şi disponibilităţile, a întocmit un proiect şi un program rigu­ros pe care le-a respectat întocmai.

Ordonat, minuţios, pedant, bun desenator, calitate ce dove­dea o perfectă coordonare între idee şi exprimare, profesorul Făgără­şanu era modelul perfect al reuşitei ca chirurg şi şef de şcoală. Dimineaţa, la ora şapte şi jumătate, era prezent la Spitalul „Dr. Carol Davila”, unde era aşteptat de ajutoare, cu bolnavul pro­gramat, pe masa de operaţie.

Profesorul oficia cu solemnitate ritualul actului chirurgical, exe­cuta cu mâna lui toate gesturile chirurgicale: badijonarea câm­pu­lui operator cu tinctură de iod, verificată să aibă o anumită con­cen­traţie pentru a nu irita pielea bolnavului, fixarea câmpurilor de izolare, a spaţiului unde urma să fie executată operaţia, cu fire de aţă, pentru a evita contactul cu pielea nedezinfectată, verificarea dacă bisturiul folosit pentru incizia chirurgicală era bine ascuţit. De fiecare dată explica şi justifica importanţa gesturilor aşa-zise mărunte:

— Dezinfecţia, izolarea câmpului operator, concentraţia iodu­lui şi bisturiul bine ascuţit garantează o incizie estetică, foarte importantă, pentru că pacientul nu vede ce ai făcut în burta lui, dar vede cicatricea lăsată pe piele. Pentru pacient, o cicatrice dizgra­ţi­oasă înseamnă o operaţie nereuşită.

Nu-i plăcea cuvântul „bolnav”, îl prefera pe cel de „pacient”, şi acum, după ce şi eu am cunoscut şi îngrijit mulţi oameni bol­navi, am convingerea că profesorul Făgărăşanu era şi un fin psiho­log. Omul necăjit, venit să ceară ajutor medical, se simte discrimi­nat când află că nu mai este decât un bolnav, un obiect de lucru. Dimpotrivă, sub numele de pacient, el se percepe ca partener, un client, un subiect, un om.

Opera până la ora zece şi jumătate, îşi programa operaţiile astfel încât să poată fi la ora 11 la Spitalul Elias, nu lăsa niciodată ajutoarele să termine o operaţie începută de el, folosea, la piele, agrafe mici sau fire de aţă subţiri şi le punea la o distanţă destul de mare unul faţă de altul, din aceleaşi considerente de estetică a cica­tricei, şi, nu uita să adauge, din respect pentru pacient. Chiar şi pansamentul inciziei chirurgicale îl aplica cu mâna lui, având grijă să nu irite pielea prin exces de mastisol, o substanţă de lipit folo­sită de chirurgi. Ţinea mult la gesturi şi la aspectele pedante ale actului chirurgical.

Nu vorbea despre activitatea sa la Spitalul Elias, cum de altfel nu vorbea despre viaţa sa extramedicală. De două ori pe an, de Sfântul Ion şi cu ocazia aniversării zilei de naştere, invita în Şipotul Fântânilor colectivul de medici al clinicii. Recepţia se desfăşura după ritualul aristocratic şi era un bun prilej de comparaţie între cele două lumi ale societăţii româneşti din secolul XX.

Am aflat de la cei invitaţi în casa profesorului că recepţiile erau plicticoase, reci, prea sobre pentru gusturile mic-burgheze ale colectivului de medici de la Clinica de Chirurgie a Spitalului „Carol Davila”. Ca intern, nu am fost invitat la cele două recepţii din tim­pul stagiului efectuat la clinică. În aceeaşi calitate, eram însă inclus automat în echipa profesorului, ca ajutor instrumentar, cu obligaţia de a ordona instrumentele chirurgicale şi de a le prezenta medi­cului ajutor mâna a doua. Reţin ca un amănunt obligaţia de a lovi uşor cu instrumentul prezentat mâna primitorului. Acest gest făcea parte din ritualul introdus de Făgărăşanu, ca o conotaţie de aten­ţio­nare. Nu l-am mai întâlnit la alte clinici de chirurgie.

Deşi intram zilnic în operaţie cu profesorul, nu mi s-a adresat niciodată, eram chiar convins că nu ştie cum mă cheamă. A fost nevoie de o mică aventură pentru a afla că mă înşelam.

Într-o noapte am fost chemat să-l ajut pe doctorul Dumitriu, medic secundar chirurg şi asistent la Catedra de Anatomie, unde mai târziu a ajuns profesor. Pe masa de operaţie se afla o tânără nevricoasă, capricioasă, alintată. Avea indicaţia de incizie a unei colecţii purulente a glandei lui Bartolin, o bartolinită. Doctorul Dumitriu, deranjat de ora înaintată, i se adresa pe un ton dojenitor, aş putea spune chiar zeflemitor, vădit neplăcut pentru pacientă. Când am intrat în sala de operaţie, aceasta i-a spus lui Dumitriu:

— Nu vreau să mă operezi tu, vreau să mă opereze doctorul care a venit acuma.

— Cum să te opereze ăsta, nu e decât un intern, i-a replicat Dumitriu.

— Atunci să vină profesorul Făgărăşanu, chemaţi-l pe Făgărăşanu.

— Să-l scol pe domnul profesor la ora asta pentru o barto­li­nită? Eşti inconştientă!

— Lăsă, că-l scol eu atunci.

S-a ridicat de pe masa de operaţie şi a mers la telefonul public. A revenit spunând.

— Vine domnul profesor. Şi s-a aşezat pe un scaun.

Starea de enervare a doctorului Dumitriu nu s-a potolit decât în momentul în care pe uşă a intrat Făgărăşanu. Din schimbul de cuvinte ce a urmat s-a înţeles că tânăra era o cunoştinţă a profe­sorului şi că relaţiile erau destul de apropiate. Profesorul a efectuat operaţia fără niciun comentariu şi a plecat acasă, neacordându-i atenţie lui Dumitriu.

În zilele următoare, tânăra venea la contravizită, să schimbe pansamentul. Ne-am văzut de fiecare dată şi ne-am salutat ca două persoane legate printr-o complicitate nemărturisită. La vreo săptă­mână de la noaptea operaţiei de urgenţă, a bătut cineva la uşa came­rei mele de intern, am deschis şi am avut surpriza s-o văd pe tânăra pacientă a profesorului. Aici se cuvine să fac şi precizarea că era o femeie de o frumuseţe tulburătoare, brunetă cu ochii verzi, cu trăsături fine, sfidând perfecţiunea şi cu un corp ce putea servi de model pentru statuia Afroditei. M-a întrebat dacă poate să intre. Fâstâcit, i-am spus că poate, uitând dezordinea naturală a locuinţei mele de burlac. M-a ajutat să întind cearşaful şi cuvertura, după care s-a aşezat pe singurul scaun aflat în cameră. Nu-mi amintesc ce am vorbit, nu-mi veneau cuvintele, mă bâlbâiam, nu‑mi găseam locul. Am fost salvat de o nouă bătaie la uşă, am des­chis şi surpriza a luat proporţii de catastrofă: la uşă se afla însuşi profesorul Făgărăşanu.

— Doctorul Radu, mi s-a adresat, atunci am aflat că ştie cum mă cheamă, n-ai cumva un halat să-mi dai, mi-am uitat cheile acasă şi nu pot intra în cabinet.

A împins încet uşa, a văzut-o pe pacientă, a salutat-o, au schim­bat câteva cuvinte şi a rugat-o să-l aştepte să termine contravizita. Era clar că vizita neaşteptată a profesorului se explica prin infor­maţia că distinsa domnişoară se afla în camera internului. L-am însoţit, ca de obicei, la contravizită împreună cu alţi medici, eram destul de tulburat ca să mai remarc amănuntul că profesorul aco­perea cu mâna numele meu, înscris pe buzunarul halatului. L-am aflat de la unul dintre chirurgi, după încheierea contravizitei, când mi-a înapoiat halatul, n-a uitat să mulţumească, dar nici să recupe­reze pacienta din camera internului.

M-am temut că vor urma represalii, aşa s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost altul în locul lui Făgărăşanu. Spre surpriza mea însă, n-am avut niciun necaz, dimpotrivă, din acel moment mi s-a răspuns la salut cu un zâmbet greu de interpretat, iar profesorul îmi rostea numele de fiecare dată când vorbea cu mine.

Distincţia aristocratului a mai avut un prilej de manifestare în timpul stagiului meu de internat. Fusese ales preşedinte de sindicat al I.M.F. un doctor de la Clinica de Chirurgie a Spitalului „Carol Davila”, un chirurg de mâna a doua, handicapat şi de o hipoacuzie destul de evidentă. Promovarea se explica, fără îndoială, printr-o relaţie la partid sau la Securitate. La început nu s-a acordat o aten­ţie specială noului promovat, a trebuit să-l pună Satana pe individ să critice într-o şedinţă de sindicat atmosfera netovărăşească, arogantă a unor şefi faţă de organizaţiile sindicale. Informat, pro­fe­sorul s-a înfuriat şi i-a spus că în clinica lui principiul criticii nu se aplică decât de sus în jos, şi pentru a exemplifica mecanismul, din acel moment, bietul dr. V. a devenit ţinta reproşurilor, tot ce făcea nu era bine, era programat mai rar la operaţii şi cu orice ocazie i se administra un perdaf. S-a întâmplat ca unul dintre puţi­nii bolnavi operaţi de el să facă o complicaţie postoperatorie. Sărmanul dr. V. a fost convins că profesorul se va folosi de ocazie pentru a-l îndepărta din clinică. Ei bine, s-a înşelat, la fel cum şi eu mă înşelasem când m-am temut de represalii. Din ziua în care a aflat de necazul nesăbuitului critic, profesorul şi-a schimbat purta­rea faţă de el, s-a interesat de bolnav, l-a consolat pe nefericit şi i‑a dat sfaturi cum să trateze complicaţia. Boierul şi-a respectat blazonul.

Şcoala românească de chirurgie era cunoscută în Europa şi chiar în America prin reprezentanţi străluciţi ca Thoma Ionescu, Dimitrie Gerota şi Ernest Juvara. În Primul Război Mondial, chi­rur­gii, foarte solicitaţi, au acumulat o bogată experienţă practică, astfel că, la terminarea lui, a apărut o armată de mânuitori talentaţi ai bisturiului. În competiţia emulativă angajată s-au detaşat câteva personalităţi de primă mărime, viitorii şefi de şcoală chirurgicală din prima jumătate a veacului XX: Iacobovici, Hortolomei, fraţii Iancu şi Amza Jianu, Traian Nasta.

Au circulat multe legende despre competiţia, nu întotdeauna cavalerească, dintre elevii marilor chirurgi amintiţi mai sus. Profe­sorul Făgărăşanu a fost victima uneia dintre cele mai nedrepte consecinţe a acestei competiţii. Implicat în confruntarea de orgolii, Făgărăşanu şi-a încheiat cariera de excepţie în urma unui moment de neatenţie şi slăbiciune, pe care adversarii lui l-au folosit cu dibă­cie. Modul în care s-au desfăşurat evenimentele merită să fie adăugat la portretul eroului nostru.

În calitatea lui de chirurg la Spitalul Elias, de fapt un angajat extern, era chemat pentru consult chirurgical şi pentru efectuarea unor operaţii mai dificile. Într-o sâmbătă după-amiază, pe când profesorul se afla cu soţia la munte, a fost internat de urgentă, cu diagnosticul de hemoragie digestivă superioară, ministrul Apărării Naţionale, Leontin Sălăjan. Omul era cunoscut ca mare consuma­tor de alcool, cu funcţiile hepatice compromise de ciroza hepatică. Hemoragia era consecinţa unor varice esofagiene rupte, compli­caţie redutabilă, cu prognostic vital rezervat. Tratamentul medical, cel mai indicat în astfel de situaţii, rămăsese fără efect, singura posibilitate rămasă fiind operaţia de urgenţă, foarte riscantă, liga­tura venelor esofagiene, cu indicaţie hemostatică. Chirurgii oficiali ai Spitalului Elias n-au vrut să-şi asume răspunderea şi l-au solicitat pe Făgărăşanu.

Adus de urgenţă, profesorul a intrat direct în sala de operaţie şi a încercat imposibilul. N-a reuşit, sângerarea nu s-a oprit, sânge­le devenise incoagulabil. În acel moment a apărut în uşa sălii de operaţie Nicolae Ceauşescu, însoţit de ministrul Sănătăţii, Voinea Marinescu, şi de profesorii Burghele, Juvara, Setlaczek, Simici, toată floarea chirurgiei româneşti. Făgărăşanu a explicat gravitatea cazului, sperând că va fi susţinut de colegi. Nimeni n-a spus, însă, niciun cuvânt. Cel care a vorbit a fost Ceauşescu, a spus ce i-a trecut prin capul lui de cizmar:

— Găsiţi ceva eroic.

Făgărăşanu, de obicei prudent şi controlat, a dat şi el drumul primelor vorbe care i-au venit pe buze:

— Nu cunosc altă „Eroică” în afara celei a lui Beethoven.

Ceauşescu s-a uitat la el, nu înţelegea sau nu-i venea să creadă şi, fără să mai spună o vorbă, s-a întors şi a plecat. A fost urmat de profesorii cu care venise. Eficacitatea dictaturii a fost probată fără întârziere, în zilele următoare doctorul Ion Făgărăşanu primind două adrese, de la rectorat şi de la Direcţia Sanitară, prin care i se aducea la cunoştinţă că este eliberat din funcţiile de profesor universitar şi de şef al Secţiei de Chirurgie de la Spitalul „Carol Davila”. Nu se spunea nimic despre Spitalul Elias, nu era nevoie, se subînţelegea că trebuia să-şi ia şi de acolo costumele de chirurg şi alte catrafuse.

În târg s-au spus multe, Burghele şi Juvara, elevi ai profe­sorului Hortolomei, deci ai şcolii chirurgicale de la Spitalul Colţea, erau deranjaţi de faptul că Făgărăşanu, elev al şcolii de la Colentina, condusă de profesorul Iacobovici, fusese preferat ca chirurg la Spitalul Elias. Neinspiratele cuvinte despre „Eroica” lui Beethoven au fost folosite cu viclenie de „colţişti” pentru a obţine îndepăr­tarea unui adversar incomod.

Lui Făgărăşanu nu i-a rămas decât să-şi ceară pensionarea, ceea ce pentru el reprezenta o adevărată sinucidere profesională şi materială. În locul lui a fost promovat, de urgenţă, ca şef de cate­dră şi de secţie doctorul Dan Gavriliu, un foarte valoros chirurg, incomod însă, printr-un comportament imprevizibil. Asupra per­so­nalităţii şi carierei doctorului Gavriliu voi reveni după ce voi relata finalul de carieră al profesorului Făgărăşanu.

Execuţia relatată mai sus a avut loc prin anii ’67-‘68, ani ce reprezentau şi vârsta lui Făgărăşanu, născut odată cu veacul. Tre­cu­seră zece ani de la stagiul meu de internat la Clinica chirurgicală „Carol Davila”, mazilirea, cunoscută de lumea medicală a Bucureş­tiu­lui, îi mulţumise pe unii, îi speriase pe alţii. Pentru a completa portretul marelui chirurg, voi anticipa prezentând şi ultima întâl­nire cu domnia sa.

Ajunsesem specialist de anestezie şi terapie intensivă la Secţia de Chirurgie a Spitalului Griviţa condusă de doctorul Dan Gerota, o altă mare personalitate chirurgicală pe care o voi prezenta la momen­tul potrivit. Într-o dimineaţă, la raportul de gardă, doctorul Gerota ne-a anunţat că a dat aviz favorabil unei cereri a profe- sorului Făgărăşanu de a lucra cu o jumătate de normă în secţia de chirurgie. S-a declanşat o furtună, cel mai pornit era doctorul Gigi Petruc, un alt viitor personaj al acestei cărţi.

— Ce să caute Făgărăşanu aici? Ăla are clientelă în toată ţara, o să umple secţia cu bolnavi veniţi pentru el, o să ajungem toţi slugile lui.

— Nu puteam să refuz pe profesorul Făgărăşanu, am dat cu el examenul de medic primar, m-a ajutat când eram alungat de la Fundeni, am obligaţie morală faţă de el.

— Ce profesor, la noi nu vine ca profesor, vine ca medic chi­rurg, eu am să-i spun domnule doctor, n-am să-i spun domnule profesor.

— Treaba ta cum îi spui, eu îi voi spune domnule profesor, pentru mine rămâne profesor.

— Are dreptate Tubibu, aşa i se spunea doctorului Gerota, fiecare îi spune cum vrea, eu am să-i spun tot domnule profesor, a intervenit Nelu Ştefănescu, numit şi Micul rabin, pentru că avea soluţii la toate problemele. Cât despre clientelă, o fi având, treaba lui, aici o să i se repartizeze un salon unde îşi va aduce bolnavii. La noi, toţi medicii au saloanele şi bolnavii lor, nu poţi să internezi un bolnav dacă nu ai pat liber în salonul tău.

— Bravo, Rabine, mi-ai dat ideea salvatoare, aşa o să facem, îi repartizăm un salon unde îşi va interna bolnavii, a încheiat disputa doctorul Gerota.

La apariţia lui Făgărăşanu în Secţia de Chirurgie, Tubibu l-a primit cu toate onorurile şi toţi medicii, inclusiv Petruc, s-au ridi­cat în picioare. I s-a dat chiar şi un dulap în cabinetul doctorului Gerota. Cu distincţia şi eleganţa sa naturală, Făgărăşanu s-a adap­tat noului său statut şi ca să nu lase loc de interpretări, semna simplu: academician Ion Făgărăşanu. Când i-am fost prezentat, a spus că mă cunoaşte, că am fost unul dintre cei mai valoroşi interni ai lui. M-am bucurat să aud cuvinte frumoase de la fostul meu profesor şi de atunci a avut în mine un aliat şi un ajutor, în calitatea mea de anestezist.

Relatarea unui caz de colaborare fructuoasă poate să devină o mărturie.

La examenul preanestezic al unui bolnav programat pen­tru ope­raţie, un moldovean bărbos, cu ulcer stenozant, propus pentru rezecţie gastrică, omul mi-a spus că n-are ce să discute cu mine, pentru că el este bolnavul domnului academician Făgărăşanu. Încer­cările mele de a-l lămuri că operaţia se va face cu anestezie generală, că eu sunt medic anestezist şi am responsabilităţi pentru bolnavii operaţi au fost inutile. Omul refuza să stea de vorbă cu mine, pe el îl opera academicianul Făgărăşanu. Era în preziua ope­raţiei şi profesorul n-a venit la contravizită, aşa că l-am întrebat pe Rabin, mâna a doua la operaţia de a doua zi, ce să fac. Mi-a spus că e bine să nu insist, să-l las în pace pe bolnav, să iau informaţii din foaia de observaţie. I-am dat, ca de obicei, ascultare. A doua zi, după ce a fost efectuată operaţia, am avut surpriza să vină la mine doctorul Nelu Ştefănescu să mă roage, din partea profesorului, să-l duc pe bolnav la salonul lui, să nu-l mai duc la Reanimare. Şi de data asta i-am dat ascultare, deşi nu înţelegeam de ce nu mi-a spus‑o profesorul însuşi, cu care aveam relaţii foarte bune. Necazul a apărut două zile mai târziu, când profesorul Făgărăşanu a venit, de data asta personal, să mă roage să-l primesc pe bolnav la Reani­mare, pentru că are o complicaţie postoperatorie. Bineînţeles că l‑am primit, numai că bolnavul era, de data asta, febril, deshidratat, cu globii oculari înfundaţi şi stare generală alterată. În plus, se punea indicaţie de reintervenţie chirurgicală pentru stenoza gurii de anastomoză. I-am vorbit profesorului despre riscul operator foarte crescut, a fost de acord, însă nu exista altă rezolvare, fără operaţie bolnavul nu mai avea nicio şansă. Am trecut peste aspec­tele neobişnuite ale primei intervenţii, cred că a apreciat gestul meu, pentru că a scos din buzunar un plic destul de gros şi l-a strecurat discret în buzunarul bluzei mele de medic. Încercarea de a-l refuza i-a produs o stare emoţională puternică, m-am temut să nu facă un accident cerebral şi am primit plicul, deşi nici eu nu eram mai puţin emoţionat.

A fost o operaţie grea, doctorul Ştefănescu şi-a probat limpe­zimea de gândire, a preluat responsabilitatea intervenţiei, dovedind încă o dată puterea sa de discernământ şi mai ales talentul remar­cabil. Îngrijirea postoperatorie a fost asigurată, de data aceasta, de colectivul Reanimării, n-am făcut economie de efort şi de medica­men­te, bolnavul a fost recuperat şi a plecat acasă. În perioada cât a stat la Reanimare, am aflat amănunte despre bolnav; era preot la o biserică din Târgu-Frumos, o ctitorie a lui Ştefan cel Mare, ne-am împrietenit şi la plecare mi-a spus că zice anatema împotriva mea dacă nu-i fac o vizită când trec prin orăşelul lui. M-am temut de blestemul preoţesc, l-am vizitat de mai multe ori cu ocazia drumu­rilor mele la Iaşi, unde eram student, la fără frecvenţă, la Faculta­tea de Filozofie. Am fost primit de fiecare dată ca oaspete de onoare.

Profesorul Făgărăşanu a operat la Spitalul Griviţa până la pensionarea doctorului Gerota, în anul 1980, ultimele două cifre fiind şi cele ale vârstei sale. A trăit 90 de ani, a operat zeci de mii de bolnavi, a dus mai departe tradiţia şcolii de chirurgie din Româ­nia, a avut mulţi elevi, a fost respectat, dar şi duşmănit. Nu ştiu dacă memoria sa a mai fost evocată de vreun urmaş, paginile din cartea de faţă propunându-şi să aşeze portretul academicianului Făgărăşanu în galeria marilor chirurgi, acolo unde îi este locul.

 

Am promis că mă voi întoarce la Spitalul „Carol Davila” pentru a schiţa un alt portret, mult diferit de precedentul şi prin contrast, la fel de interesant, cel al doctorului Dan Gavriliu, pro­mo­vat conferenţiar şi apoi profesor, după plecarea precipitată a lui Făgărăşanu.

Gavriliu era originar din Piteşti, oraş de întâlnire a călătorilor de la Bucureşti spre Craiova, Târgu-Jiu sau Sibiu, renumit prin pia­ţa de animale şi cereale numită Ceair. Treceau mulţi bani prin Piteşti şi nu e de mirare că roiau în târg, pe lângă negustori, şi mulţi amatori de chilipir sau furtişag. Personajul al cărui portret dorim să-l prezentăm n-a fost nici negustor, nici şarlatan, a fost numai ucenic şi beneficiar al unui anturaj obişnuit cu dezacordul şi târguiala.

Înzestrat cu o inteligenţă superioară, tânărul piteştean, ajuns chirurg la Bucureşti, s-a remarcat de la început prin nonconfor­mism protestatar, prin permanentă nemulţumire. Suporta cu dificultate autoritatea şi când credea că era nedreptăţit îşi făcea singur dreptate. Foarte talentat, instruit, priceput să-şi etaleze cali­tăţile, a ajuns destul de repede un nume în chirurgia bucureşteană. A intrat în conflict de interese cu ceilalţi colegi şi chiar cu profe­sorul Amza Jianu, şeful clinicii unde lucra. De la cea mai bogată sursă de informaţii despre mediul chirurgical bucureştean, Nelu Ştefănescu, am aflat una dintre aventurile nonconformistului Dan Gavriliu. Excedat de clientela tânărului medic Gavriliu, profesorul Amza Jianu îi amâna operaţiile şi îl programa în aşa fel încât să nu dezechilibreze prea mult numărul mediu de operaţii efectuat de chirurgii clinicii. Gavriliu a găsit antidotul: interna bolnavii când era de gardă, îi prezenta ca urgenţe şi îi opera în timpul nopţii. Profesorul, ajutat de informatori, prezenţe permanente în urbea Bucureştiului, a aflat metoda şi a început să dea câte o raită în timpul nopţii pe la spital. Gavriliu s-a adaptat cu rapiditate la noul obicei al profesorului şi a găsit soluţia: scotea masa de operaţie pe un coridor şi stingea lumina în sala de operaţie când se anunţa intrarea profesorului în spital. Reuşise să atragă de partea lui per­so­nalul clinicii, de la portar până la cadrele medicale, confirmând sintagma că totul este de vânzare pe malurile Dâmboviţei.

Avea, pe lângă adepţi şi detractori, ca toţi nonconformiştii, amatori de atmosferă bătăioasă, provocată şi întreţinută cu o plăcere perversă. A trecut prin mai multe clinici până a ajuns la Spitalul „Carol Davila”, unde spera să fie promovat pe post de conferenţiar, în lipsă de adversari redutabili. Făgărăşanu l-a primit pentru calităţile de chirurg şi de cadru didactic, însă nu l-a propus pentru postul râvnit, preferându-l pe doctorul B., un chirurg mo­dest, sub pretextul că e mai în vârstă. Previzibil, Gavriliu a început să-i găsească profesorului tot felul de hibe, să-l bârfească, în clinică şi în târg. Îşi făcuse şi faimă de cercetător, de inventator, mai ales prin curajul de a introduce o tehnică nouă, esofagoplastia cu tub gastric reversat, intrată, de altfel, în atenţia multor specialişti în chirurgia esofagului. Nelu Ştefănescu spunea că metoda fusese ima­ginată de Amza Jianu, profesorul lui Gavriliu, şi că acesta a pro­fitat de faptul că nu a fost publicată în nicio revistă. Cert este că doctorul Gavriliu a fost cel care a practicat-o cu mult succes, a adăugat tehnici noi, între care splenectomia, ca prim timp opera­tor, a avut o cazuistică importantă, semnificativă din punct de vedere statistic şi a introdus-o în circuitul informaţional mondial, unde este cunoscută sub numele de metoda Gavriliu.

Ca şi în cazul Paulescu, a apărut, şi de această dată, un impos­tor, un american. Ajuns, nu se ştie prin ce tropism, în România, prin 1956 sau 1957, tânărul, pe atunci, Heimlich a cerut să asiste şi chiar să intre în echipa operatorie, la câteva operaţii executate de Gavriliu. A făcut şi un film, bine meşteşugit, în care a avut grijă să insiste asupra prezenţei lui în echipa operatorie, fără să precizeze cine era operatorul şi cine erau ajutoarele. I-a îmbrobodit pe cole­gii români pentru care filmarea unei operaţii era interzisă şi le-a promis că va face reclamă pentru esofagoplastia cu tub gastric reversat, văzută în Bucureşti. Întors în America, a început să prac­ti­ce şi el operaţia, însă a „uitat” să spună de la cine a învăţat-o, a publicat rezultatele şi a dat numele lui tehnicii furate de la român. Au trecut 40 de ani până când unul dintre fiii impostorului a dezvăluit fapta necinstită a tatălui său, probând că în unele cazuri este bună şi neînţelegerea în familie.

În privinţa familiei doctorului Gavriliu, nu se pot spune prea multe. Femeile roiau în jurul lui, avea darul să le magnetizeze, n-a scăpat până când nu s-a însurat cu una, a vrut să vadă cum este şi după ce a văzut a zis că nu mai vrea, s-a despărţit cu mare scandal.

— De ce ai divorţat, doctore? l-a întrebat un coleg curios.

— Domnule, eu credeam că gură mare ca mine nu mai are nimeni. Ei bine, ea o avea mai mare şi nu pot trăi două guri mari în aceeaşi casă.

Nici cu pacienţii nu avea, de multe ori, cele mai bune relaţii. Îi evita pe cei ce umblau după el prin spital cu „mulţumiri”. Îi plăcea să păstreze discreţie asupra acestei relaţii. Urmărit insistent prin spital de un om de la ţară cu doi curcani într-o desagă, s-a întors dintr-odată la el şi l-a întrebat:

— Ce vrei, domnule, să faci cu păsările astea în spital?

— Să vi le dau dumneavoastră.

— Domnule, aici nu e piaţă, e spital.

Omul se încăpăţâna să-i dea păsările, l-a înfuriat şi mai tare şi luându-i obiectul din mână, a început să-i care la desagi în cap, spre disperarea curcanilor, surprinşi de tratamentul inuman la care erau supuşi.

După mazilirea profesorului Făgărăşanu, ascensiunea lui Gavriliu a fost rapidă. A fost numit şef de catedră, şef de secţie, conferenţiar şi profesor. Nimeni n-a pus la îndoială valoarea şi meritele profesorului Gavriliu, unul dintre cei mai reputaţi chirurgi români din cea de a doua jumătate a secolului XX. Dacă au fost şi cârtitori, nu e de mirare, caracterul şi mai ales temperamentul omului ar putea să le explice. Personal, ca fost participant în ech­ipa chirurgicală a doctorului Gavriliu în timpul internatului, nu pot să uit vânătăile de pe gamba dreaptă, locul unde lovea, cu sau fără motiv, tumultuosul chirurg Gavriliu în timpul operaţiilor. Şi aş mai avea un reproş: n-a lăsat în urma lui o şcoală, a fost egoist, a vrut să păstreze pentru el toate laudele galeriei.

La ora la care întocmesc portretul profesorului Gavriliu, dom­nia sa are peste 90 de ani şi continuă să se poarte ca un non­con­formist. Într-o zi, când trecea printr-o intersecţie cu ve­chea lui maşină Dacia, a fost agresat de un şofer nervos, deran­jat de viteza mică de deplasare a bătrânului:

— Mai stai pe acasă, moşule, nu ne mai împiedica să ajungem la serviciu.

Gavriliu a ieşit din maşină, a oprit circulaţia şi l-a apostrofat pe agresor:

— Cine eşti tu, mă, ca să-mi spui mie moşule? Tu ştii cu cine stai de vorbă?

Omul nu ştia şi n-a găsit nimic de spus. A continuat tot Gavriliu:

— Bă, eu sunt profesorul Gavriliu, chirurgul Gavriliu, am operat jumătate din Bucureşti, tu să stai în poziţia de drepţi când vorbeşti cu mine şi să ţii minte toată viaţa că ai avut onoarea să te înjure marele profesor Gavriliu.

N-a părăsit intersecţia decât după ce a venit poliţistul şi a plecat înjurând de mama focului.

 

După cele şase luni de chirurgie la Spitalul „Carol Davila”, am ales, pentru următoarele şase luni, Clinica de Boli Contagioase de la Spitalul Colentina, unul dintre stagiile importante, dat fiind că după terminarea internatului urma să mergem la un dispensar rural, cu multă patologie infecto-contagioasă.

Mă întreb acum, înainte de a pune memoria să deseneze prin cuvinte noi portrete, dacă nu cumva între darurile primite de la ursitoare nu s-a strecurat şi o mică vrajă sau descântec, nu-mi vine să cred că ursitoarele pot blestema, acela de a întâlni în viaţă multe domnişoare bătrâne. O fi fost, poate, de serviciu la naşterea mea o fostă domnişoară bătrână, pusă pe şotii. Se spune că îţi poţi alege prietenii şi nevasta, însă nu poţi să-ţi alegi părinţii, fraţii, ursitoarele şi alte rubedenii. Internatul meu s-a petrecut sub zodia domnişoa­relor de profesie, cele ursite să rămână veşnic (!) domnişoare. (Să nu fii supărat, cititorule, de asocierea dintre veşnicie şi viaţa unui om, accept-o fără să pui întrebări şi vei avea bucuria să descoperi ce este nemurirea, o veşnicie cu început şi sfârşit.)

Cu hârtia de la Rectorat în mâini, am luat tramvaiul către cartierul Colentina, cunoscut sub numele împrumutat de la râul ce vine din dealurile Târgoviştei, ca să se verse în Dâmboviţa, după ce se opreşte de mai multe ori în salba de lacuri de la Băneasa, Herăstrău, Floreasca şi Tei. Calea Colentina şi Spitalul Colentina sunt principalele repere ale cartierului, locuit pe vremuri de rezi­denţi de condiţie modestă, veniţi mai ales din comunele înveci­nate. Spitalul avea o reputaţie bună datorită unor întemeietori de şcoală medicală, renumiţi în ţară şi peste hotare, dintre care se impuneau internistul Nicolae Lupu şi chirurgul Amza Jianu. În jurul acestor adevărate somităţi se dezvoltaseră şi alte discipline medicale importante, cum erau neurologia, ortopedia, bolile infec­to-contagioase, dermatovenerologia. Pentru bolile infecto-conta­gi­oase exista o unitate medicală specială, Clinica de Boli Infecţioase, separată printr-un gard şi cu servicii administrative şi anexe proprii. Ulterior, gardul a fost înlocuit printr-un zid prin care nu se putea trece decât pe o poartă, păzită în timpul zilei de un portar, încuiată în timpul nopţii.

În drum spre noul meu loc de muncă, m-am rugat să nu fiu repartizat la saloanele celebrei domnişoare, doctoriţa Maria Golăescu, şefa de lucrări, la care efectuasem stagiul ca student şi cu care dădusem examenul. Aveam motive să evit o întâlnire, pre­vi­zibil neplăcută, şi iată de ce: într-o zi de stagiu, obosit de prea mult stat în picioare, în timp ce domnişoara ne vorbea despre scarlatină, m-am strecurat în spatele ei şi m-am sprijinit de patul unui bolnav. Nu ştiam că domnişoara avea un ochi şi la spate, am aflat după ce am primit un vârf ascuţit de pantof în partea laterală a tibiei. Am aflat şi de ce:

— Patul este pentru bolnav, nu ca să te rezemi matale.

În afară de un „Au!” spontan şi sincer, n-am mai spus nimic, dar din privirea cruntă a domnişoarei am prevăzut că trebuie să mă aştept la o sancţiune suplimentară, mai severă. Prevederea s-a ade­verit, ca toate prevederile rele, cu ocazia examenului. Când mi-a venit rândul să răspund, mi-am dat seama că sosise timpul com­ple­tării de pedeapsă. Am început să vorbesc, dar am fost întâm­pinat cu o rafală de întrebări, pentru fiecare cuvânt avea cel puţin câte o întrebare. Examenul a durat 50 de minute, colegii începu­seră să se îngrijoreze, nu ştiau ce se întâmplă, pentru că, din întâm­plare, am fost şi ultimul care a răspuns. Când am ieşit, transpirat, epuizat, stors de vlagă, arătam ca un scăpat de la înec. Peste puţin timp a apărut şi domnişoara Golăescu, ne-a dat carnetele de stu­dent şi a plecat spre secretariat să ducă fişa cu notele. Colegii s-au strâns repede în jurul meu, să-mi vadă nota, şi le-am dat carnetul convins că mi-a dat insuficient.

— Hai, bă, că te-a trecut, mi-a zis Aurică, ţi-a dat bine, nu mai fi supărat, că nu te mai cheamă o dată.

Rugăciunea mea nu a fost primită, cel căruia îi fusese adresată avea un alt proiect, aşa că m-a trimis exact acolo unde aveam de ispăşit o pedeapsă. Aşa am gândit când, dintre cei şase interni nou-sosiţi, am fost repartizat de domnul profesor Marin Voiculescu la saloanele domnişoarei Maria Golăescu. Spre surprinderea mea, n‑am fost primit cu privirea cruntă, ameninţătoare, din ziua exa­me­nului şi dacă m-aş fi luat după aparenţe, aş fi zis că nu-şi mai aducea aminte de mine. Mi-am asumat destinul şi m-am purtat ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Resemnat şi discret, am executat conştiincios toate dispoziţiile şefei. Se pare că am reuşit s-o con­ving, pentru că după două luni, când a urmat rotaţia internilor, am fost răsplătit printr-o strângere de mână cu denotaţie apreciativă şi, nesperat, chiar cu un zâmbet.

Stagiul de la Catedra de Boli Contagioase a fost dens din toate punctele de vedere. Profesional, a fost unul dintre cele mai bogate, dinamizat de competiţia mocnită dintre profesorul Marin Voicu­lescu, om de extracţie modestă, abil, inteligent, perseverent, chiar tenace, dispus la compromis pentru a-şi ajunge scopul, şi profe­sorul Matei Balş, urmaş al marii familii boiereşti din Ţara Româ­nească, dar mai ales o personalitate medicală de prim ordin, intelectual distins, distant, boier în sensul adevărat al cuvântului şi nu în ultimul rând un mare savant. Şedinţele de referate, săptă­mânale, erau prilejuri de confruntare de înaltă ţinută, asigurată mai ales de profesorul Balş, care părăsea amfiteatrul când discuţiile degenerau sau coborau sub un anumit nivel ştiinţific. Rugat să evalueze valoarea lucrărilor „ştiinţifice” ale unui medic din spital, recunoscut printr-o agresivitate nepoliticoasă, dublată de un velei­tarism nesăţios, profesorul Balş a pus cu nonşalanţă următorul referat: „Lucrările doctorului M. valorează cinci kilograme şi jumă­tate”. Profesorul Matei Balş era celebru prin sentinţe scurte, pline de miez. Nu vorbea decât atunci când avea ceva important de spus. Nu zâmbea şi nu auzea când i se adresa cineva, nici chiar când îl saluta. Cred că am fost singurul intern învrednicit de un răspuns la salut şi chiar de un zâmbet. Explicaţia nu se află într-un merit ştiinţific sau profesional, ci într-o întâmplare rămasă mult timp în istoria clinicii.

Într-o zi frumoasă de sfârşit de vară, am ieşit de la cantina spitalului, unde luasem masa ca intern. Aveam, obicei rămas de la cantina studenţească, o bucată de pâine în mână şi mă îndreptam, sătul şi liniştit, spre camera unde locuiam împreună cu un coleg, viitorul chirurg pediatru Mircea Olteanu. Am fost surprins când am văzut lume multă, oprită într-o stare de nemişcare neexplicată, cu ochii spre geamul de deasupra intrării serviciului de radiologie. Mi-am ridicat privirea şi am înţeles motivul. Agăţat de oberlihtul ferestrei de la etajul unu, un ţigănuş de vreo şapte ani se zbătea neputincios, gata să cadă. N-a mai avut putere să se ţină şi a căzut, ca un sac, de la înălţimea de şapte-opt metri. Fără să ezit, dar şi fără să mă gândesc la consecinţe, am aruncat bucata de pâine şi l‑am prins la mai puţin de o jumătate de metru deasupra scărilor de beton ale intrării de la Radiologie. Şocul a fost mai puternic decât mă aşteptam; am reuşit cu greutate să nu cad şi eu peste copil. Ţigănuşul n-avea nicio zgârietură, s-a uitat la mine speriat, nemulţumit, am vrut să-l liniştesc şi, spontan, cu entuziasmul celui ce se bucură de o faptă bună, l-am sărutat pe obraz. Puradelul n-a apreciat gestul, impudic după opinia lui, m-a sancţionat cu două palme zdravene, s-a zbătut să coboare din braţele mele şi să se ducă în braţele mamei lui, o ţigancă borţoasă în luna a opta sau a noua. În zarva iscată de întâmplare, s-a aflat şi explicaţia gestului necugetat al copilului. Vizita în salonul de copii bolnavi de tuse convulsivă, ca de altfel în toată Clinica de Boli Contagioase, era inter­zisă. Comunicarea, mediată de ferestre, se făcea prin mesaje rostite cu voce puternică, greu de înţeles, însoţită de gesturi expli­cative. Ţiganca ridicase mâinile spre fiul ei, sugerându-i că e gata să-l prindă, copilul a luat gestul ca o siguranţă că poate să ajungă repede la mama lui, a urcat pe oberliht şi a ajuns la locul unde l-am văzut eu. Cei ce asistaseră la întâmplare au admonestat-o cu seve­ritate pe ţigancă, dar nu m-au uitat nici pe mine, răsplătindu-mă cu aplauze. Nu pot spune că n-am fost mândru şi mulţumit, însă adevărata recompensă a venit de la faptul că din acea zi, când mă întâlneam cu profesorul Balş, mi se răspundea la salut şi primeam în plus un zâmbet, cadou neobişnuit, rezervat exclusiv pentru mine. Nici profesorul Voiculescu, şeful clinicii şi directorul spitalu­lui, nu m-a lăsat nerăsplătit, m-a trimis ca medic într-o tabără de copii, pe Valea Prahovei, la Timiş, într-un concediu plătit, şi mi-a dat o primă consistentă. Toţi medicii clinicii au fost de acord că fără intervenţia miraculoasă a doctorului Radu multe capete ar fi căzut şi multă cerneală ar fi curs în presă. Întâmplarea cu final fericit a fost consemnată numai în ziarul de specialitate, Muncitorul sanitar, unde numele meu a fost mediatizat ca erou pozitiv.

Pe profesorul Balş l-am revăzut după vreo zece ani, când a fost chemat de doctorul Dan Gerota pentru identificarea unui microb deosebit de patogen prăsit în Secţia de Chirurgie de la Spita­lul Griviţa. La ora stabilită pentru întâlnire, într-o după-amiază, tot colectivul era prezent să-l primească pe profesorul Matei Balş, cu stima şi consideraţia cuvenite, iar doctorul Gerota, emoţionat ca la primirea unui mare şef, de la ministru în sus, l-a aşteptat la uşa principală a spitalului, special deschisă pentru înaltul oaspete. L-a îmbrăcat într-un halat nou, proaspăt spălat şi călcat, apoi l-a con­dus în principalele compartimente ale Secţiei de Chirurgie, sala de pansamente, sala de operaţii şi, bineînţeles, saloanele de reanimare, unde i-a prezentat câţiva bolnavi cu infecţii postoperatorii. N-a ascuns nici faptul că în ultimele săptămâni avusese, fapt neobiş­nuit, două decese cauzate de infecţii generalizate. Profesorul Balş nu scosese niciun cuvânt când am ajuns cu toţii pentru concluzii în cabinetul doctorului Gerota. Intrigat, acesta l-a rugat să ne spună ce antibiotic nou şi eficient am putea folosi împotriva Klebsielei, bacterie identificată în secreţiile patologice ale bolna­vilor. După o tăcere destul de lungă, a primit răspunsul:

— Apă, sodă şi săpun.

Au fost singurele cuvinte spuse de ilustrul infecţionist, urmate de o linişte prelungită şi de plecarea domniei sale.

Doctorul Gerota, uimit de soluţia neaşteptată, a avut nevoie de un timp ca să descifreze mesajul, dar când l-a înţeles, s-a entu­zias­mat ca în faţa uni miracol. A întrerupt, în ciuda protestelor celor­lalţi chirurgi, internările în Secţia de Chirurgie, a mobilizat toate resursele umane ale secţiei, de la femeile de serviciu până la medicii primari, şi, după ce au fost spălate, cu apă, sodă şi săpun, inventarul secţiei, mobila, pereţii şi duşumelele, a formolizat sălile de operaţie, saloanele de reanimare şi sala de pansamente, timp de 48 de ore, aşa cum scrie la carte. De atunci, cel puţin o dată pe lună se repeta procedeul şi urmările s-au văzut: n-am mai avut infecţii intraspitaliceşti. Doctorul Gerota nu pierdea niciodată prile­jul să povestească vizita profesorului Balş, în felul său per­so­nal, cu înflăcărare convingătoare, şi să-i mulţumească pentru inesti­mabilul ajutor.

 

Din punct de vedere al vieţii personale a tânărului de 24 de ani, cât aveam pe vremea stagiului efectuat la Clinica de Boli Con­ta­gioase Colentina, mi-au rămas multe amintiri plăcute. Dimen­siu­nea culturală era asigurată de doctorul Mircea Angelescu, viitorul profesor, un om citit, rafinat, cu umor de bună calitate şi fineţe, mare amator de muzică şi de… şah. Marea Maestră Internaţională de mai târziu, Elisabeta Polihroniade, pe numele de fată Ionescu, fiica portarului şchiop care câştiga o pâine la poarta inutilă dintre Spitalul Colentina şi cel de boli contagioase, datorează cariera sa doctorului Mircea Angelescu, primul care i-a intuit marele talent. Dintre locatarii pavilionului unde locuiau salariaţi ai spitalului, pe lângă familia domnului Ionescu, unde mergeam în vizită la sora şahistei, îmi aduc aminte cu înfiorată plăcere de fiica uneia dintre surorile-şefe ale clinicii, Despina, o frumuseţe tulburătoare, care la cei 15 anişori ai ei se specializase în lecţii de iniţiere amoroasă.

Celelalte stagii de internat, de câte şase luni, le-am efectuat la următoarele clinici universitare: Medicină Internă de la Spitalul „Cantacuzino”, Ftiziologie de la Spitalul Filaret, Ortopedie de la Spitalul Brâncovenesc şi un al doilea stagiu de Obstetrică-gineco­logie, tot la Spitalul Brâncovenesc. La poarta memoriei se prezintă numeroase portrete, dornice să-şi găsească un loc în catalogul resuscitaţilor. Le voi nedreptăţi pe multe, timpul mă presează şi sunt grăbit să ajung la Spitalul Griviţa, unde s-au petrecut cele mai semnificative întâmplări profesionale, şi nu numai, din viaţa mea. Mă despart cu regret de portretele colegilor Bebe Stinghe, braşo­vean, fiu de medic şi viitor pneumoftiziolog, emigrat în Elveţia, Ahile Dinu, viitor anestezist şi reanimator la Spitalul de Chirurgie Plastică şi Reparatorie. Ar fi meritat să fie resuscitate, pentru că împreună cu ei am comis multe încălcări ale moralei proletare în „apartamentul” internilor de la mansarda Maternităţii „Cantacu­zino”, dar nu şi singura de care am fost acuzaţi, seducerea unei colege cu un pahar de ţuică de Vâlcea. Dacă fetei i-a plăcut ţuica şi a dormit până a doua zi neîntoarsă în patul lui Bebe, fără să fie deranjată, nu a fost vina noastră. A fost greşeala ei că a doua zi, după ce s-a trezit, s-a plâns secretarului de partid şi a răspândit o informaţie falsă. Omul ne-a chemat pe rând, ne-a întrebat dacă am avut relaţii speciale cu „somnoroasa” şi când a auzit că nu, ne-a spus cu o sinceritate tovărăşească: „Proşti aţi fost!” Las nedesenate portrete din parcul Spitalului Filaret, loc de întâlnire şi nebunii al „ofticoşilor şi ofticoaselor”, mari amatori de dragoste furată, explicată ştiinţific prin efectul afrodiziac al unor structuri chimice eliberate de bacilul Koch.

La Spitalul Brâncovenesc am efectuat trei stagii, primul ca intern benevol, când am locuit într-o rezervă alături de compar­timentul de nou-născuţi, iar ultimele două ca intern prin concurs, când am locuit în apartamentele internilor, deasupra morgii. N-am fost deranjat în primul stagiu de gălăgia bebeluşilor şi chiar dacă aş fi fost, am avut compensaţie generoasă din partea unei frumoase asistente medicale, care, din motive familiale, prefera gărzile de noapte şi jumătate din patul meu de intern. Nici de locatarii morgii n-am fost deranjat; erau foarte liniştiţi şi discreţi. În apartamente am locuit, printre alţii, cu viitorii profesori universitari Nicolae Angelescu, viitorul şef de clinică chirurgicală de la Spitalul Colţea, şi Gaby Gurman, profesor la Catedra de Anestezie a unei facultăţi de medicină din Haifa. Nu insist asupra aventurilor tinereşti, deşi ar merita povestită, cel puţin, confruntarea înverşunată dintre ele­vele Şcolii medii sanitare pentru o invitaţie la camerele internilor.

De neiertat ar fi uitarea unei completări nostalgice la portretul Spitalului Brâncovenesc, un aşezământ medical de mare valoare istorică. Nu cred să existe vreun absolvent al facultăţilor de medi­cină din Bucureşti, înainte de anul 1980, care să nu se revendice cu plăcere ca brâncovenist, dacă nu ca intern, cel puţin ca stagiar.

Cel ce alegea stagiul de intern la Spitalul Brâncovenesc se despărţea pentru un timp de lumea Bucureştiului. Regulamentul era strict, erai obligat să răspunzi la toate chemările clinicii la care erai repartizat, la camerele de gardă, la sălile de operaţie sau la saloanele cu bolnavi. Dacă aveai o problemă personală urgentă, trebuia să găseşti un înlocuitor şi să anunţi conducerea clinicii. Timpul nu-mi permite să întârzii mai mult, dar am considerat că e bine să fac precizările de mai sus, pentru a evoca şi sublinia serio­zitatea învăţământului din spitalul sacrificat, fost centru adminis­trativ şi profesional al vestitei Eforii a Spitalelor. Nu ştiu dacă mai există azi în Bucureşti un spital de asemenea înălţime profesională, iar dacă nu, voi depune o lacrimă pe pagina unde las această mărturie, ca semn de regret şi doliu pentru ştergerea de pe harta Bucureştiului a Aşezămintelor Brâncoveneşti.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest