Am susţinut examenul de stat şi de diplomă al Facultăţii de Medicină Generală din Bucureşti în luna septembrie a anului 1959, împreună cu toţi colegii mei de an. Colegii au fost repartizaţi, în funcţie de mediile obţinute, la direcţiile sanitare ale regiunilor şi de acolo la circumscripţiile sanitare rurale. Ca intern prin concurs, am mai rămas în Bucureşti încă doi ani, până în toamna anului 1961, când am fost intercalat, cu media din 1959, în clasamentul general pe ţară al absolvenţilor din acel an. În clasamentul pe ţară din 1959, eram pe locul 142 din cei circa 2000 de absolvenţi, iar în clasamentul din 1961, pe locul 328. Clasamentul din anul 1961 era influenţat de mediile foarte mari ale unor absolvenţi din provincie, Târgu-Mureş, Cluj, Iaşi, unde au apărut şi multe medii de zece, pe când în Bucureşti, cea mai mare medie era 9,70. N-am reuşit, cu noul clasament, să aleg decât regiunea Oltenia, o regiune mai puţin căutată din cauza condiţiilor grele de la dispensare, dar şi din cauza medicului-şef al regiunii, reputat pentru că nu aproba negaţie de transfer în altă regiune.

N-am ajuns la Craiova, m-a ajutat, din mormânt, fratele meu, prin fostul său prieten, inginerul Grigoroaia, ajuns vicepreşedinte la Regiunea Argeş. Fratele meu, decedat în anul 1958, lăsase în urma lui nu numai renumitele livezi de meri de la Miceşti, ci şi alte numeroase fapte bune şi, mai ales, mulţi prieteni. Tovarăşul vice­pre­şedinte Grigoroaia a obţinut telefonic ceea ce părea imposibil, negaţia doctorului Ghiţă de la Craiova şi aprobarea de transfer în regiunea Argeş. A fost unul dintre puţinele avantaje obţinute de mine, într-un timp când angrenajul pile-relaţii era motorul socie­tăţii socialiste.

După un traseu complicat de reglementări organizatorice, am ajuns în raionul Râmnicu-Vâlcea, unde am fost repartizat la spita­lul din comuna Lădeşti, cunoscută de la tatăl meu pentru celebrul târg de vite. Se eliberase postul de chirurg prin transferul titularu­lui la Râmnicu-Vâlcea şi am fost încadrat ca medic de medicină generală pe post de specialitate chirurgie, cu perspectiva de specia­lizare şi atestare pe post. Singura intervenţie chirurgicală accesibilă în noua mea calitate era chiuretajul uterin pentru avort la cerere, generos aprobat printr-o lege de inspiraţie anticreştină. Cu incon­ştienţa începătorului şi cu lăcomie păcătoasă, am acceptat să ucid copii nevinovaţi. Toate regretele ulterioare şi mărturisirea păcatului în faţa altarului nu cred că au fost primite, pentru că necugetatele fapte mă urmăresc şi mă obsedează.

Într-o noapte, am fost trezit de femeia de serviciu, o vlăjgană de aproape doi metri, bărbătoasă şi impulsivă:

— Vino, dom’ doctor, că am o afacere pentru mata.

M-a ajutat să mă îmbrac şi m-a tras pe coridorul spitalului, spre sala unde făceam chiuretajele.

— L-am adus pe dom’ doctor, părinte, înţelege-te cu el să-ţi facă treaba.

Popa, omul din faţa mea, nu era îmbrăcat în sutană, dar nu m‑am îndoit că era preot, vocea mieroasă şi cântătoare nu putea să fie decât a unui slujbaş umil al Bisericii. Mi-a explicat că are o fată şi vrea s-o mărite, a şi aranjat de nuntă, numai că păcătoasa a rămas grea înainte de a se împreuna cu viitorul soţ. A găsit pe una care a zis că o ajută, i-a pus ceva înăuntru şi necazul este că nu a avortat şi curge sângele din ea, nu se mai opreşte.

— Dacă mă ajuţi, domnule doctor, îţi dau un viţel, doi curcani şi cinci vedre de ţuică. Da’ vezi să nu afle băiatul, viitorul ginere, e şi el afară, să ştie că are o boală de fată mare, o hemoragie.

Eram pus la încurcătură, dacă n-o chiuretam putea să moară şi dacă mă angajam îmi asumam riscuri mari. N-am mai cântărit argumentele, n-aveam, la miezul nopţii, mintea prea clară şi, îm­pins de la spate de vlăjgană, am cerut trusa de chiuretaje mari şi am început operaţia. N-a mai fost nevoie să dilat colul, embrionul, cum i se spune eufemistic copilului, o făcuse deja. Am curăţat bine uterul, am urmărit pacienta până când am fost convins că s-a oprit sângerarea, l-am evitat pe viitorul ginere şi chiar pe popă şi m-am dus în camera de gardă să-mi completez somnul. M-a trezit, înain­te de a se face ziuă, zdrahoana, l-a adus pe popă şi mi-au umplut camera de damigene, păsări, sticle şi alte produse alimentare.

— Asta e numai arvuna, dom’ doctor, o să vină şi viţelul, să n-aveţi grijă.

N-aveam eu timp de alte griji atunci, m-am culcat şi am ador­mit buştean. Popa şi-a ţinut promisiunea, nu mi-a adus un viţel, mi-a adus carne de n-aveam ce face cu ea. Ţuica şi vinul le-am dus la tata, la Cremănari.

— Să aduci, tată, să aduci, că pă la noi nu s-au făcut prunele anu’ ăsta, să am şi eu cu ce să mă descurc până la anu’.

— Bine că pot şi eu să-ţi dau înapoi ce mi-ai dat când eram student, când vindeam ţuică de la matale şi cumpăram haine, i-am răspuns.

Bani aveam, se câştiga bine cu chiuretajele, de-ale gurii aveam din belşug, numai mulţumirea sufletească îmi lipsea, mă apăsau singurătatea şi întunericul, când se lăsa noaptea peste satul fără lumi­nă electrică. Şi de ce să nu recunosc, îmi lipsea şi trupul cald de femeie, într-o cămăruţă cu sobă, dar fără lemne. Am luat hotă­rârea să plec din Lădeşti după ce m-am confruntat cu o serioasă urgenţă chirurgicală. S-a prezentat într-o noapte la spital o femeie cu sarcină extrauterină ruptă, nu mi-a fost greu să pun diagnos­ticul, era evident: dureri abdominale, paloare, lipotimie, stări de pierdere a cunoştinţei, hipotensiune arterială. Aş fi putut să fac salpingectomie, dar nu aveam nici sânge, nici ajutoare calificate, cât despre medic anestezist, nu era de găsit pe vremea aceea decât la unele spitale din Bucureşti. I-am telefonat vechiului meu men­tor, doctorul Ionică Ştefănescu, fusese detaşat la Horezu, la vreo 30 de kilometri, mi-a spus să pun imediat femeia în Salvare şi să o aduc la el. Cred că am ajuns în mai puţin de 20 de minute, sala de operaţie era pregătită şi am început operaţia. Binevoitor şi consec­vent vechii prietenii, conu’ Ionică m-a lăsat pe mine să operez mâna întâi.

Bolnava a fost salvată, dar teama că ar fi putut să se întâmple o tragedie m-a înspăimântat, am început să am coşmaruri, să visez femei moarte, draci şi judecători, amestecaţi, nu-i mai deosebeam, toţi erau îmbrăcaţi în negru. M-am agăţat de prima Salvare care pleca la Piteşti şi m-am dus la Direcţia Sanitară, unde aveam deja o uşă deschisă, datorită vicelui Grigoroaia. Mi s-a oferit un post de stagiar la Secţia Chirurgie a spitalului din Curtea de Argeş, mai mult decât puteam spera, l-am acceptat imediat şi cu hârtia în mână am plecat cu Salvarea care mă adusese, ca să-mi iau catrafusele de la Lădeşti.

Am crezut că şansa, oferită foştilor interni, de a evita stagiul de dispensar rural şi de a fi încadrat direct într-un spital mă va ajuta să-mi împlinesc proiectul profesional, specializarea în chirur­gie. Acordam prea mare importanţă cunoştinţelor însuşite ca intern şi aveam prea multă încredere în oameni. Eram convins că mi se va recunoaşte pregătirea şi că viitoarea carieră de chirurg va fi o pantă ascendentă, fără obstacole. N-am avut nevoie de prea mult timp să înţeleg că eram naiv şi că într-un orăşel de provincie func­ţionează alt sistem de valori.

Spitalul din Curtea de Argeş avea patru secţii: Medicină inter­nă, Chirurgie, Pediatrie şi Maternitate. Numărul total de paturi din spital era mai mic de 100. În singura sală de operaţii, de altfel puţin solicitată, operau doi chirurgi, un ginecolog şi un orelist. Într-o săptă­mână se operau între unu şi patru bolnavi de chirurgie gene­rală. Erau zile când unul, câteodată amândoi chirurgii nu veneau la spital din lipsă de activitate. Obişnuit cu ritmul din clinicile bucu­reş­tene, îmi ziceam de multe ori că mă aflu într-o staţiune de odih­nă. Greşeam, iar greşeam, atmosfera din spital nu era deloc de odihnă, ci de piaţă cu marfă puţină. Cei doi chirurgi se pândeau unul pe altul şi amândoi camera de gardă unde se aştepta să vină câte un amărât dispus să se lase tăiat cu bisturiul. Rareori se aflau împreună, n-aveau ce să-şi spună unul altuia, căutau compania cadre­­lor medicale, împărţite şi ele în tabere, subiectul obişnuit al discuţiilor fiind viaţa particulară a celor din tabăra adversă. Dorin­ţa mea de a rămâne neutru m-a exclus din ambele tabere, nu mai eram neutru, eram opusul tuturor.

Mi s-a dat o cameră la mansarda dispensarului TBC, în pri­me­le zile mi se dădea şi masa, apoi mi s-a spus că trebuie să plătesc. Cu cei 900 de lei brut, pe care îi primeam lunar, trăiam la limita sărăciei, n-aveam haine, n-aveam lenjerie, n-aveam pat, dulap, scaun şi masă, mergeam dimineaţa la spital, unde n-aveam nimic de făcut, mă întorceam seara la camera de la mansardă, unde nici vecini nu aveam.

Directorul Direcţiei Sanitare a raionului, tovarăşul Vasile, aviza­t că am pile la regiune, m-a încadrat pe post de stagiar la spi­tal, dar pentru că nu avea post în schema spitalului, mă plătea de la dispensarul medical din comuna Băiculeşti. Logica, neînţeleasă de mine la vremea respectivă, era una simplă şi de perspectivă. Circum­scripţia sanitară Băiculeşti, cu sediul lângă gara cu acelaşi nume, era considerată cea mai bună din raion pentru cei ce făceau naveta la Bucureşti. Prin ocuparea temporară a unui post din cele trei – lux mare! –, se păstra pentru anul următor un loc pentru nego­ciere cu amatori dispuşi să plătească. Am aflat că dacă merg la Băiculeşti voi avea cu 300 de lei mai mult, că un medic de dispen­sar câştigă destul de bine din ciubucuri. M-am dus la tovarăşul Vasile să-i spun că nu mai vreau la spital, că vreau să merg la dispen­sar. M-a privit lung, îşi făcea calcule, se gândea că ocupând postul fără să câştige nimic va face o afacere proastă.

— De ce nu ai răbdare, cu timpul o să te obişnuieşti cu spita­lul şi o să-ţi fac post de stagiar la Chirurgie; atunci o să fie mai bine.

— Nu, nu mai stau la spital, am salariul prea mic şi nu-mi ajun­ge. Mi-au spus să-mi iau cameră cu chirie, în oraş, cu ce o s-o plătesc?

Argumentul era greu de contrazis şi cum mai era şi pila de la Piteşti, n-a avut încotro, m-a trimis la Băiculeşti, unde aveam înca­drarea.

Circumscripţia sanitară din Băiculeşti era, într-adevăr, bună, oamenii erau înstăriţi şi respectuoşi cu medicii. Când am ajuns la dispensar, am găsit două doctoriţe de medicină generală şi o stoma­tologă, ultima fiind cumnata uneia dintre generaliste. Atmos­fera era mai mult decât colegială. Ne înţelegeam bine şi datorită faptului că prin venirea mea se asigura o permanenţă la dispensar în zilele în care cele două generaliste, navetiste, îşi refăceau forţele în familie, la Bucureşti.

Am debutat printr-un succes care a făcut vâlvă. Unul dintre pacienţi, venit de la Tutana, un sat ascuns între munţi, pentru o boală banală, avea capul deformat din cauza unor lipoame enor­me, crescute sub pielea scalpului. L-am întrebat de ce nu se duce la chirurg să le scoată.

— Am fost la Curtea de Argeş şi mi-a spus domnu’ doctor că nu se bagă la cap, că nu ştie ce e acolo.

L-am consultat cu atenţie, toate gogoloaiele erau mobile pe planul osos şi nu se palpa pulsul, deci nu erau dilataţii ale unor vase de sânge, aşa-zisele fistule arterio-venoase.

— Vrei să te scap de tumorile astea?

— Cum să nu vreau, domnule doctor, că mi-e ruşine să ies din casă, toată lumea se uită la mine ca la o arătare.

— Atunci te duci acasă, te speli bine pe cap cu apă caldă şi cu săpun şi în dimineaţa zilei când te hotărăşti să vii, te razi în cap. Să nu te razi mai înainte, că te infectezi. Ne-am înţeles?

— Ne-am înţeles, vin mâine că e sâmbătă şi n-am altă treabă.

S-a prezentat a doua zi, făcuse bine ce i-am spus să facă şi cu anestezie locală i-am scos toate umflăturile, erau nişte lipoame, am rezecat excesul de piele, nu prea mult, să nu fie tensiune mare, şi i am cusut pielea. Când s-a uitat în oglindă, nu-i venea să creadă.

— Păi, bine, dom’ doctor, acuma sunt şi eu om ca toată lumea, de ce m-au ţinut atâţia ani cu hidoşeniile alea pă cap? O să mă duc la spital să le arăt.

— Să nu te duci, că-mi faci mie necazuri, o să spună că n‑aveam voie să te operez aici.

Nu ştiu dacă m-a ascultat, însă vestea s-a răspândit şi au înce­put să vină şi alţi pacienţi, ca să-i operez, unii veneau să le scot negii, i-am refuzat şi le-am spus că negii nu se operează. Din toată afacerea mi-a rămas faima de doctor mare, o faimă destul de periculoasă.

 

Locomoţia în circumscripţia sanitară, cu un diametru de circa 15 km, era asigurată de cuplul Costel-Mitică, primul fiind un căluţ cam nărăvaş, iar al doilea un birjar cam nătâng. Aveam zilnic zece‑cincisprezece pacienţi, câteodată mai mulţi, la dispensar, şi cam două-patru chemări la domiciliu, unele justificate numai de ciu­bucul gras, un obicei frumos, folositor şi foarte apreciat al băicu­leştenilor, dar mai ales al ciobanilor din satul Tutana, la poa­lele Munţilor Făgăraş. Deplasarea la Tutana era organizată de felce­rul dispensarului, meseriaş priceput, în ciuda faptului că avea un deget mare lipsă, îl pierduse omul în război, unde învăţase, ca o compensaţie, tehnica pansamentelor şi a injecţiilor nedureroase. Toate insistenţele şi ameninţările mele au rămas fără rezultat în privinţa fierberii seringilor şi a instrumentelor de mică chirurgie.

— Lasă-mă, dom’ doctor, că eu le ţin în spirt, mor şi mamele şi bunicile microbilor, n-a făcut niciunul bubă după injecţia mea.

Una dintre generaliste, nu cumnata stomatologei, cealaltă, nu scăpa prilejul să meargă cu mine la Tutana, unde se mânca şi se bea ca la nunţi. Am avut şi necazuri cu ea, se cam cherchelise şi a dat o reţetă în care în loc de miligrame a scris grame, când s-a dus omul la farmacie l-au întrebat:

— Ce faci, omule, cu atâta sare amară, o dai la oi?

— Nu, doamnă, e pentru mine.

— Da’ ce, câţi constipaţi ai acasă, că aici ai doctorie pentru un regiment.

A venit omul cu reţeta, i-am luat-o şi i-am dat alta, m-am dus şi la farmacie să explic, nu prea aveam ce explica, am cerut scuze în numele colegei şi au fost primite.

Pe vremea aceea se făcea colectivizarea agriculturii şi medicii aveau sarcină să-i lămurească pe oameni să se înscrie la colectivă. Ni se cerea chiar să raportăm la raion câte înscrieri am făcut. Cu toate eforturile mele, n-am reuşit decât înscrierea a doi beţivani amărâţi, fără pământ şi fără vite. Erau bucuroşi că i-am băgat în seamă şi se lăudau că la ei a venit doctorul să-i lămurească. Când am plecat, m-au întrebat dacă o să le iasă şi lor ceva la treaba asta. Le-am spus şi eu că o să curgă miere şi lapte în casele oamenilor, că doar nu mă costau nimic vorbele. La despărţire, unul dintre ei m-a întrebat:

— Da’ ţuică o să fie, dom’ doctor?

— O să fie, o să curgă ţuică pe Valea Argeşului.

— Doamne fereşte, să nu se înece vreunul, a încheiat hâtru beţivanul.

Am raportat că am înscris 22 de colectivişti, la început scri­sesem 2, adevărul, dar când am trimis hârtia, mi s-a părut că cifra 2 era cam stingheră şi am mai pus alături un 2, era altceva, şi am găsit chiar o explicaţie plauzibilă: beţivii văd dublu după ce beau o ţuiculiţă. M-au crezut, sau s-au făcut că mă cred, pentru că mi-au dat medalia intitulată „Terminarea colectivizării în Republica Socia­listă Română”, foarte utilă pentru nota social-obştească de la concursul de secundariat. O păstrez şi acum şi sunt mândru de contribuţia mea la construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate!!

După zece luni petrecute la Dispensarul Băiculeşti, am susţi­nut concursul de intrare în specialitate la Bucureşti. Când am venit, eram un sărăntoc, bucuros când mi se oferea o masă caldă, când am plecat eram bine îmbrăcat şi aveam depuşi la C.E.C. 7000 de lei, o sumă impresionantă pentru un salariu de 1300 de lei lunar. N-am avut parte de ei, i-am cheltuit la nuntă, pentru că trebuie să adaug că n-am plecat singur la Bucureşti, ci am luat-o cu mine şi pe cea care mi-a devenit prima soţie.

Am scurtat cu premeditare a doua paranteză, nu puteam s-o las necaligrafiată, a făcut parte din viaţa mea şi a fost o experienţă folositoare.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest