Mă apropii de ultimele file ale catalogului de portrete. Capi­tolul „Cimitirul elefanţilor”, nume potrivit pentru locul unde se aşteaptă cu resemnare sfârşitul inevitabil, va prezenta portrete şi fapte resuscitate din viaţa unor slujitori al zeului medicinei, specia­lizaţi în secretele artei chirurgicale, dar şi în aspectele escatologice ale aventurii omului pe pământ, pentru că ce alt om de ştiinţă sau meseriaş ar putea să mărturisească, mai bine decât reanimatorul, despre ultimele zile ale omului?

În încercarea de a selecta amintiri semnificative, m-am con­frun­tat cu dificultăţile semnalate de Roland Barthes privind obliga­ţia autorului de a se autosemnifica. Nu ştiu dacă am reuşit, autosem­ni­­ficaţia revendicând libertate, noţiune ce nu se lasă încătuşată de limbajul semnelor.

Cu subtitlul „Idoli în portrete”, am vrut să ofer eroilor dimen­siunea umană a prejudecăţii, o noţiune considerată falsă de Francis Bacon, dar înrădăcinată în spirit şi opusă, de multe ori, adevărului, la rândul său, o noţiune relativă. Strivit între prejudecată şi adevăr, am încercat să evit mesajele codificate, lăsând privitorului-cititor să aleagă. Am optat pentru coloritul sobru al portretelor, pentru că am acceptat versiunea pesimistă a aceluiaşi Barthes, pentru care orice portret evocă un doliu.

În sfârşit, n-am ştiut să răspund la întrebările: este resuscita­tul o existenţă? Este resuscitarea o creaţie?

Titlul ultimului capitol mai are, pe lângă semnificaţia de loc unde vin să moară cei puternici, o legătură de suflet cu soarta idolilor, adunaţi, cu sau fără voia lor, într-un album, un fel de cimitir unde aşteaptă adevărata resuscitare şi confruntarea cu adevărul, la Judecata cea din urmă.

*

 

La concursul de alegere a specialităţii, cunoscut sub numele de secundariat, m-am clasat pe locul al şaptelea, la egalitate de medie cu locul al cincilea şi al şaselea, dar cu nume începând cu litera R, aflată spre sfârşitul alfabetului. Mi s-a părut curioasă decla­sarea după ordinea alfabetică, am cerut explicaţii şi mi s-a spus că pot să contest, e bine să nu uit că documentul este semnat de tovarăşul Cioară, primarul Bucureştiului. M-am speriat, nu-mi plăceau ciorile, şi am renunţat. Nemulţumirea venea de la faptul că nu puteam să aleg unul dintre cele cinci locuri de chirurgie generală.

Sperând că pot să repar nedreptatea alfabetului, m-am pre­zen­tat la şeful Secţiei Chirurgie de la Spitalul „Vasile Roaită”, cel mai apropiat de locuinţa mea provizorie, şi am întrebat:

— Aveţi un post de medic scos la concurs, e un post de anes­tezist, dacă îl iau, o să mă lăsaţi şi pe mine să operez?

— Cum să nu, toţi anesteziştii operează, şi Litarczek, şi Zorel Filipescu, şi Diki Munteanu, cam ăştia sunt toţi, nu mai ştiu alţii, mi-a răspuns binevoitor şeful.

Auzisem şi eu că anesteziştii sunt un fel de chirurgi, că nu prea au ce face şi operează împreună cu chirurgii. Anestezia ca spe­cialitate legală exista numai de trei ani, de când se organizase la Spitalul Fundeni primul curs de specializare. Am mizat pe promi­siunea şefului chirurg şi am ales postul de anestezie-reanimare de la spitalul cu nume de erou comunist şi ceferist, cu speranţa că voi fi şi eu beneficiarul toleranţei fată de anestezişti. La nivelul înţele­gerii mele de atunci, anestezia era o tehnică de administrare a ete­rului cu ajutorul măştii Ombredane, folosită dacă rahianestezia nu prindea sau când era nevoie să fie completată, la sfârşitul unor operaţii mai lungi decât se prevedea. Ca intern de chirurgie, execu­tasem de câteva ori anestezia pe mască, sub supravegherea uneia dintre surorile medicale de la sala de operaţie.

Când m-am prezentat la noul meu loc de muncă, nu ştiam nimic despre colectivul de medici din spital. M-am adresat primu­lui om îmbrăcat în halat alb, am spus că sunt medic şi că voi lucra în Secţia Chirurgie, uitând să mai adaug pe ce post.

— De unde vii, tinere, cum ai ajuns aici? m-a întâmpinat cu o binevoitoare curiozitate chirurgul.

— Am dat concurs de secundariat şi am ales postul de anes­tezist. Am fost intern şi am intrat de multe ori în operaţie.

— Ai dat concurs?! Cred că eşti singurul doctor care vine prin concurs, aici vin de regulă cei ce nu mai găsesc loc în altă parte. Chirurgia de la „Vasile Roaită” este numită „Cimitirul elefanţilor”. Da’ să ştii că n-ai nimerit rău.

Fără să înţeleg mare lucru din spusele chirurgului, mi-am zis că o să am timp mai târziu, am reţinut numele ciudat al noului meu loc de muncă şi m-am dus la cabinetul şefului de secţie. Am fost primit cu aceeaşi bunăvoinţă ca la prima prezentare, mi s-a spus că au nevoie de tineri şi m-a prezentat colectivului, cu reco­mandarea să mă adaptez şi să-mi cunosc noii colegi.

Am început cu inventarul „cimitirului”, întocmit sistematic prin punerea cap la cap a informaţiilor.

Secţia Chirurgie, în forma găsită de mine, luase fiinţă de doi-trei ani.

Primul venit a fost doctorul Titel Georgescu, personalitate de top a chirurgiei din deceniile cinci şi şase ale veacului XX, celebru director timp de 18 ani al Spitalului Colţea, calitate în care învăţase foarte bine să asocieze autoritatea cu seducţia. Beneficiind de prietenia ministrului Sănătăţii, a fost numit, după ce n-a mai fost director la Colţea, şef al Secţiei Chirurgie de la Spitalul „Vasile Roaită”, creată, se pare, pentru el. Şi-a ales colaboratorii, a adus chirurgi bine pregătiţi profesional, majoritatea de la Spitalul Colţea, selecţionaţi cu grijă dintre cei care, dintr-un motiv sau altul, nu puteau, într-un viitor apropiat, să aspire la postul de şef al secţiei.

Mâna dreaptă era doctorul Nelu Ştefănescu, un chirurg foarte talentat. Neşansa lui era că îşi stricase, prin căsătoria cu o fiică a celebrului industriaş Mociorniţa, originea socială.

Al doilea în ierarhia relaţiei de prietenie cu şeful era Gigi Petruc, fiul fostului prefect al Capitalei la intrarea ruşilor în România.

Al treilea, dar primul în ordinea greutăţii, era doctorul Sever Rocsin, fost director în Ministerul Sănătăţii, uns, la plecarea din minister, director al Spitalului „Vasile Roaită”, unde avea un post reţinut. Doctorul Rocsin fusese adus la minister de însuşi Voinea Marinescu, longeviv ministru al Sănătăţii, de la spitalul din Baia Mare, unde era şeful Secţiei Chirurgie şi director. Promovarea s-a făcut în urma unei reuşite partide de vânătoare în pădurile Mara­mu­reşului şi a festinului ce a urmat.

Colectivul era completat cu elefanţi de mâna a doua, rude sau relaţii ale unor personalităţi, refuzate în alte spitale sau alungate.

Doctorul Mircea Diaconescu, talentat oportunist, era o rudă îndepărtată a soţiei şefului, doamna doctor Găbreanu, ginecologă la Maternitatea Filantropia. Mirciulică stătea pe aproape, gata să-şi probeze fidelitatea, îndeplinind sau intuind dorinţele şefului şi suportând cu stoicism ironiile. Pentru el, postul de chirurg la un spital din Bucureşti era o mană cerească.

Doctorul Mircea Tănăsescu era un grăsan de peste 110 kg, cam puturos, altfel băiat de comitet, culant, furnizor de băuturi şi ţigări străine, primite de la un frate bogat din Mexic, ţară unde a şi plecat de altfel, lăsând în urma lui sincere regrete: „Adio, whisky şi Kent, o să ne mulţumim cu Zarea şi Snagov!”

Doctoriţa Monica Roşca, singura femeie chirurg din Bucureşti pe vremea aceea, era soţia fostului meu asistent de la Clinica de Chirur­gie a Spitalului Brâncovenesc, doctorul Spirea Roşca, cum­nat al academicianului Gheorghe Mihoc, rector al Universităţii din Bucureşti şi apoi preşedinte al Academiei.

Doctorul Stelian Panea, un bărbat înalt, singuratic, tăcut, tena­ce şi veleitar declarat, făcea figură separată, nu se bucura de simpa­tia colegilor şi găsea cu dificultate colaboratori şi ajutoare pentru operaţiile sale. Se crease în jurul lui o atmosferă ostilă, se spunea că ar fi candidat la şefia secţiei şi că, bazându-se pe faptul că soţia sa era secretara profesorului Maurer, fratele preşedintelui Consiliu­lui de Miniştri, încă spera că va primi postul. Doctorul Panea era un chirurg meticulos, migălos, complexat de poziţia lui de rival nedorit, opera încet, cu grijă la amănunte şi atent la eventuale obser­vaţii de pe margine. Apropierea de el a fost rezultatul asemă­nă­rilor dintre situaţia sa printre chirurgi şi a mea printre anestezişti, dar să nu anticipez. N-am legat mare prietenie cu doctorul Panea, omul n-avea vocaţia prieteniei, nu te puteai baza pe un ajutor la nevoie, însă am stabilit un parteneriat de colaborare medicală, fiind singurul cu care se consulta în vederea indicaţiilor operatorii şi a riscurilor chirurgicale.

Lista a fost completată ulterior cu nume mari ale chirurgiei româneşti, respinse din motive de omenească invidie în alte spi­tale: Dan Gerota, Tiberiu Ghiţescu şi Ion Făgărăşanu, dar şi cu învârtiţi ocazionali, cu relaţii la partid sau la Securitate, ca Petrică P., Costel A., Ionică N., Paul P. şi alţii.

Secţia Chirurgie a Spitalului „Vasile Roaită”, cum s-a numit înain­te de a se descoperi că tânărul ceferist, mort cu mâna pe sire­nă, era agent al Siguranţei, avea 96 de paturi şi era foarte solicitată datorită reputaţiei chirurgilor. Saloanele erau repartizate, mai mult sau mai puţin echitabil, chirurgilor, numai şeful putând să inter­neze în toată secţia. Obţinerea unui pat era de multe ori dificilă din cauza suprasolicitării. În fiecare dimineaţă, sora-şefă anunţa numă­rul ieşirilor şi numărul de paturi libere, se internau mai întâi bol­navii veniţi pentru şef, se păstrau câteva locuri pentru urgenţe, apoi se comunica la cele două policlinici numărul de bolnavi din sector, bărbaţi şi femei ce puteau fi internaţi în ziua respectivă, iar pentru locurile libere, dacă mai rămâneau, medicul-şef aproba internarea bolnavilor din alte sectoare, veniţi cu preferinţe pentru un anume chirurg. Fiecare medic îşi regla internările, în funcţie de ieşirile din saloanele repartizate sau prin înţelegere, într-unul din paturile libere din alte saloane. Din această reglementare rezulta o mare diferenţă între numărul de bolnavi operaţi de chirurgii cu clientelă şi ceilalţi chirurgi. Modificările ulterioare în structura colectivului s-au adaptat reglementărilor deja stabilite.

 

La prezentarea în spital am fost bine primit. Din prima zi, auzind că am fost intern, m-au luat mâna a doua la operaţiile pro­gramate, bucuroşi că au un ajutor calificat şi fără pretenţii. După ce m-au testat câteva zile, mi-au dat chiar să fac o apendicectomie. Începusem să uit că am venit pe post de anestezist, specialitate aflată în incertitudine şi confuzie, ca tot ce este nou, când s-a prezentat d-na B., proaspătă specialistă în anestezie şi reanimare, absolventă a cursului de la Spitalul Fundeni. I s-a acordat funcţia (onorifică) de şefă a serviciului, o structură administrativă inexis­tentă încă în schema spitalului. Circulau zvonuri că a fost alungată de la Fundeni pentru abateri de la morală şi că fusese primită în virtutea principiului deja cunoscut: cei alungaţi din alte spitale ajungeau la „Cimitirul elefanţilor”.

Doamna B. va binemerita o atenţie cu totul particulară, va deveni personaj principal al menajeriei, va interfera cu viaţa mea de rătăcit în colonia de elefanţi şi strădania unui portret, pe măsura modelului, se impune.

Una dintre primele dispoziţii ale noii şefe a Serviciului de Anestezie şi Reanimare a fost interzicerea folosirii mele ca chirurg la sala de operaţie. Argumentul era de necontestat, venisem pe pos­tul de anestezie-reanimare şi n-aveam nicio justificare să prac­tic chirurgia. Pe de altă parte, în Secţia Chirurgie a spitalului se făceau operaţii mari, rezecţii de stomac şi de colon, intervenţii pe căile biliare şi extirpări de tumori neoplazice. O chirurgie de ase­me­nea anvergură nu se mai putea face fără anestezie generală şi impunea prezenţa unui anestezist calificat. De altfel, transferul d‑nei B. a fost considerat de chirurgii secţiei ca un dar, se aflase că este pricepută şi n-au mai ţinut cont de circumstanţele plecării precipitate de la Fundeni. Amănuntele au sosit ulterior şi se cuvine să le rezervăm o prezentare specială, potrivită unui portret impor­tant din menajeria de elefanţi.

Pentru o mai bună înţelegere a celor ce vor urma, sunt nece­sare unele precizări şi informaţii despre Spitalul Fundeni, bine cunoscut astăzi drept cel mai performant aşezământ medical, un adevărat bastion, desigur în sens figurat, al breslei medicale româ­neşti. A fost conceput la iniţiativa profesorului Marius Nasta, academician, reputat specialist pneumoftiziolog, din dorinţa de a scoate din Bucureşti focarul de tuberculoză de la Spitalul Filaret. Construcţia a durat mai mulţi ani decât prevăzuse iniţiatorul, se schimbaseră multe între timp, profesorul Nasta, bătrân şi bolnav, nu mai avea relaţiile şi nici motivaţia să apere ceea ce considerase opera vieţii lui. Când a fost gata, ministrul Sănătăţii, dr. Voinea Marinescu, a decis că cel mai modern spital din ţară este potrivit pentru a deveni un spital de interes republican. Ideea n-a fost întâmplătoare, tovarăşul ministru, şcolit în Uniunea Sovietică, uns la întoarcere profesor de chirurgie, având nevoie de o clinică modernă, dotată cu aparatură performantă. Şi-a adus aminte de vorbele Viteazului Mihai, „Asta-i pohta ce-am pohtit”, şi le-a apli­cat, făcând şi el istorie. A schimbat destinaţia spitalului, a adus clinici universitare de specialitate, medicină internă, pediatrie, uro­lo­gie, explorări funcţionale, radiologie, a adaptat spitalul la noile funcţionalităţi şi s-a mutat cu un colectiv de chirurgi, selecţionaţi de tovărăşia sa, la noua clinică de chirurgie, proaspăt înfiinţată prin ordin ministerial.

Construit în afara oraşului, departe de ochii curioşi, lacomi de noutăţi şi diversiuni, Spitalul Fundeni a devenit o cetate medicală, cu virtuţi şi metehne specifice comunităţilor izolate. Activitatea de îngrijire, de cercetare şi viaţă colectivă ocupa mult din timpul tine­rilor slujitori ai zeului Asklepios, rebotezat de învingători Aesculap. Nu se mai pleca acasă pentru masa de prânz, aveau cantină, club, terenuri de sport şi chiar locuinţe, fiecare medic avea un cabinet dotat cu toate cele necesare unei vieţi personale liniştite. În spital se lucra, se experimenta, se citea, se dormea şi se făcea dragoste, altfel spus, se desfăşurau toate activităţile medicale şi omeneşti.

Se adunase în noua şi moderna unitate medicală un amestec eterogen de valori profesionale, ambiţii, orgolii şi alte păcate ale comunităţilor de oameni. Începuseră şi conflictele, bine întreţinute de intrigi rafinate, dată fiind implicarea naturală a sexului slab, sau frumos, cum vreţi să-i spuneţi. Bârfa şi suspiciunea se instalaseră şi ele în casă nouă şi reuşiseră să ducă la formarea de clanuri irecon­ciliabile, dispuse la orice lovitură sub centură.

O personalitate puternică şi complexă ca doamna B. nu putea să rămână în afara acestui nod de interese divergente. Pretextând o căsnicie nereuşită, a pus ochii pe cel mai inteligent şi viril coleg, din care şi-a făcut amant. Competiţia cu alte pretendente a fost însă necruţătoare şi a dus la conflicte publice.

Un telefon binevoitor l-a informat pe soţul doamnei B., jurist provenit dintr-o familie de boieri din Oltenia, şi la momentul potrivit l-a chemat să constate flagrantul. Proastă inspiraţie, nu combaţi păcatul adulterului cu cel al delaţiunii şi nici imoralitatea cu justiţia. Din scandalul declanşat a ieşit un divorţ cu atribuirea celor două fiice în îngrijirea tatălui. Bietul om nu ştia, însă, cât de scump va plăti dreptatea obţinută în instanţă, nu ştia că soţia adulteră devine fiară când este prinsă asupra faptului, că morala ei este răzbunarea.

Doamna B., ca orice soţie, cunoştea amănunte, ce puteau fi interpretate drept compromiţătoare, despre fostul ei soţ. Şansa a ajutat-o, a venit s-o roage, pentru o pacientă, un procuror afe­me­iat, celebru pentru metode nonconformiste, folosite la instrumen­tarea cazurilor încredinţate. Doctoriţa s-a folosit de prilej, i-a oferit cu dărnicie satisfacerea viciului şi, ca recunoştinţă, tovarăşul pro­cu­ror i-a înscenat fostului soţ o acţiune judiciară, în urma căreia bietul încornorat s-a ales cu o condamnare la închisoare. Asta n-a mulţumit-o pe doamna B., care a contestat şi atribuirea fiicelor unui soţ condamnat, a obţinut anularea sentinţei de atribuire a lor la soţ şi întoarcerea la mamă, împreună cu casa în care locuiau, domiciliul fostului soţ. Instanţa a considerat normal să nu lase fetele fără locuinţă.

Toată această inginerie judiciară probează inteligenţa diabolică a doamnei B. Şi pentru ca să asigure o reuşită totală, beton, cum se spune, a completat-o cu o ultimă lovitură: a făcut un schimb de locuinţe, astfel că, la ieşirea din închisoare, fostul soţ s-a trezit şi fără fete, şi fără casă. Dacă i-ar fi rămas puţin umor, ar fi putut spune: „Mulţumesc, Doamne, că m-ai scăpat de o aşa otravă!”; nu ştiu dacă a spus-o.

După relatarea celor de mai sus, aflate de la o colegă de spe­cia­litate venită între timp de la Fundeni, necazul cu interzicerea mea de a fi folosit ca chirurg devenea o banalitate. Am înţeles că mă aşteaptă vremuri grele, mai ales că, de la început, doamna B. mi-a arătat o ostilitate agresivă. Motive avea, i le furnizam cu naivi­tatea mea de victimă predestinată: mă străduiam să mă afirm, con­vins că fac ceea ce trebuia, că-mi fac datoria de cetăţean şi de… membru de partid!

În calitatea de subaltern al doamnei dr. B., devenită, prin tenacitate, dar şi prin pregătirea profesională, personaj principal al Secţiei Chirurgie, după ce mi-am văzut spulberate aspiraţiile chirur­gicale, am înţeles că specialitatea pentru care optasem nu era deloc simplă şi lipsită de interes. Răspunderea asumată de anestezist, după ce pune bolnavul într-o situaţie total dependentă de price­perea şi vigilenţa lui, prin preluarea funcţiilor vitale, depăşeşte cu mult obligaţiile ce decurg din prescrierea unui tratament medical obişnuit. Cea mai mică scăpare, neatenţie sau greşeală poate să devină o catastrofă. A trebuit să învăţ tehnici specifice stării de urgen­ţă permanentă a bolnavului aflat pe masa de operaţie: intu­baţia traheală, ventilaţia artificială, terapia intravenoasă, asigurarea libertăţii căilor respiratorii, monitorizarea funcţiilor şi altele. Anes­te­zistul este un specialist polivalent, el nu poate să ceară ajutor de la alţi specialişti, nu are timp s-o facă, orice întârziere poate duce la situaţii dramatice, irecuperabile. În plus, el foloseşte medicamente potenţial periculoase şi o aparatură complicată construită pe baza unor principii a căror cunoaştere este obligatorie.

Încă de la începutul noului statut, de novice, am acuzat seve­ritatea şi comportamentul distant al doctoriţei B. Eram suprave­gheat permanent, mi se reproşau greşeli reale sau inventate, am devenit calul de bătaie şi acarul Păun, tot ce făceam era judecat şi interpretat în aşa fel încât să devină motiv de învinovăţire. Mi se spunea că sunt obligat să ştiu, fără să mi se spună de unde pot să învăţ. Metodele folosite de doamna B. erau agresivitatea, descura­jarea şi perversiunea. Mult timp n-am înţeles motivele tratamen­tului special de care mă bucuram din partea şefei. Eram descurajat, deprimat, amărât, încercam să-i intru în graţii prin îndeplinirea obligaţiilor ce-mi reveneau. Zadarnic, toate îmi ieşeau pe dos.

Într-o după-amiază, doctorul Mircea D., specializat, cum am înţeles între timp, şi în probleme de relaţii interumane, m-a chemat la camera de gardă a chirurgilor.

— Ce-i cu tine, te văd trist, ce necazuri ai?

— Nici eu nu ştiu ce e cu mine, tot ce fac nu e bine, cum să nu fiu supărat?

— Îţi face B. zile grele, te şicanează, ştie toată lumea, asta e muierea dracului, periculoasă, nu te are la suflet, ţi-a pus gând rău. Du-te şi tu la Titel şi roagă-l s-o liniştească. A aflat şi el ce ţi se întâmplă, sunt sigur că o să te ajute, o s-o cheme să-i spună să te lase în pace. Da’ mai întâi vorbeşte cu Nelu, şi el a observat, l-am auzit vorbind, Ştefănescu are mare trecere la şefu’.

— Bine, dar de ce se poartă aşa cu mine, că nu fac nimic rău?!

— Eşti naiv! Sigur că nu faci rău, dar tocmai asta o deranjează pe Gaby, tu eşti tânăr şi ambiţios, un concurent serios, pentru ea ar fi fost mai bine să fii beţiv, leneş, afemeiat, ai fi fost tratat cu multă bunăvoinţă, ai fi fost încurajat să faci prostii. Stăruinţa ta de a te pregăti să ajungi un bun specialist nu-i convine, de aia se poartă urât cu tine. Du-te şi vorbeşte cu Ştefănescu şi pe urmă cu şefu’, o să vezi cum se schimbă Gaby după aia.

I-am urmat sfatul, m-am dus mai întâi la Nelu Ştefănescu, la Rabinul, cum i se spunea, i-am spus păsul, m-a ascultat, m-a privit cu ochii lui inteligenţi şi pătrunzători, n-a făcut niciun comentariu, dar m-a asigurat că o să vorbească el cu Titel, aşa îi spunea şefului. A doua zi m-a chemat şeful în cabinetul său, era o mare onoare, nu prea intra nimeni acolo, nici chiar Ştefănescu, era rezervat pentru primirea unor anumite personalităţi, printre care şi o cunos­cută actriţă.

Doctorul Titel Georgescu, bărbat sever, trecut de 50 de ani, impunea printr-o prezenţă ce reprezenta autoritatea. Lungul direc­torat de la Spitalul Colţea se imprimase în trăsăturile feţei, în vocea puternică, obişnuită să dea ordine, şi în ţinuta dârză, sugerând forţă şi fermitate. În relaţiile oficiale se purta ca un şef important, avea totdeauna ultimul cuvânt, nu se contrazicea niciodată, nu dădea semne de slăbiciune sau teamă. Faptul că nu era membru de partid îl ocrotea de întâlnirea cu oamenii muncii, instalatorii şi femeile de serviciu, de critică şi autocritică, de efectele dictaturii proletariatului şi ale luptei de clasă. Calităţile sale erau talentul chi­rur­gical, inteligenţa remarcabilă, pragmatică, şi aptitudinea înnăs­cută de conducător. Distant, dar corect în relaţiile cu subalternii şi colaboratorii, era respectat şi ascultat. Nu lăsa loc pentru comen­tarii, evita discuţiile inutile, dispoziţiile lui erau executate fără vorbe de prisos. M-a luat scurt:

— Am auzit că ai necazuri cu B. Când am primit-o, ştiam că va încerca să tulbure apele. Până acum şi-a văzut de treabă. N-aş vrea să mă bag între voi, tu ai multe de învăţat de la ea, fă-ţi treaba şi învaţă meserie. Am s-o chem la mine să văd ce zice, o să-i spun să te lase în pace. Uite, am primit o adresă prin care eşti trimis la cursul de specializare, la Fundeni, acolo ai să înveţi multe lucruri de la Litarczek, ăla e tobă de carte. Timp de un an, n-o să mai depinzi de ea, când te întorci o să fie altceva. Să nu-ţi faci griji, cât voi fi eu aici n-o să-ţi facă niciun rău. Dacă o să mai ai probleme, să vii la mine.

N-am mai găsit nimic de spus, am înţeles că întrevederea s-a terminat şi am ieşit din cabinet, nu înainte de a admira biroul sculptat, recamierul elegant şi covorul persan.

A urmat o perioadă liniştită. Am primit ordinul de detaşare la Fundeni şi am sperat că voi scăpa un timp de figura încruntată a şefei. N-a fost să fie aşa. Doamna B. l-a rugat pe doctorul Litarczek să repartizeze medici secundari pentru practică la spitalul rebotezat între timp „Griviţa”, după numele sectorului. A cerut ca printre cei repartizaţi să fiu şi eu, argumentând că fără mine nu poate să facă linie de gardă, ceea ce era adevărat.

Primul an de secundariat, în care mergeam la cursuri, mă întorceam la spital, făceam scriptologia serviciului, făceam gărzi la fiecare trei zile, dădeam anestezii sub supravegherea d-nei B. şi mergeam la biblioteci pentru a căuta bibliografia cerută de şefă pentru lucrări ştiinţifice. A fost cel mai greu an din viaţă, răsplătit însă prin două avantaje mari: învăţam meserie şi… câştigam bani din gărzi. Atitudinea discriminativă se manifesta în forme atenuate, îmi găsea sau îmi inventa greşeli sau omisiuni, accentuate cu repro­şuri, iar când preda colegilor, stagiari ca şi mine, aşa-numitele micro­cursuri, îmi căuta ceva de lucru în serviciu sau în sălile de operaţii, ca să le ratez.

Aparent, purtarea doamnei B. se schimbase după convorbirea cu şeful. Au fost chiar momente când m-a lăudat, dar păstra per­manent o stare de tensiune, gata oricând să degenereze. Îmi dădeam seama că eram urmărit şi simţeam că se ţese în jurul meu o plasă de intrigi din care îmi va fi greu să scap. Îmi cunoştea programul zilnic, ştia tot ce am făcut şi ce n-am făcut, dar aş fi putut să fac, ştia când se terminau cursurile de la Fundeni şi mă atenţiona dacă întârziam.

După specializarea de un an, am revenit la Spitalul Griviţa, unde am început să fiu programat la sala de operaţii pentru anes­tezii, bineînţeles sub responsabilitatea şefei, bine subliniată în faţa bolnavilor, astfel ca meritul şi eventualele mulţumiri să i se atri­buie. Cu un efort destul de mare, am reuşit să mă adaptez condiţiilor de ucenic-învăţăcel. Pentru a sublinia datoria mea faţă de maestră, poziţia subalternă şi dependenţa faţă de ea, îmi atrăgea de multe ori atenţia că cel ce te învaţă trebuie să fie plătit într-un fel, în cazul meu, prin servicii de specialitate.

Acum, când îmi aduc aminte de vremea secundariatului, apre­ciez mai bine sfatul doctorului Titel Georgescu şi al doctorului Nelu Ştefănescu: „Cât vei depinde de ea, învaţă meseria şi supu­ne‑te; din orice confruntare cu B. vei pierde”.

B. avea un mare talent de cultivare a relaţiilor din care putea să obţină avantaje, se pricepea să întărâte şi să-i aţâţe pe unii împotriva altora, să se facă temută, să inventeze diversiuni şi con­flicte, să contracareze opozanţii. La puţin timp de la sosirea în spital, şi-a căpătat faima de femeie periculoasă. A stabilit legături cu cele mai complexate persoane, o liftieră şchioapă, o soră medi­cală cocoşată, o telefonistă mai oacheşă, toate informatoare ale Securităţii, onorate de atenţia acordată de doamna doctor B., deve­nită repede o personalitate în spital. De la ele şi de la altele, afla toate intrigile şi le folosea cu abilitate în momente potrivite, fie prin ameninţări voalate, fie prin oferta de sfaturi dezinteresate apa­rent, în realitate dublate de gânduri ascunse şi de interese perso­nale. Se oferea cu generozitate să-i ajute pe cei aflaţi la necaz, se folosea de relaţii şi cunoştinţe, cunoştea foarte multă lume, pentru fiecare domeniu de activitate avea persoana potrivită, dispusă totdeauna s-o servească. Bineînţeles că aşa-zisele ajutoare, supradi­mensionate ca valoare, serveau ca monedă de schimb pentru servicii personale sau pentru înscenări de intrigi. O ajutau mult, pe lângă argumentele bine ticluite, şi mimica, totdeauna adecvată, şi vocea persuasivă, convingătoare.

În timpul gărzilor doamnei B. apăreau vizitatori de tot felul, persoane ciudate, ghicitoare în cărţi sau cafea, aparţinători ai unor bolnavi internaţi sau ieşiţi din spital, actori de mâna a doua, distri­buitori de bilete la teatru, cinematograf sau operă, vânzătoare ambulante, afacerişti şi chiar jurişti, între care se remarcau vizitele frecvente ale unui tovarăş procuror, în interes de serviciu sau privat.

După doi ani şi jumătate de la venirea la Spitalul Griviţa, în mai 1965, s-a întâmplat o mare nenorocire. La ieşirea din Ministerul Sănătăţii, chiar în faţa ministerului, doctorul Titel Georgescu a avut un accident vascular cerebral, a căzut ca trăsnit şi cu toate îngrijirile primite la serviciul de reanimare al Spitalului Griviţa, inaugurat cu puţin timp înainte de domnia sa, n-a mai putut fi salvat.

Dispariţia şefului a creat un context nou în Secţia Chirurgie, s-a declanşat lupta pentru succesiune, unitatea colectivului chirur­gical a început să se fisureze, doctorul Panea a fost convins că i-a sosit şi lui timpul, faptul că nu era agreat de colegi nepărându-i-se un impediment.

Doctoriţa B. agita spiritele, lansa zvonuri şi făcea reclamă unor nume de chirurgi de la Spitalul Fundeni, cu speranţa că va putea să-i manipuleze şi să conducă secţia.

Cel mai amărât dintre toţi eram eu, doctorul Titel Georgescu mă protejase de agresivitatea şefei şi, ca o dovadă a simpatiei pe care mi-o purta, s-a oferit să-mi boteze fetiţa născută cu patru luni înainte de decesul său. D-na B. n-a pierdut ocazia să mă şicaneze:

— Ţi-a murit naşul, n-ai avut noroc de el.

Nu i-am răspuns, ce puteam să-i spun, însă am înţeles că mă vor aştepta zile şi mai grele. Îmi puneam speranţe în doctorul Panea, îi fusesem colaborator devotat, eram anestezistul lui, şi numai când nu avea ce să opereze eram programat să dau anes­tezie la alţi chirurgi, ca anestezist de umplutură, la bolnavi amărâţi, sau cum li se spunea, cei îmbrăcaţi în halate de spital, pentru că cei cu situaţie materială bună veneau cu halatele de acasă, cu pijamale şi capoate colorate. La serviciul de internare funcţiona deja o pri­mă selecţie după răspunsul la întrebarea: „Vă dăm halat şi pijama de la spital, sau aţi adus de acasă?”

Cu toate relaţiile şi promisiunile soţiei sale, doctorul Panea nu a primit şefia Spitalului Griviţa, ci la Spitalul Bucur, unde funcţio­na o secţie de chirurgie modestă. El a vrut chiar să mă transfere la Spitalul Bucur, am fost detaşat câteva luni, după care cei de la Griviţa au refuzat să-mi prelungească detaşarea şi cu atât mai puţin să-mi dea transferul.

Mai-marii chirurgiei bucureştene, în frunte cu profesorii Burghele şi Juvara, au decis că cel mai îndreptăţit să preia şefia Secţiei Chirurgie de la Spitalul Griviţa era doctorul Dan Gerota.

Despre doctorul Dan Gerota se poate scrie o monografie, ar fi un act de dreptate pentru unul dintre cei mai valoroşi chirurgi ai Bucureştiului din a doua jumătate a secolului XX. Umbrit de perso­nalitatea unchiului său, celebrul anatomist şi chirurg Dimitrie Gerota, al cărui nume s-a legat de sanatoriul cu acelaşi nume, atribuit de comunişti Ministerului de Interne şi rebotezat Spitalul „Victor Babeş”, doctorul Dan Gerota şi-a construit o imagine de om sârguincios, înţelegător, prietenos, reţinut. În calitate de chi­rurg, era foarte apreciat pentru pregătirea sa remarcabilă, pentru talentul chirurgical şi pentru ţinuta morală manifestată prin corec­titudine şi cinste, ireproşabile. Îşi făcuse o bună reputaţie profe­sională ca asistent de chirurgie la Spitalul Colţea, păcat de neiertat într-o perioadă în care se dădea asaltul nulităţilor pentru ocuparea posturilor de conducere şi universitare. După ce a fost detaşat în clinica nou-înfiinţată de la Spitalul Fundeni, s-a declanşat vânătoa­rea împotriva lui. Cinstit şi naiv, doctorul Gerota a menţionat în autobiografie, obligatorie la orice nouă angajare, că în anii studen­ţiei a fost nevoit, sub ameninţarea cu pistolul, să semneze o cerere de înscriere în partidul lui Corneliu Zelea Codreanu, dar că, după ce semnase adeziunea, n-a avut nicio activitate. Stimulaţi de velei­tari fără valoare profesională, securiştii au scormonit prin arhivele legionarilor şi au găsit adeziunea buclucaşă. Din acel moment, carie­ra doctorului Gerota a fost întreruptă cu o brutalitate pe care numai cei care au trăit în acele vremuri pot să şi-o imagineze. I s-a desfăcut contractul de muncă şi n-a mai fost lăsat să intre în spital. După intervenţia viguroasă a marilor chirurgi din Bucureşti, profe­sorii Burghele, Juvara, Făgărăşanu şi alţii, a fost reprimit în spital, însă fără titlu universitar, ca simplu chirurg.

Tubibu, nume sub care era cunoscut doctorul Gerota în antu­rajele chirurgicale, era un bărbat fragil, tip ascetic, uşor cifotic, modest, binevoitor. A fost foarte fericit când a primit postul de şef al secţiei la Spitalul Griviţa. Îi cunoştea pe foştii colegi de la Spita­lul Colţea, Nelu Ştefănescu, Gigi Petruc, cei doi Mircea, Tănăsescu şi Diaconescu, şi pe unele cadre medii aduse de predecesorul său.

Trecerea de la umilinţă şi subordonare la stimă şi poruncă îl luase prin surprindere, se străduia să găsească cele mai potrivite cuvinte, să stabilească echilibrul între două poziţii complet diferite, să se facă ascultat, fără să fie prea autoritar. L-a ajutat, ca pe toţi cei aflaţi la nevoie, Rabinu’, Nelu Ştefănescu, priceput să combine prietenia cu datoria, să-i întărească autoritatea prin ascultare şi con­for­mare, dar şi prin sfaturi bune. Doctorul Gerota îl consulta în probleme de conducere a secţiei şi chiar în probleme chirur­gicale. Singurul sfat pe care nu l-a urmat a fost acela de a primi plicurile cu recunoştinţa bolnavilor, lunga persecuţie îl obseda şi nu putea să creadă că nu mai este urmărit.

— Tubibule, nu te mai leagă nimeni aici, nu mai ai duşmani să-ţi râvnească postul. La pârnaie merg numai cei ce nu-şi ţin gura şi cei ce au pe unul în coaste, care vrea să le ia locul.

Chiar şi după ce Nelu Ştefănescu a chemat în secţie un procu­ror, cunoscut în sector, temut pentru asprimea sa, care l-a asigurat că darurile de la pacienţi nu fac obiectul activităţii justiţiei decât dacă se condiţionează, a mai trecut mult timp până când Tubibu a primit primul plic de la un bolnav. S-a dus tremurând la Nelu şi l-a întrebat:

— Ce fac, Nelule, cu ăsta, că mi l-a lăsat unul pe masă şi a ple­cat repede, nu l-am mai prins, să i-l dau înapoi?

— Ia-l şi cumpără-i doamnei un cadou frumos, o să se bucure.

La puţin timp de la venirea Tubibului, a fost aniversarea zilei sale de naştere. Nelu Ştefănescu ne-a adunat şi ne-a întrebat dacă vrem să-i facem un cadou. Am fost cu toţii de acord şi atunci Rabi­nul a scos porumbelul din mânecă:

— Şefu’ nostru n-are palton şi vine iarna, să-i cumpărăm un palton.

Propunerea a fost primită cu entuziasm şi a fost apreciat sim­ţul pragmatic al Rabinului. S-au strâns banii, s-au oferit şi cunoscă­torii magazinelor de profil, doamna B. şi Mircea D., recunoscuţi ca cei mai bine informaţi, şi a doua zi, pe lângă sticla de şampanie Zarea şi buchetul de flori, i s-a înmânat şi pachetul-surpriză. Tubibu, foarte emoţionat, l-a deschis în prezenţa noastră şi când a văzut ce a primit, i s-au umplut ochii de lacrimi:

— Sunt ani de zile de când n-am palton, n-am avut cu ce să-l cumpăr. Mi-aţi făcut cel mai frumos cadou, vă mulţumesc din tot sufletul.

După venirea doctorului Gerota ca şef al Secţiei Chirurgie de la Spitalul Griviţa, activitatea chirurgicală a devenit o profesie cu mare responsabilitate, pusă în slujba bolnavului şi mai puţin o lup­tă de racolare a bolnavilor şi de realizare a unor câştiguri sau avan­taje. Afirmaţia, grea de înţelesuri şi pretabilă la răstălmăciri, se cere susţinută cu argumente.

Chirurgia este o disciplină medicală spectaculoasă, un amestec de îndrăzneală sacră şi mister, pentru că e greu de luat hotărârea să tai cu bisturiul un om, fără convingerea că ţi s-a dat un har vinde­că­tor. Aşa am crezut că ar trebui să fie când am intrat pentru prima dată într-un bloc-operator. Cei aproape 40 de ani în care am făcut din sala de operaţie una dintre locuinţele mele m-au convins că nu era totdeauna aşa. Pe lângă aleşii cu har ai Tainei bisturiului, s-au strecurat, ca şi în alte altare, amatorii de arginţi sau bancnote nemeritate. Impostorii organizează o acţiune subversivă de con­vin­gere a bolnavilor că numai operaţia poate să-i vindece, să-i sca­pe de necazuri, că pierd vremea şi cheltuiesc banii cu medicamente fără efecte şi fără rezultate. Mulţi bolnavi se lasă convinşi să fie operaţi, fără să pună la îndoială buna-credinţă a celor ce mânuiesc bisturiul. Îmi vine în minte chipul unui coleg de internat căruia i se oferise o primă operaţie de extirpare a colecistului, în cazul confir­mării intraoperatorii a indicaţiei chirurgicale, în speţă a unei litiaze biliare sau colecistite cronice. Indicaţia nu s-a confirmat, însă cole­gul voia neapărat să scoată colecistul pentru a-şi înscrie în palma­res prima colecistectomie. A fost foarte supărat că n-a fost lăsat să scoată un colecist normal. Încerc să uit numele colegului, fără a uita să adaug că a ajuns profesor universitar de chirurgie.

Aveam să constat, mai târziu, că în altarele chirurgicale s-au comis multe operaţii, justificate numai de darul primit de la sărma­nul bolnav, invalidat prin extirparea unui organ sănătos. Multe, foarte multe apendicectomii sunt operaţii fără indicaţie chirurgicală.

Am introdus această paranteză, devenită obsesie în timpul cât am exercitat meseria de terapeut al durerii şi al stărilor-limită, cu tris­teţe şi amărăciune. N-aş vrea să fie înţeleasă ca un denunţ calom­nios, ca o infidelitate faţă de colegii cu care am împărţit de multe ori recunoştinţa primită de la bolnavi. Am primit şi eu, ca toată breasla medicală, celebrul plic introdus discret sau ostentativ în buzunarul halatului sau lăsat pe masă. Obiceiul de a mulţumi medicului prin gestul obscen de depunere a recunoştinţei într-un loc vizibil era practicat de marea majoritate a bolnavilor veniţi pen­tru operaţie, inclusiv de cei ce aveau datoria să o combată. Un activist de partid cu funcţie importantă la sector m-a ameninţat că dacă nu primesc plicul de la el îmi va trimite Procuratura să-mi facă o înscenare. S-ar putea să fi glumit, însă părea destul de hotă­rât şi convingător; n-am avut curajul de a-l refuza.

Chirurgii vechi, şi îl citez din nou pe Nelu Ştefănescu, poves­teau că marii profesori aveau două tarife, cel de la Spitalul Eforiei şi cel de la sanatoriul particular. Bolnavului i se propuneau ambele variante, cu precizarea că atât la spital, cât şi la sanatoriu va fi ace­laşi operator, numai preţul operaţiei şi condiţiile oferite vor fi dife­rite. Cei cu bani mulţi alegeau sanatoriul particular.

În ţările „socialismului biruitor”, medicii, indiferent de nivelul de pregătire, erau plătiţi după schema de încadrare, ca toţi slujbaşii statului, fără să se ţină cont de faptul că un medic bun era obligat să-şi continue instrucţia până se muta în mormânt. Cu un salariu mai mic decât al unui muncitor calificat nu se puteau procura revis­­te şi cărţi de specialitate şi nu se putea asigura starea sufle­tească necesară efortului de luptă cu boala şi cu moartea. Unii bol­navi au înţeles mai bine decât autorităţile comuniste diferenţa între un muncitor şi un slujbaş al medicinei şi nu e bine să li se reproşe­ze că au recompensat-o prin mici contribuţii personale. Condam­nabilă este numai condiţionarea, sub orice formă, a serviciului medical. Se spune că în China veche era obiceiul ca fiecare familie să depună într-o anumită zi o sumă de bani la poartă, pentru me­dic sau vraci, cum vreţi să-l numiţi, care trecea în ziua respectivă şi ridica obolul, cu precizarea că la porţile unde îngrijise în luna respec­tivă un bolnav nu oprea. Plăteau numai cei ce nu chemaseră doctorul. Dreaptă judecată!

 

Am cunoscut şi chirurgi fără chemare, fără îndemânare şi stăruinţă la pregătirea profesională, amatori nechemaţi într-o mese­­rie sacră. Am rămas zile întregi lângă bolnavi care au făcut complicaţii postoperatorii pentru că au fost operaţi de veleitari impos­tori, fără respectarea regulilor elementare de asepsie şi a tehnicilor chirurgicale adecvate. Cer înţelegere şi iertare pentru măr­turia tardivă, accept toate mustrările, n-am avut curajul să înfrunt mânia şi răzbunarea demonilor chirurgiei.

Paranteza de mai sus nu-i priveşte pe cei care oficiau cu har şi moralitate în altarele chirurgicale, ci pe sperjuri, pe cei ce călcau jurământul lăsat de Hipocrate.

Aduc prinos de recunoştinţă destinului – da! – pentru că m-a ajutat să fiu anestezistul unora dintre cei mai vrednici de har chi­rurgi ai Bucureştiului: dr. Dan Gerota, dr. Tiberiu Ghiţescu, dr. Nelu Ştefănescu, academician profesor dr. Ion Făgărăşanu.

 

Doctorul Dan Gerota a fost, după convingerea mea, unul dintre cei mai buni chirurgi din România între anii 1960 şi 1980. Fac această afirmaţie, surprinzătoare pentru unii, în deplină cunoaş­­tere a valorii unor personalităţi ca Juvara, Făgărăşanu, Andreoiu de la Ploieşti şi alţii. De altfel, în afara profesorului Juvara, prea mân­dru, mulţi chirurgi renumiţi au venit la Spitalul Griviţa, în schimb de experienţă, să opereze alături de doctorul Gerota sau să-l vadă operând.

S-a născut la Craiova, într-o familie de intelectuali, era nepot de văr al lui Dimitrie Gerota, reputat anatomist şi chirurg, cunos­cut în lumea medicală europeană pentru valoroasa activitate de cercetare, concretizată prin formaţiuni anatomice şi tehnici ce-i poar­tă numele. A primit o educaţie creştină şi umanistă, era mare admirator al culturii elene, avea, de altfel, şi o rădăcină grecească în genealogia sa, era modest, fără să fie umil, era riguros, fără să fie rigid, era cultivat, fără să fie ostentativ, era credincios, fără să fie prac­ticant, de teamă să nu fie acuzat de atitudine ostilă faţă de regimul ateu, se entuziasma fără să fie exaltat. Măsura, modestia şi echilibrul erau calităţile principale ale omului şi chirurgului Dan Gerota. Era mic de statură, uşor adus de spate, dar când oficia în sala de operaţie, căpăta dimensiunea unui erou antic, a unui semi­zeu. La porţile memoriei se prezintă numeroase momente trăite lângă Tubibu, aş putea să scriu o carte şi ar merita să o scriu, dar timpul mă presează, mă pregătesc să-l reîntâlnesc în cerul chirur­gilor, trebuie să existe şi aşa ceva, n-ar putea Mântuitorul să-i uite pe cei dăruiţi cu harul bisturiului salvator.

Tubibu nu făcea o chirurgie spectaculoasă, nu încerca să scur­teze timpul operaţiei, gesturile sale erau bine chibzuite, însoţite de justificare, de analiza variantelor tehnice, de adecvare la starea şi pato­logia bolnavului aflat pe masa de operaţie. Înaintea interven­ţiilor chirurgicale, previzibil dificile, prezenta la raportul de gardă o sinteză asupra investigaţiilor efectuate, asupra diagnosticului dife­ren­ţial şi particularităţilor cazului, stabilea indicaţia operatorie indi­vi­dualizată, variantele tehnice, riscul operator şi invita la discuţii şi comparaţii cu operaţii şi cazuri asemănătoare şi cu date din litera­tura de specialitate. Raportul de gardă se transforma într-un semi­nar colocvial, unde se treceau în revistă cele mai recente informaţii legate de patologia chirurgicală. Documentaţia punctuală, din revis­te de specialitate româneşti şi străine, era completată cu noutăţi aflate la întâlnirile săptămânale cu personalităţi culturale şi chirurgicale, organizate prin rotaţie, după un program prestabilit, sub pretextul unui joc de canastă. La întâlniri participau Cuti Juvara, Bebe Simici, Dan Setlaczek, Al. Trestioreanu, Serge Băicoianu, Sergiu Cunescu şi alţi medici şi intelectuali de marcă ai Bucureştiului.

În fiecare sâmbătă, zi fără operaţii, ne întâlneam în cabinetul Tubibului, întotdeauna deschis, devenit spaţiu public, unde se discu­tau problemele secţiei, se analiza activitatea din săptămâna trecută şi se întocmea programul operator pentru săptămâna urmă­toare. Gerota nu opera decât pacienţi veniţi sau trimişi pen­tru domnia sa, de cele mai multe ori cazuri chirurgicale dificile şi complicate. Pri­mea mulţi pacienţi din provincie, cu diagnostic greu de stabilit, sau pentru complicaţii postoperatorii, operaţii laborioase, cu risc chi­rur­gical mare. Cuvântul anestezistului, cel ce se ocupa de pregă­tirea preoperatorie şi evaluarea riscului, avea o pondere importantă la programarea bolnavilor pentru operaţie.

S-ar putea ca unele amănunte să pară excesive, depăşite pen­tru modul de funcţionare actuală a secţiilor de chirurgie. Îi rog pe cei tentaţi să ne judece să-şi aducă aminte că suntem în deceniile ’60-’70, marcate de improvizaţii, voluntarism proletar şi balcanism tradiţional, cu obiceiurile lui, practicarea medicinei de tarabă, raco­larea pacienţilor prin toate mijloacele, intrarea în sala de operaţie în costum de stradă şi programarea bolnavilor fără pregătire preo­pe­ratorie, fără investigaţii de laborator, practici obişnuite în multe secţii de chirurgie, conduse de şefi numiţi şi agreaţi de atotputer­nicul partid. În aceste condiţii, secţia condusă de Dan Gerota, funcţionând după principii profesionale şi morale de înaltă ţinută, a fost un adevărat altar al chirurgiei româneşti. Este bine de amin­tit şi de subliniat că acest altar nu purta numele de clinică chirur­gicală, pentru că nu putea să fie profesor universitar un fost legionar!

După ce efectua o operaţie mai complicată, punea în discuţie, la raportul de gardă, problemele de strategie şi tehnică folosite. Avea un mare talent de a stimula interesul colegilor:

— Măi băieţi, m-am gândit toată noaptea dacă am ales teh­nica potrivită, mă tem că am greşit, ajutaţi-mă să mă liniştesc.

Expunea argumente în favoarea tehnicii sau procedeului chi­rur­gical pentru care optase, adevărate prelegeri de specialitate, şi-i invita pe colegi să-şi spună punctul de vedere. Acum, când recon­stitui lecţiile doctorului Gerota, mă întreb dacă nu folosea în mod intenţionat metoda maieutică a lui Socrate, al cărui mare admirator era.

L-am văzut operând bolnavi refuzaţi de alţii, inaccesibili majo­rităţii chirurgilor din ţară: gastrectomii totale, operaţii dificile pentru boli de colon şi rect, rezecţii, amputaţii, pelvectomii, duo­deno-pancreatectomii, hepatectomii parţiale cu dilacerare digitală, operaţii fără bisturiu, extirpări de tumori gigante, neoplazice sau chisturi hidatice, operaţii pe căile biliare, de multe ori reintervenţii la bolnavi veniţi din provincie sau din alte spitale bucureştene. Pro­centele de reuşită la operaţii mari, complicate, executate de doc­to­rul Gerota depăşeau cu mult cifrele statistice din literatură, deşi efectua, cu o mare cutezanţă, intervenţii dificile, cu risc operator crescut.

Am să resuscitez câteva amintiri, rămase persistent în memo­rie. Voi începe cu relatarea cazului disperat al unei bolnave cu neo­plasm uterin care invadase pelvisul şi sacrumul. Singura operaţie posibilă era pelvectomia, cea mai dificilă intervenţie chirurgicală, din punct de vedere tehnic. Tubibu, ajutat de Nelu Ştefănescu şi de un tânăr medic secundar, a disecat tumora cu o răbdare de cea­sor­nicar, încercând să desfacă aderenţele fără să folosească niciun instrument ascuţit, ca să evite hemoragia. Tumora era însă foarte fragilă şi vascularizată, n-a putut să evite sângerarea şi a încercat să aplice unica metodă de hemostază în astfel de cazuri: plombarea regiunii presacrate cu meşe de tifon şi câmpuri chirurgicale. Sânge­le a trecut prin pânză şi a continuat să curgă, au încercat încă o dată şi au aşteptat, sperând că organismul va restabili hemostaza.

S-a pierdut o cantitate de sânge de două ori mai mare decât are un om normal, în termeni de specialitate se spune că înlocuirea sângelui pierdut de bolnava noastră ar echivala cu două exsan­gui­no­transfuzii. Metoda este riscantă şi necesită măsuri speciale de evitare a hipocoagulabilităţii sângelui conservat pe anticoagulant şi a opririi inimii din cauza temperaturii scăzute a sângelui transfuzat, păstrat în frigidere. Pentru a obţine cei 10 litri de sânge necesari, am fost obligat să mobilizez relaţiile de la Institutul Hematologic, de unde mi s-a trimis tot sângele disponibil din grupa O(I), care era grupa bolnavei, adică 40 de flacoane a câte 250 ml.

Am reuşit să ridic tensiunea arterială a bolnavei la cifre de peste 100 mm mercur şi chiar să trezesc bolnava. În acel moment, s-a apropiat de mine doctorul Gerota, cu ochii plini de lacrimi, şi mi-a spus:

— Radule, tu ai reuşit să arăţi că în meseria ta se pot face şi minuni, este cea mai mare performanţă de reanimare văzută de mine, dar bolnava nu mai poate să trăiască, şi asta din cauza mea, nu am reuşit să-i opresc sângerarea, tot ce bagi tu în vână iese în burtă, pentru că nu am putut să ligaturez vasele presacrate, sunt prea scurte şi după ce intră în os nu mai pot fi legate.

N-am cuvinte să exprim disperarea şi tristeţea maestrului şi nici puterea să evoc recunoştinţa nemeritată din ochii bolnavei, trezită şi convinsă că am reuşit s-o salvăm.

În cei doisprezece ani de colaborare cu doctorul Dan Gerota, s-au întâmplat cele mai importante evenimente din cariera mea de specialist al medicinei de urgenţă. Mai mult de jumătate din acest timp l-am petrecut în spital, sălile de operaţie deveniseră reşedin­ţe­le mele. Aşezat pe un scaun rotativ la capul bolnavilor, urmă­ream tensiunea arterială, pulsul, culoarea sângelui, ventilaţia pulmonară, profunzimea anesteziei şi desfăşurarea operaţiilor, trăiam emoţiile unor hemostaze dificile sau ale altor incidente operatorii şi mă entuziasmam în faţa unor rezolvări spectaculoase, în cazuri chirur­gicale complicate, câteodată disperate. Tot ce mi s-a întâmplat în aceşti ani se află depozitat în memoria nescrisă, încredinţată zeului Timp. N-am puterea şi nici curajul să resuscitez, a doua oară, bolnavii cu stop cardiorespirator ieşiţi pe propriile picioare din spital. Am să mă opresc la o bolnavă pentru care voi fi mai mult mărturisitor decât resuscitator.

M-a căutat într-o zi, în anticamera Reanimării, o femeie plinu­ţă, fără să fie obeză, puţin roşcată, calmă, s-a uitat drept în ochii mei, mi-a spus că a doua zi va fi operată de doctorul Gerota pen­tru colecistită calculoasă, că operaţia va decurge bine, însă vor fi unele necazuri cu anestezia.

— Am încredere în dumneavoastră, toate bolnavele din salon vă laudă, numai că mâine mă voi întâlni cu moartea. Să nu vă spe­riaţi, nu voi muri, voi trăi să vă mulţumesc pentru ce v-a ajutat Domnul să faceţi pentru mine.

I-am întocmit fişa de anestezie şi n-am găsit, în antecedentele sau în patologia bolnavei, niciun motiv special de îngrijorare. Ştiam, din experienţa mea şi a altor anestezişti, că tot ce spune un paci­ent, înainte de a fi operat sub anestezie generală, este foarte impor­tant, că nu trebuie să treci cu uşurinţă peste nicio vorbă a lui, chiar dacă ţi se pare mai neobişnuită. Am asigurat-o că voi rămâne la capul ei tot timpul cât va fi pe masa de operaţie şi că voi face tot ce voi şti şi voi putea ca să treacă bine de ziua operaţiei.

A doua zi, în timp ce doctorul Gerota se spăla pentru inter­venţia chirurgicală, i-am relatat convorbirea cu pacienta, m-a ascultat cu atenţie şi mi-a spus că şi el ia în serios confesiunile preoperatorii ale bolnavilor. M-a rugat să fiu foarte atent la modi­fi­cările de tensiune arterială, la puls, la culoarea sângelui şi la funcţio­na­litatea aparatului de anestezie. A fost o colecistectomie uşoară, fără calculi pe căile biliare, fără aderenţe, fără malformaţii anato­mo-morfologice. Am trezit bolnava pe masa de operaţie, a deschis ochii, mi-a zâmbit, era liniştită şi echilibrată hemodinamic, respira spontan, normal, eficient. Am transportat-o la Reanimare şi am rugat colaboratoarele să o supravegheze foarte atent. Le-am vorbit şi despre discuţia din ziua precedentă. Înainte de a pleca spre casă, am trecut pe la Reanimare, am văzut că bolnava dormea liniştită, avea o respiraţie eficientă şi constante hemodinamice normale.

Când am ajuns în faţa uşii, în casă a sunat telefonul. Nu ştiu dacă li se întâmplă şi altora să ghicească mesajul ce urmează după soneria telefonului, dar pentru mine, legătura dintre ţârâitul apara­tului şi vestea pe care o voi primi se stabileşte înainte de a ridica receptorul. Am intrat repede şi am răspuns. De la capătul celălalt al firului, am auzit vocea înspăimântată a Anişoarei P., asistenta de serviciu din Reanimare.

— Domnule doctor, veniţi repede, că bolnava operată azi a făcut stop cardiac.

— Cheamă ajutoare, faceţi masaj, respiraţie gură la gură şi daţi-i oxigen. Vin şi eu cât pot de repede.

Am sărit în maşină, am trecut peste toate stopurile claxonând, cred că n-am făcut mai mult de şapte minute până când am intrat în Reanimare, îmbrăcat în haine de stradă. Anişoara făcuse treabă foarte bună, bolnava era bine colorată, am preluat masajul cardiac şi am administrat medicamentele necesare, după schema modernă recomandată de AHA (American Heart Association), afişată în Reanimare. A reapărut pulsul şi tensiunea arterială s-a ridicat la 120 mm mercur. Bolnava a deschis pentru o clipă ochii, mi-a zâm­bit şi a adormit din nou. Am rămas în spital toată noaptea, am stat de vorbă cu bolnava şi am aflat cu amănunte că ea ştia ce o să i se întâmple, fusese avertizată, nu mi-a spus cum, dar era convinsă că va trece cu bine peste această încercare:

— Nu puteam să mor, domnule doctor, pentru că toţi fraţii din Biserica baptistă au aflat de încercarea prin care voi trece şi se roagă pentru mine.

Doctorul Gerota a relatat întâmplarea cu amănunte şi com­ple­tări personale la întâlnirile săptămânale cu cei mai reputaţi chi­rurgi din Bucureşti, jucători de canastă. Fiecare avea de povestit cel puţin un caz de miracol, explicat prin puterea rugăciunii.

Am fost vizitat de trei dintre cei cinci copii ai pacientei şi am primit în dar o vârtelniţă, o jucărie ce imita bătăile unei inimi cu tahicardie.

— Când o să o învârtiţi, să vă aduceţi aminte, domnule doc­tor, că o inimă bate în pieptul mamei mele datorită dumnea­voas­tră, mi-a spus fiica cea mare, de 14 ani, a pacientei.

 

Am evocat de multe ori un nume de chirurg, cel al doctorului Nelu Ştefănescu, cel supranumit, în cercul intim al chirurgilor, Rabi­nul. Fiu de funcţionar, condiţie socială suficientă pentru o viaţă decentă şi pentru a urma o şcoală şi o facultate, Nelu Ştefănescu era prea inteligent şi ambiţios ca să fie şi mulţumit. A optat pentru chirurgie, meserie apreciată şi bine remunerată, fiind şi beneficiarul unei manualităţi cu totul remarcabile, altfel spus, al unui talent deosebit. Ca om era deschis, corect, disponibil şi con­sec­vent. S-a impus repede în tagma colegilor şi a fost remarcat de profesorul Hortolomei, bine cunoscut pentru intuiţia valorilor. Era un operator de succes, rapid, fără să fie pripit, îşi alegea cu grijă cazurile operatorii, evita cazuri complicate şi cu dificultăţi pre­vizibile. Pentru bolnavii cu probleme se adresa profesorului Hortolomei sau altor chirurgi cu experienţă. Se oferea ca ajutor, mâna a doua cum se spune, şi pentru îndemânarea lui devenise pre­feratul chirurgilor în această postură. Remarcabile erau şi rela­ţiile cu restul colectivului, astfel încât personalul medical mediu şi auxiliar îl recomanda cu căldură pacienţilor.

Căsătoria cu fiica unuia dintre cei doi fraţi Mociorniţa, cunos­cuţi proprietari de mari întreprinderi, o tăbăcărie şi o fabrică de pan­tofi printre altele, recomandat probabil de profesorul Hortolomei, nu i-a schimbat caracterul, bogăţia nu l-a tulburat, dimpotrivă, l-a stimulat şi ar fi ajuns, fără îndoială, şef de clinică chirurgicală dacă nu ar fi intervenit cunoscuta catastrofă istorică a veacului XX, comu­nismul ruso-sovietic. Nelu Ştefănescu a rămas credincios soţiei sale, de altfel o distinsă doamnă. Când venea vorba despre mariajul său, Ştefănescu avea o vorbă: „Ea a fost băftoasă, nu eu, dar fiecare cu bafta lui”.

Bine potrivit pentru postul de prim sfetnic, Rabinul a fost ghi­dul spiritual al Secţiei Chirurgie, atât pe vremea lui Titel Georgescu, cât şi, mai ales, pe vremea lui Dan Gerota. Nu refuza pe nimeni, personalul spitalului îl solicita pentru operaţii la cunoş­tinţe şi rude, nu condiţiona, nu refuza, primea ce i se oferea. Avea o vorbă: „Pentru colectivistul din Vlaşca sau Teleorman plăteşte şeful de la aprozar sau de la alimentara”. Primăria, partidul, Miliţia şi Procuratura erau clientele lui şi, culmea ironiei, nu uitau să-i mulţumească, fiecare cu ce putea.

Cred că argumentele decisive ale reuşitei la doctorul Nelu Ştefănescu au fost seriozitatea, corectitudinea şi refuzul, de prin­cipiu, al neadevărului. Formularea din ultimele cuvinte se cuvine nuanţată, ca de altfel toate aserţiunile despre adevăr, în sensul că neadevărul nu devine minciună decât când este folosit ca alter­nativă a adevărului evident. Rabinul avea un fel personal de a evita adevărul neplăcut, fără să mintă. Îşi susţinea punctul de vedere cu argumente atât de convingătoare, încât uitai că nu ţi-a răspuns la întrebare. Nu trăda niciodată, însă nici nu-l lăsa pe răufăcător nepedepsit. Avea un mare talent de reconciliator, găsea argumente în favoarea ambelor părţi, le echilibra şi îi împăca pe adversari, fără să-i expună la pierderi inacceptabile. La verdictul doctorului Nelu Ştefănescu nu se putea face recurs. Tubibu, logician cu rădăcini în vechea Eladă, îl solicita pe Nelu când era obligat să ia o hotărâre importantă.

Făcea echipă cu Gigi Petruc, o enciclopedie ambulantă, folo­si­toare celor care îl consultau, inutilă în ceea ce îl privea pe el. Petruc era tobă de carte, învăţase medicina la Berlin, avea o cultură vastă, multilaterală: literatură, muzică, arte plastice, filozofie, politi­că, diplomaţie, ştia de toate şi destul de aprofundat, dar nu se pri­cepea să se folosească de cunoştinţele sale. Când intra în sala de operaţie era nervos şi recapitula toate incidentele şi accidentele citite în cărţile de chirurgie. Nelu îi spunea:

— Lasă, mă, Gigi coledocul şi arterele în pace, nu te mai gândi la ele, că le cauţi şi le tai.

A operat odată o hernie, ajutat de un medic secundar înce­pă­tor, nu s-a lăsat până ce n-a descoperit artera femurală şi a ciu­pit‑o. Când a văzut sângele cum ţâşneşte, a leşinat şi a căzut în sala de operaţie. Norocul lui a fost că doctorul Gerota, aflat într-o sală alăturată, a venit în grabă, a oprit hemoragia cu ajutorul unui câmp chirurgical aplicat pe plagă şi l-a chemat pe doctorul Ghiţescu, specialistul în chirurgia vaselor:

— Vezi, mă, Tilică ce a făcut ăsta? A ciupit femurala. Îmbra­că-te repede şi hai s-o suturăm!

Accidentul, deşi foarte grav, a fost rezolvat datorită prezenţei celui mai bun specialist de chirurgie vasculară din ţară, bolnavul n‑a avut necazuri ulterioare, a plecat acasă mulţumit, Gigi Petruc însă a făcut un şoc nervos pentru care a fost trimis la Predeal, la recuperare. De la acest moment nefericit, asociat şi cu o căsătorie nereuşită, i s-au tras necazurile ulterioare, a început să bea din ce în ce mai mult, a devenit dependent de alcool, n-a mai putut să ope­reze mâna întâi, s-a ratat ca chirurg.

Portretul lui ar merita mai multe pagini, pentru că i s-ar găsi calităţi de subliniat şi defecte de încondeiat. Mi-e teamă că m-aş putea rătăci şi mă opresc, n-am curajul să scormonesc adâncimile unei personalităţi mult prea complicate. Voi dezvălui numai tristul epilog. Neînţeles, vrăjmăşit, imposibil de iubit, doctorul Petruc, cel înzestrat cu toate însuşirile unui intelectual rafinat, şi-a încheiat viaţa fără să poată valoriza bogăţia primită de la ursitoare, singur, într-o cămăruţă repartizată de sindicat şi Primărie, plină cu sticle goale de coniac.

Iubitorii de literatură, în special postmoderniştii, nu vor apre­cia unele portrete prezentate în această carte. Nu le cer nici bună­voinţă, nici îngăduinţă, am desenat şi am caligrafiat după mintea şi puterile mele, n-am pretenţia să intru în istorii, sunt mulţumit că am spus ce am văzut şi ce am făcut. De teamă să nu risipesc vraja tărâmului binecuvântat al „Cimitirului elefanţilor”, închid uşa depo­zi­tului de portrete ale idolilor şi le încredinţez memoriei nescrise.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest