Un medicinist ajuns în anul III avea nevoie, prin anii ’50 ai veacului XX, de condiţie fizică şi antrenament. Tramvaiele erau aglomerate, veneau rar şi, chiar dacă nu erau prea scumpe, majori­tatea studenţilor preferau mijloacele de locomoţie din dotare. Mai greu era când mergeam la spitalele de la marginea oraşului, Cen­tral, Panduri, Colentina, pentru care trebuia să luăm două tram­vaie. Personal, nu cred să fi luat de prea multe ori două tramvaie, distanţele mici le parcurgeam pe propriile-mi picioare, alegând cele mai avantajoase trasee. De multe ori am mers fără să plătesc, obicei studenţesc, însă nu mă urcam în tramvai decât dacă aveam în fundul buzunarului o monedă de 25 de bani pe care o sacri­fi­cam dacă apărea Valentin, nume dat controlorului I.T.B. (Între­prin­derea de Transport Bucureşti pentru cei ce n-au cunoscut-o). Metoda nu putea fi folosită când tramvaiul era mai puţin aglomerat.

Am început practica medicală în anul III, cu stagii de medi­cină internă şi chirurgie la celebrul spital Brâncovenesc, dispărut, din păcate, de pe harta Bucureştiului. Renumele, dar şi importanţa pentru învăţământul medical a Aşezămintelor Brâncoveneşti, fon­date de Safta Brâncoveanu, urmaşă a marelui ziditor de mănăstiri şi erou al creştinismului, ar merita atenţia unui vrednic şi inspirat truditor al istoriei medicinei. Ca fost student şi intern al Spitalului Brâncovenesc, mă simt dator să-i aduc un pios omagiu.

Şefii celor două clinici, unde am efectuat primele stagii de stu­dent, erau, la medicină internă tovarăşul (aşa i se spunea) profesor Brauner, un bătrânel cumsecade, iar la chirurgie, tovarăşul pro­fesor Florian Mandache, un bărbat gras, gălăgios, cu pretenţii de mare om de ştiinţă. Ca asistent l-am avut, la medicină internă, timp de un semestru, pe doctorul Bantaş, iar după ce şi acesta a uitat să se mai întoarcă dintr-o excursie în vestul Europei, ne-am alăturat altor grupe, copii fără stăpân şi fără noroc. La chirurgie l-am avut asistent pe doctorul Spirea Roşca, un bărbat frumos, căsătorit cu singura femeie chirurg din Bucureşti, agera doamnă Monica.

Memoria înregistrează şi reţine întâlnirea cu universul medi­cal, un amestec particular de sacru şi profan. Amintirea primilor oameni aşezaţi pe paturile spitalului, lipsiţi de altă identitate în afara celei de bolnav, în aşteptarea vindecătorului providenţial, se prezintă cu surprinzătoare amănunte în oglinda virtuală.

La Clinica de Semiologie am fost repartizat la patul de la fereas­tră, pe partea stângă a celui de al doilea salon de la etajul I. Asistentul m-a prezentat unei bolnave de vreo 50 de ani, speriată, palidă, al cărei abdomen se vedea ca o minge sub pătură.

— E un caz interesant, după ce o examinezi să vii să stăm de vorbă.

Femeia îşi muta privirea de la mine la asistent, cerea o vorbă de încurajare, o speranţă că boala interesantă ne va stimula să-i găsim leacul. Am început să o examinez, metodic şi conştiincios, aşa cum ne învăţase asistentul, la început anamneza, cu datele de iden­tificare, cu motivele internării, cu antecedentele, personale şi heredocolaterale, apoi examenul clinic, general şi pe aparate, am rugat-o să deschidă gura, să scoată limba, n-am văzut nimic intere­sant, am palpat axilele şi regiunile inghinale, uitasem ce căutam, dar am efectuat manevra, am mimat tehnicile de palpare şi ascul­tare a toracelui, n-am auzit nimic, nu ştiam să deosebesc normalul de patologic, am dus până la capăt protocolul foii de observaţie şi cred că eram mulţumit, pentru că bolnava, de care uitasem, m-a întrebat:

— Nu-i aşa că mă fac bine, domnule doctor?

Am tresărit, m-am speriat de expresia „domnule doctor“, nu eram obişnuit nici cu domnule, nici cu doctor, până atunci mi se spusese cu maliţie „doftore“, ceea ce era, evident, altceva decât doctor. În ceea ce priveşte cuvântul domn, lucrurile erau mai delicate; pe vremea aceea, domnii erau la puşcărie, aşa se spunea.

— Sigur că te faci bine, i-am răspuns, aducându-mi aminte şi de boala din burta umflată, uitasem să palpez abdomenul, de fapt mi-era teamă să pun mâna, că nu ştiam ce este înăuntru. Am spus ceva, fără importanţă, mi-am luat catrafusele şi am ieşit din salon. Afară, pe coridor, sprijiniţi de pervazul ferestrei, mă aşteptau colegii, curioşi să audă ce „caz” interesant am avut. N-am ştiut să spun ce diagnostic avea bolnava, le-am zis că am examinat o feme­ie cu ceva în burtă.

— O tumoră? a întrebat Pepy.

— Poate să fie şi ciroză, a intervenit Nae.

Presupunerile s-au oprit, bolnava a rămas fără diagnostic, pentru că a venit asistentul şi ne-a chemat să ne ţină un microcurs.

În timpul stagiului s-au perindat prin patul repartizat mie nume­roşi alţi bolnavi, am acumulat experienţă clinică, am învăţat să deose­besc o stenoză mitrală de una aortică, o fibrilaţie atrială de o extrasistolie, un ral sibilant de unul subcrepitant, o limbă saburală de una uscată şi multe altele. Cel mai mare progres l-am făcut la acceptarea apelativului de doctor, m-am obişnuit repede cu noul nume, am început să mă port ca şi când aş fi fost deja, confirmând vorba veche, după care cu binele te obişnuieşti mai uşor decât cu răul.

La clinica chirurgicală am avut emoţii, ne întrebam cum vom suporta momentul în care vom vedea că bisturiul taie în carne vie. Ne-am liniştit, pentru că n-aveam voie să intrăm în sala de opera­ţie decât după ce am fi învăţat cum să ne purtăm în locul sacru unde se taie oameni. A venit doctorul Roşca la noi cu o cutie meta­lică plină cu instrumente, pense, foarfece, ace, depărtătoare, aţă de diferite grosimi, portace, nailon, toate purtând câte un nume de om, ne-a pus creierii pe moaţe şi ne-a lăsat cu gurile uşor între­deschise. A doua zi ne-a adus alcool medicinal şi dublu rafinat, n‑aveam voie să le confundăm, apă oxigenată cu o anumită con­cen­traţie, soluţii antiseptice, tinctură de iod şi alte dezinfectante. Am ţinut minte toată viaţa că iodul nu este dezinfectant, ci numai vehiculant al alcoolului, pe care îl încarcă pe molecula lui mică şi îl duce în toţi porii ca să omoare microbii. Ne-a învăţat să deosebim dezinfecţia de dezinsecţie şi asepsia de antisepsie. Ne-a arătat instru­mente chirurgicale speciale, denumite cu numele inventatorilor, şi ne-a învăţat cum să ne spălam pe mâini, cum să ne punem mănu­şile, măştile şi halatele chirurgicale. Toate aceste pregătiri au durat un semestru, timp în care noi n-am văzut sala de operaţie decât de la uşă. Ne-a arătat şi bolnavi, însă ne-a spus că despre patologia chirurgicală vom învăţa în anii IV, V şi VI.

Necazul nostru era că, după stagii, aşa-zise clinice, ne gră­beam să ajungem la catedrele preclinice, fiziopatologia, anatomia patologică, farmacologia, la catedrele de ştiinţe sociale şi… la limba rusă. Toate ar fi fost cum ar fi fost, mai bune sau mai rele, după vreme şi după dispoziţia asistenţilor, de n-ar fi fost drumu­rile, lungi şi obositoare, în tot Bucureştiul. Dacă am fi adunat timpul pierdut pe drumuri şi l-am fi folosit cum trebuie, ne-am fi lungit viaţa cu o treime.

Examenele din anul trei au fost mai uşoare decât cele din primii doi ani, ne obişnuisem cu viaţa de student şi scăpasem de anatomie şi fiziologie, cele mai grele materii din toată facultatea. Când am trecut în anul IV, ni s-a spus că suntem deja jumătăţi de doctori. Am fost repartizaţi la diferite spitale din ţară pentru practica de vară şi fără să mai întrebăm, ne-am însuşit şi jumătatea lipsă, acceptând, în deplină cunoştinţă de cauză, adresabilitatea cuvenită. Ca vâlcean, am ales spitalul din Râmnicu-Vâlcea, unde am fost primit ca acasă, mi s-a dat un post de soră medicală, nu se spunea frate, şi am fost retribuit pentru prima dată ca tămăduitor. Chirurgii mă numeau intern şi mi-au dat o cameră în spital. La Rm. Vâlcea am intrat şi în operaţie, ca instrumentar şi apoi ca mâna a doua. Am avut noroc, m-a adoptat din prima zi doctorul Ionică Ştefănescu, un bun chirurg şi un om generos. Mi-a spus:

— Mă, dacă vrei să te fac om, ţine-te de mine ca umbra.

I-am urmat sfatul şi nu mi s-a mai spus pe nume, mi se spu­nea Umbra, fără să se mai precizeze a cui, era de la sine înţeles. A fost o vară de vis, am învăţat multe secrete ale chirurgiei şi nici de alte secrete n-am dus lipsă, mi le-a predat Getuţa, sora de noapte, cu care împărţeam patul în camera internului. Nu mă bănuiţi de indiscreţie, numele este puţin modificat şi chiar dacă ar fi fost cel adevărat, nu cred că şi l-ar mai aminti cineva, după zecile de ani trecuţi de atunci. L-am resuscitat dintr-o datorie de recunoştinţă pentru învăţătura primită.

Într-una din puţinele rezerve ale secţiei de chirurgie l-am întâl­nit pe profesorul Haralambie Dumitrescu, fostul meu profe­sor de geografie şi diriginte din liceu. Şi-a adus aminte de ziua în care am înghiţit hârtia buclucaşă, m-a întrebat de ce am ales o solu­ţie atât de neobişnuită şi când a aflat ce era scris pe hârtie a rămas pe gânduri, mi-a spus că s-a temut să nu fi scris ceva împo­triva partidului. La întrebarea mea, pentru ce este internat, mi-a spus că ar avea hemoroizi, dar medicii spun că e mai bine să se opereze la un spital din Capitală.

— Cunoşti în Bucureşti un chirurg bun pentru boala mea?

I-am spus că la Spitalul Brâncovenesc, unde făcusem stagiu de chirurgie în anul III, se fac operaţii pe intestinul gros şi pe rect, că profesorul Mandache a scris chiar o carte despre chirurgia rectului. Auzise şi el de profesorul Mandache şi m-a rugat să-l recomand, în calitate de fost student. L-am întrebat şi pe doctorul Ionică Ştefănescu şi am aflat că de fapt profesorul meu de geogra­fie avea un cancer de rect. Cum eram la sfârşitul vacanţei, am plecat cu bolnavul la Bucureşti şi l-am prezentat profesorului Mandache, care l-a internat imediat. Operaţia a fost grea, profe­sorul m-a lăsat să asist şi la sfârşit mi-a spus că a venit cam târziu. L-am vizitat zilnic, i-am susţinut moralul şi am rugat personalul medical să-i acorde o atenţie deosebită. La câteva zile după ope­raţie, când l-am vizitat la spital, fostul meu profesor şi diriginte plângea. L-am întrebat de ce plânge şi mi-a spus:

— Cum să nu plâng, eu te-am persecutat în cei patru ani de liceu şi tu mă îngrijeşti acum ca pe tatăl tău. Aş vrea să mă ierţi pentru necazurile ce ţi-am făcut, dacă poţi.

— N-am ce să iert, domnule profesor, dumneavoastră să mă iertaţi pentru purtarea nesăbuită, eu nu pot decât să vă fiu recu­nos­cător; am învăţat de la dumneavoastră multă geografie.

I-am potolit cu greu tristeţea şi lacrimile.

 

În anii IV şi V, am continuat pelerinajul prin Bucureşti, aler­gând de la Spitalul Emilia Irza – cum i-o mai spune acum? – la Spitalul Central, azi „Gheorghe Marinescu” şi „Dimitrie Bagdasar”, de la Spitalul Colentina la Facultatea de Igienă, mă rog, fostă, de la Spitalul „Vasile Roaită” (impostorul descoperit mai târziu), la Colentina, Boli contagioase sau Dermatologie şi de acolo până la facultate, la Catedra de Igienă, trecând pe la Balneofizioterapia de la Spitalul Brâncovenesc, Stomatologia din strada Progresul, Radiologia de la Spitalul Cantacuzino şi Clinica medicală de la Spi­talul „Bernat Andrei”, redevenit, mai târziu, Caritas. Cu Oftalmo­logia şi O.R.L.-ul am avut noroc, ambele fiind aflate la Spitalul Colţea, în buricul târgului. Mai erau şi materiile cu prezenţa obliga­torie: materialismul, de mai multe feluri, socialismul, la fel, limba rusă, organizarea sanitară, concepută după model sovietic. La sta­gi­ile cu profil chirurgical, foarte importante în practica medicală, am studiat patologia chirurgicală în clinici de chirurgie generală şi în clinici specializate, am învăţat să ne descurcăm, ca viitori medici de medicină generală, în probleme de ginecologie, urologie şi chirurgie pediatrică.

La multe discipline nu s-a prea lipit mare lucru de capul nostru, nici nu era nevoie, cei ce voiau să se specializeze o luau de la început. Învăţam cursurile, cât puteam să notăm, şi ne prezen­tam curajoşi la examene, pe deplin conştienţi de ignoranţa noastră. „Cuiele”, cum li se spunea, erau examenele de farmacologie, igiena alimentaţiei, boli contagioase şi neurologie.

În ziua şi la ora stabilită, ne prezentam nedormiţi, umili, palizi, cu cărţi şi caiete inutile, în faţa cabinetelor domnilor profe­sori. Apelativul tovarăş era evitat la examene, pentru a nu fi afec­tată relaţia de subordonare şi dependenţă faţă de cei ce aveau soarta noastră în proprietate privată. Cum să spui tovarăş domnu­lui cu pâinea şi cuţitul?

Aurică H. sosea primul, avea nevoie de un timp mai lung de acomodare cu atmosfera de examen şi mai ales de o vizită obliga­torie la toaletă, din cauza tranzitului intestinal accelerat de emoţie. Nevoia îi intrase în reflex. Fiecare încerca să completeze, cu ultime cunoştinţe, puţinele locuri neocupate ale memoriei. Schimburile de informaţii erau aproape imposibile; puşi în faţa unor întrebări neaşteptate, reacţionam prin lapsus.

Dintre examenele memorabile se cuvin evocate cel puţin două.

În anul IV l-am avut profesor de clinică medicală pe celebrul C.C. Iliescu (studenţii îl porecliseră CaCa), cardiolog renumit, creator de şcoală, academician. Ca să ajungi în faţa domniei sale, pentru examenul de Cardiologie, era obligatoriu să treci în preala­bil prin alte şase cabinete, fiecare cu cerberul său, unde susţineai examene de boli respiratorii, boli digestive, boli de ficat, nefrolo­gie, balneofizioterapie şi examenul practic la patul bolnavului. Dacă nu treceai de unul dintre examinatori, nu mai continuai examenul. Grupa noastră a început examenul la ora opt şi jumă­tate şi a ajuns în faţa profesorului Iliescu la ora 22. Niciunul nu se pierduse pe drum, ceea ce l-a contrariat pe marele academician. A încruntat sprâncenele stufoase, singura podoabă capilară rămasă pe cap, şi l-a apostrofat pe asistent:

— Ce-i cu ăştia, de ce sunt aşa de mulţi?

Emoţionat, bietul om a încercat să găsească explicaţii, ceea ce l-a enervat pe profesor.

— Las’ c-o să văd eu, o să vi-i trimit înapoi. Să vină la toamnă.

Cu o primire aşa de încurajatoare, lihniţi de foame, sărisem toate mesele de emoţie, am intrat pe uşa cabinetului ca vitele la abator. Am avut timp să-mi amintesc, din nou, de inscripţia găsită de Dante pe poarta Infernului: „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”. A fost, probabil, o bună legătură de idei, ne-am zis că dacă italianul a reuşit să povestească ce a văzut în Infern, şi noi vom reuşi vreodată să povestim ce s-a întâmplat în cabinetul profesorului C.C. Iliescu.

Nu-mi amintesc altceva decât că ne-a aşezat în jurul unei mese şi a început să ne pună tot felul de întrebări despre bolile inimii, bineînţeles. Ne-a luat pe rând, ne punea să completăm răs­punsul dat de alt coleg, ne-a plimbat prin tot cursul de cardiologie, îi răspundeam ca automatele după ce se introduce o monedă. Atmosfera s-a încălzit şi austerul profesor ne-a devenit partener de dialog. La sfârşit ne-a felicitat, spre marea liniştire a asistentului, speriat la început. Aurică a rezumat întâmplarea printr-o observa­ţie divinatorie:

— A fost ziua noastră de graţie! Să intrăm în prima biserică, să mulţumim Domnului, să profităm că e noapte şi nu ne vede nimeni.

S-a întâmplat să fie o biserică pe aproape, însă era închisă. Ne-am rugat în curtea bisericii, fiecare în gândul lui.

Al doilea examen de neuitat a fost cel de la Neurologie, cu profesorul Sager, un moldovean haios, viclean, cu zâmbet de ser­viciu dinainte pregătit să ascundă un gând paralel, de obicei mali­ţi­os, răutăcios. Profesorul era celebru pentru exigenţa necruţătoare, s-ar putea spune chiar cinică, fără să fie însă nedrept. Ne-am prezentat, ca de obicei, la ora opt. Am aşteptat să vină profesorul, era plecat la un consult, n-a venit decât pe la ora nouă, seara, ne-a găsit în faţa cabinetului, răbdători, împreună cu unul dintre geme­nii Dumitriu, asistentul grupei. A trecut pe lângă noi fără să ne privească, zâmbetul fiind probabil rămas de la o amintire recentă. Cred că avea de gând să ne pice pe toţi, să scape mai repede, să ajungă acasă. Asistentul a întrebat cine vrea să intre primul, toţi s‑au uitat la Aurică, era palid sărmanul şi tremura, suportase, ca de obicei, cu dificultate emoţia dinaintea examenului. Atunci a avut Pepy o intervenţie de mare generozitate. A ieşit în faţă şi cu voce puternică, greu previzibilă la o fetiţă aşa de plăpândă, i-a spus asistentului:

— Începeţi cu mine.

Curajoasă, gata de jertfă, a intrat în cabinetul profesorului şi i-a susţinut privirea sfidătoare de felină, obişnuită să-şi devoreze prada fără să se grăbească. Confruntarea a fost încrâncenată, Pepy i-a ţinut piept, i-a răspuns la toate întrebările cu vocea ei răspicată şi puternică. Când a ieşit, după aproape o jumătate de oră, era încruntată, însă ochii îi erau strălucitori, zâmbetul trufaş. Ne-a spus:

— N-a avut încotro, mi-a dat zece.

De precizat că din anul IV s-a renunţat la calificative şi s-a revenit la notarea veche, între 1 şi 10.

A intrat Aurică, şi-a dres vocea şi, după o scurtă pauză, nece­sară evaluării subiectului, l-am auzit vorbind ca de obicei, melodios şi convingător. Profesorul, resemnat, nu i-a mai pus întrebări, bănuia că va primi răspunsuri bune, i-a cerut carnetul şi i-a scris 10 (zece), adăugând semnătura. Am prins cu toţii curaj, s-a intrat apoi în ordine alfabetică: Aguleti, Cârstescu, Gheorghiu, Handoca, Ionescu, toţi au ieşit fericiţi, cu note de la şapte în sus, o adevărată performanţă la examenul de neurologie, unde luau examenul numai unul sau doi studenţi dintr-o grupă, câteodată pica toată grupa. Când mi-a venit rândul, am sperat că voi fi şi eu benefi­ciarul zilei de graţie, cum decretase deja Aurică, după examenul cu profesorul C.C. Iliescu. N-a fost chiar aşa. Ca trezit dintr-un vis urât, cu ochii în catalog, profesorul nu mai zâmbea, nu m-a văzut ori s-a făcut că nu mă vede, faţa i se întunecase, ca şi când soarele ar fi fost acoperit dintr-odată de un nor. Cu o voce guturală, de parcă ar fi contractat o laringită, a dat glas moldovenesc gândului paralel:

— Ce-i aici? Aiştia m-au păcălit. Gata, pe ăsta îl pic.

Şi astăzi, după zeci de ani, încep să frisonez când îmi amin­tesc. Inima îmi bătea să spargă pieptul şi sângele se buscula prin capul devenit neîncăpător. M-am revoltat, am avut unul dintre momentele de îndârjire, poate s-a trezit vreo genă revoluţionară recesivă, am luat biletul, l-am citit şi, fără să mai fac ciornă, am început să vorbesc tare, dezlănţuit. Profesorul mă privea surprins, nu era obişnuit cu victime curajoase, ezita între plăcerea de a-şi chinui prada şi admiraţia fată de curajul ieşit din comun. La înce­put a ales-o pe prima, însă pe măsură ce răspunsurile bune se adunau, s-a lăsat convins de curaj. Mi-a cerut carnetul de student şi, fără să mai spună nimic, mi-a trecut nota: 9. Cu o îndrăzneală de care mă mir şi azi, i-am spus la plecare:

— Vă mulţumesc, domnule profesor, dar să ştiţi că nu v-am păcălit, grupa noastră e cea mai bună din tot anul, poate chiar din toată facultatea.

L-am salutat cu respect şi am ieşit din cabinet, epuizat, dar fericit. După mine au intrat ultimii doi colegi, Anişoara şi Nae, care au ieşit, destul de repede, cu note de trecere pe carnete. Grupa 32 îşi confirmase faima.

 

Am început Facultatea de Medicină la 19 ani şi am terminat-o la 25. Cum s-ar putea trece uşor peste amintirile lăsate de aceşti ani de viaţă? Prin faţa oglinzii virtuale trec numeroase scene şi portre­te, grele de încărcătură afectivă. Le opresc o clipă, sau mai multe, le descos şi le reevaluez, câteodată mă ruşinez şi mă întreb ce ar înţelege invitaţii mei, cititorii, din frământările studentului îmbrăcat într-un costum pe puncte, referinţa modestiei şi a sărăciei, înfo­metat, ieşit pe bulevard şi în Cişmigiu, în căutarea unui trup cald de femeie? Vor privi portretul de pe coperta cărţii, îl vor completa cu imaginaţia şi-l vor judeca sever pe bătrânelul oprit în fata oglinzii, maculată de scene stânjenitoare. O las deci să treacă, neresus­citată, pe frumoasa filologă, convinsă de intimitatea desă­vârşită din grădina Facultăţii de Medicină, îmi aduc aminte de curajul şi farmecul iubirii, sub un castan falnic, în spatele gardului viu ce însoţea aleea spre fosta facultate de igienă şi mă înduioşez de câtă putere de convingere şi inventivitate avea nevoia de dragoste la douăzeci de ani!

Învăţatul mi-a luat mult timp, cele peste cincizeci de examene şi colocvii m-au ţinut în tensiune, m-au vlăguit, mi-au otrăvit zilele şi nopţile. Şi, cu toate acestea, am găsit ore şi câteodată jumătăţi de zile pentru tumultuoasele cerinţe ale vârstei. Pe vremea aceea, rela­ţiile dintre băieţi şi fete erau supuse unor restricţii dogmatice, statuate sub denumirea de morală proletară, o umbrelă sub care se puteau adăposti şi bucurii, şi necazuri. Sub umbrelă, ca şi în afara umbrelei, veghea cu cerbicie forţa conducătoare a societăţii, atot­pu­ternicul partid comunist. Cei acoperiţi îşi rezolvau cu uşurinţă nevoile, aveau aprobare tacită pentru toate procedeele, aveau şi facilităţi, cei rămaşi pe afară se ascundeau pe unde puteau, dar ochiul şi urechea, organele abilitate cu supravegherea, erau pe urme­le lor şi la cea mai mică ieşire din front le administrau un aver­tisment: „Te văd, te aud, dacă nu eşti cuminte, ai scrântit-o!” Vrând-nevrând, te făceai băiat cuminte şi te culcai în patul tău, cu dorinţele nesatisfăcute.

Era tristă viaţa studenţilor medicinişti, bogaţi în hormoni nefolosiţi din cauza moralei proletare şi a sărăciei. Din bursă nu puteai să oferi unei fete decât un film şi o baie de întuneric, plătite cu aprobarea de a-i mângâia rotunjimea sânilor şi frăgezimea picioarelor.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest