În deceniul opt din ultimul veac al mileniului doi, timpul şi isto­ria s-au prăvălit peste România. După o slăbire trecătoare a lan­ţurilor, mecanismele de încătuşare a libertăţii s-au adaptat la mijloacele moderne, mult mai rafinate, ascunse în telefoane, micro­­receptoare şi în mesaje subliminale, racordate la sentimentul de culpabilitate permanentă. Cu justificarea că se plătesc datoriile externe, într-o ţară renumită pentru excedent comercial înaintea celui de al Doilea Război Mondial, a fost limitat consumul până la limita subzistenţei. Zahărul, uleiul, brânza, untul, carnea se obţi­neau după multe ore de aşteptare la cozi interminabile.

Asprimea dictaturii, emanaţie a celebrelor cabinete 1 şi 2 ale Comitetului Central, se transmitea şi se reproducea până la struc­tu­rile de bază ale forţei conducătoare, cum era numit partidul comunist. Armate de activişti şi securişti formate din indivizi cer­taţi cu munca, fără nicio pregătire profesională, hotărau, în numele partidului, cum se fabrică pâinea, oţelul, stamba, salamul de Sibiu, untul şi hârtia, îi învăţau pe oameni cum să trăiască, pe cine să iubească şi să urască, îi hărţuiau, îi încăierau, îi ţineau din scurt, îi ameninţau, îi spionau, le cerea să se pârască unul pe altul, le ocupa timpul liber, într-un cuvânt, le otrăveau zilele. Pentru activitatea lor multilaterală, dimensiune obligatorie, primeau cele mai mari salarii şi numeroase avantaje.

Instituţiile, întreprinderile, organizaţiile, cooperativele, colecti­vele şi categoriile sociale erau obligate să aplice politica partidului, o noţiune imprecisă, repetată obsesiv în cuvântările secretarului general, singurul îndreptăţit să interpreteze învăţătura marxist-leninistă potrivită pentru Republica Socialistă România. La omul de rând nu ajungeau decât sloganuri ca societate multilateral dez­vol­tată, viitorul luminos al patriei, marile realizări socialiste, rolul conducător al partidului, rolul maselor, ascuţirea luptei de clasă (într-o societate cu o singură clasă!), neamestecul în treburile inter­ne şi alte câteva, de nefolosit în casele oamenilor în care domnea împărăteşte sărăcia.

 

În Secţia Chirurgie a Spitalului Griviţa, bine gospodărită de tandemul Tubibu-Rabinu’ şi patronată de înţeleptul Rocsin, nu se făcea politică, se trudea din greu în sălile de operaţii, neîndestu­lătoare pentru numeroşii candidaţi la terapia cu bisturiul, veniţi din toată ţara. Neînţelegerile se rezolvau paşnic în cabinetul Tubibului, devenit sală de întrunire pentru toate activităţile din secţie: rapoar­te de gardă, referate, analize, lectură, judecăţi şi împăciuiri sau, pur şi simplu, sală de aşteptare.

— Tot ce aveţi pe suflet să spuneţi aici, nicio nemulţumire să nu iasă pe uşă, dacă chemăm pe altul să facă ordine, o să fim cu toţii sluga lui, repeta Rabinu’ după fiecare conflict terminat.

În cei treisprezece ani de domnie a tandemului, în chirurgia de la Griviţa n-au intrat nici poliţişti, nici procurori, în afara celui ce o vizita pe doamna B., în calitate neoficială. Programul meu de anes­tezist şi reanimator mă obliga să rămân în spital câte zece-două­sprezece ore pe zi, nu-mi dădeam seama când trece timpul, eram mulţumit de ceea ce făceam şi nu m-am plâns niciodată de prea multă muncă. Mai mult chiar, am găsit resurse pentru activităţi supli­mentare, mi-am pregătit şi susţinut teza de doctorat în medi­cină şi examenele la Facultatea de Filozofie, secţia fără frecvenţă. Ambele titluri, de doctor în ştiinţe medicale şi absolvent al Facul­tăţii de Filozofie, le-am obţinut în anul 1974.

Din statisticile aflate în arhiva personală, evaluez numărul total de anestezii efectuate la peste 20.000, majoritatea în anii petrecuţi la „Cimitirul elefanţilor”. Nu mă opresc la alte amănunte, au fost multe şi demne de evocat, le las eventualilor cititori sau urmaşi să completeze cu imaginaţia cele zece mii de zile şi nopţi de luptă cu boala şi moartea petrecute la Spitalul Griviţa.

În 1977, cu două săptămâni înainte de cutremurul devastator din 4 martie, am plecat în Libia ca medic anestezist, detaşat de Ministerul Sănătăţii. În 1980, doctorul Gerota a fost pensionat, doctorul Nelu Ştefănescu a plecat şi el fără bilet de întoarcere în Germania Federală, iar doctorul Sever Rocsin a decedat pe masa de operaţie, în timpul unei intervenţii chirurgicale pentru cancer de prostată.

La puţină vreme după întoarcerea din Libia, am fost obligat să plec din Spitalul Griviţa, unde construisem, timp de 20 de ani, un foişor al specialităţii anestezie-terapie intensivă. N-am putut să rezist numeroaselor presiuni ale directorului, bine orchestrate de tovară­şul maior Munteanu, securistul spitalului, căruia îi refuzasem un angajament de informator.

Opresc, înaintea ultimelor două decenii ale mileniului doi, călătoria prin depozitul de portrete. De atunci s-au schimbat multe în România şi în viaţa mea. Întâmplările sunt prea recente pentru a le înregistra ca amintiri. Dacă cei prezenţi la vernisajul portretelor, opriţi o clipă să le judece, mă vor îndemna, iar dacă timpul va mai avea răbdare, cum frumos a spus un inspirat şi ilustru concetăţean, poate că voi găsi motivaţie şi putere să continui.

 

 


Apendice

 

Dintre idolii resuscitaţi în această carte, puţini, foarte puţini pot să se confrunte cu portretul. Cei mai mulţi, marea majoritate, s-au retras în istorie, de unde privesc prin oglinda virtuală. Mă simt dator să-i asigur că n-am încetat niciodată să-i iubesc şi că am scris prezenta carte din dorinţa de a le păstra portretele.

 

 

 Nicolae Radu,

Bourg en Bresse, 30 august 2006

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest