În primii ani de medicină n-am ajuns la spitale decât pentru consultaţii medicale, majoritatea la Spitalul Studenţesc. Când am intrat pentru prima dată într-un spital, ducându-l de mână pe neica Jean, soţul de vreo şaizeci de ani al verişoarei Leana, m-am abţinut cu greu să nu fac semnul crucii, gest automat la intrarea într-un loc sfânt. Îmi ceruse neica Jean să-l duc la cel mai bun doctor din Bucureşti, pentru mine cel mai bun fiind rectorul Institutului de Medicină, marele profesor Nicolae Gh. Lupu. Mi-am luat inima în dinţi şi l-am dus la Spitalul Colentina, la Clinica de Medicină Internă. M-am prezentat la secretară, am spus cine sunt şi ce vreau. Am fost invitat imediat în cabinetul profesorului, am intrat ducându-l de mână pe neica Jean, ni s-au oferit două scaune luxoase, de piele, ne-am jenat să ne aşezăm, să nu le murdărim. Profesorul, un bătrân distins, cu chelie, a zâmbit, cred că i-a plăcut şi ne-a spus:

— Staţi pe scaune.

După ce ne-am aşezat, profesorul m-a întrebat:

— Zici că eşti student în anul I. De unde vii şi de ce vrei să te faci doctor?

La a doua întrebare m-am cam bâlbâit, am zis ceva despre testa­mentul lui Pavlov, l-am văzut cum se încruntă, am lăsat-o baltă, i-am spus că i-am promis unei fete, când eram în clasa a IX‑a, că mă fac doctor uman, a fost clar că asta i-a plăcut, m-a întrebat cu cine fac anatomia şi fiziologia, i-am spus, nu cred că îl interesa cu adevărat, pentru să s-a întors către bolnav şi l-a întrebat ce îl doare. Neica Jean o cam încurca, mi s-a părut că încearcă să inventeze dureri şi suferinţe, mi-a fost ruşine, am încercat să-l ajut, n-a mai fost nevoie, pentru că profesorul a chemat-o pe secretară şi i-a spus să ne ducă la doctorul Runcanu. Acolo au continuat între­bările, multe şi complicate, după care domnul doctor l-a dez­brăcat pe bolnav, l-a întors pe toate părţile şi i-a spus că nu-i găseşte nicio boală, dar, pentru că vine de la profesor, îl internează pentru investigaţii şi analize.

— Vezi, am nevoie de analize, sunt bolnav, da’ ăsta nu-mi ghiceşte boala, a tras concluzia neica Jean.

L-a internat, l-a ţinut o săptămână, după care i-a dat un bilet de ieşire cu diagnosticul „Clinic sănătos”.

— Ţi-am spus eu, am o boală rară, îi spune clinică, nici ei nu ştiu cum s-o trateze, că nu mi-au dat nimic. Şi să ştii că la spitalul ăsta sunt numai hoţi, mi-au luat sânge şi pişat şi l-au dus la closet, m-am dus eu după soră, pe furiş, şi am văzut cum a aruncat sângele şi pişatu’.

Am încercat să-i spun că nu se poate, că profesorul Lupu e academician, a dat din cap şi a spus că o fi ce zic eu, dar degeaba e, că nu ştie nimic şi că acolo toţi sunt nişte hoţi.

M-a pus în încurcătură, vorbea convingător, era sigur de ce spunea şi nu lăsa loc pentru discuţie contradictorie. Deşi îmi venea greu să-l cred, am fost nevoit să las loc şi pentru punctul lui de vedere. Ar fi fost o decepţie să fie adevărat; nu era, decepţiile au venit mai târziu şi au fost mai mari. În Gara de Nord, neica Jean nu s-a lăsat până când nu m-a mai umilit o dată, mi-a zis că a dat banii degeaba la tren. Când am ajuns şi eu la Cremănari, am aflat de la tata că Jean spune la toată lumea că pierd timpul la Bucureşti, că n-am ce învăţa de la ăia, că nu ştiu nimic. Eram amărât, nu înţelegeam de ce este supărat neica Jean, noroc cu tata, el m-a scos din încurcătură:

— Lasă-l, mă, p-ăsta, îl ştie toată lumea că e cârcotaş, zice aşa că n-a vrut să plătească p-acolo, când a venit la mine să te rog să-l duci la Bucureşti a zis că dă oricât, numai să-l duci, după ce şi-a văzut sacii în căruţă a uitat că l-ai ajutat să-i ridici, că se răsturnase căruţa. Lasă-l în plata Domnului, îl văz că munceşte, asta înseamnă că au avut doctorii tăi dreptate, n-are nimic, nu e bolnav. Nu m-aş mira să aud că a venit la Bucureşti ca să vadă cu ochii lui că ai intrat la facultate. Au mai fost unii p-aici care au spus că ai minţit. Oamenii proşti sunt şi răi, tată.

Neica Jean a mai trăit şaisprezece ani, n-a mai avut nevoie de doctor, a murit de bătrâneţe, ca toată lumea. Odată, când am tre­cut pe la poarta lui, m-a chemat să-mi dea un borcan de miere pentru că l-am dus la Bucureşti. I-am spus că n-am nevoie, că are şi tata miere, nu m-a lăsat până nu mi-a băgat în buzunar un bor­cănaş de iaurt, cu miere zaharisită. Tata m-a certat că l-am luat şi i l-a dat lui Oane Joiţa, un amărât care umbla prin sat fără rost şi n‑avea ce să mănânce.

Prima întâlnire cu spitalul, văzut de mine ca loc unde se ofi­ciază miracole, a fost şi un prim avertisment că relaţia dintre medic şi bolnav nu este lipsită de surprize şi câteodată de riscuri, ca de altfel toate relaţiile interumane. Ca o compensaţie a disconfortului rămas de la prima vizită la un spital, în oglinda retrospectivă a memoriei îmi apare amintirea celei de a doua întâlniri cu un alt spital din Bucureşti. Eram în anul II, aveam examen la biochimie cu profesorul Simion Oieriu, despre care circulau glume răută­cioa­se. Se spunea, printre altele, că îşi luase numele de Oieriu pentru că suna bine româneşte, că a obţinut postul de profesor universitar ca o recompensă pentru servicii aduse la semnarea armistiţiului dintre România şi Uniunea Sovietică, în 1944, şi că din cauza lui ar fi murit reputatul profesor Vintilă Ciocâlteu, când a auzit că i s-a desfiinţat catedra. Drept este că Oieriu venea cu formulele chimice scrise pe fişe, de acasă, le copia pe tablă şi nu adăuga prea multe amănunte. Cursurile erau însă destul de clare şi precise.

Eram bolnav, aveam febră şi frisoane, m-am prezentat la exa­men pentru că învăţasem şi nu voiam să pierd bursa. Profesorul Oieriu a văzut cum îmi clănţăneau dinţii în gură, m-a lăsat să spun câteva fraze despre subiectul de pe bilet, şi-a dat seama că fac efor­turi de concentrare şi articulare a cuvintelor şi m-a întrebat ce e cu mine. I-am spus că nu mă simt bine, a pus mâna pe fruntea mea şi l-am văzut cum se îngrijorează:

— Mă, băiatule, tu arzi, nu glumă, ai febră mare, de ce ai venit la examen?

— Ca să nu pierd bursa, am reuşit să spun.

— Las-o încolo de bursă, văd că ai note bune, uite, îţi dau foarte bine, se vede că ai învăţat. Mi-a cerut carnetul şi mi-a scris nota la biochimie „Foarte bine”. A chemat un laborant, i-a dat bani, i-a spus să ia un taxi şi să mă ducă la Spitalul de Urgenţă, la profesorul Iagnov, internistu’, nu anatomistu’, a insistat. Mi-a dat şi un bilet către profesor, îl ruga să mă consulte şi să-mi dea trata­ment. A fost prima dată când am mers cu taxiul, am ajuns repede, biletul domnului profesor Oieriu a făcut minuni, am fost primit ime­diat în cabinetul profesorului Iagnov, unde am fost consultat. Diagnosticul a fost de infecţie acută a căilor respiratorii, denutriţie şi anemie. A vrut să mă reţină la spital, însă l-am rugat să nu mă interneze, că nu voiam să lipsesc de la cursuri, mi-era teamă să nu pierd bursa. M-a privit insistent, am priceput că era surprins şi i-a plăcut cum gândesc, a chemat-o pe sora-şefă şi i-a spus să-mi dea medicamente de la farmacia spitalului. Târâş-grăpiş, am dus boala pe picioare şi n-am lipsit de la facultate.

Acum, după ce am povestit primele întâlniri cu spitalul, nu-mi pot reprima un gând pieziş: lumea din care veneam, lumea lui neica Jean, cu toate că o iubeam şi o încălzeam cu dragoste la piep­tul meu, nu era mai bună decât cea în care intrasem. Să fi fost numai sărăcia de vină?

N-am putut să trec peste cele relatate mai sus, pentru că au rămas înscrise în memorie ca pagini de istorie, primele dintr-o lungă aventură. Faptul că s-au petrecut într-o perioadă în care acti­vitatea de viitor medic consta în disecţii pe cadavre şi în amestecul de reactivi în eprubete îşi are, desigur, însemnătatea lui.

 

Sursa foto: wikimedia.org

 

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest