În grupa 32, distanţa dintre orăşeni şi provinciali s-a subţiat repede, Nae U., bine secondat de Aurică H., s-a priceput să le taie aerele celor ce încercau să se delimiteze. E adevărat că nici „oră­şenii” grupei, mai puţin elitişti, nu se arătau prea insistenţi, au înţe­les că diferenţele erau mai mult potenţiale decât reale. Dacă aş dori să reţin o specificitate, cred că noţiunea de grupă omogenă ar fi cea mai potrivită pentru fosta grupă 32 a generaţiei de studenţi dintre anii 1953 şi 1959. Galeria de portrete ce va urma va confir­ma, sper, această evaluare.

 

Precizez că prima ciornă a portretelor a fost schiţată în condi­ţiile speciale ale unui autoexil, la marginea deşertului saharian. Voi încerca să păstrez starea de spirit a celui ce cântărea virtuţile şi metehnele din perspectiva înstrăinatului, de multe ori a frustra­tului, şi asta pentru că această stare face parte din dotarea persona­li­tăţii povestitorului. Ordinea de prezentare va fi alfabetică, iar investiţia afectiv-emoţională va fi distribuită nepreferenţial, toţi cei nouă colegi de grupă fiindu-mi la fel de dragi.

Andreea A., prima din catalog, era o fetiţă blondă, discret ameliorată prin mijloace cosmetice, cu ochi mari la limita exoftal­miei şi un facies palid de tip veneţian, acoperit de un fin strat de pudră rozalie, bine asortat cu nelipsitul ruj de buze. Uşor înălţată pe tocuri rezonabile, era percepută ca o domnişoară drăguţă, fără să fie provocatoare. Încerca să disimuleze o misterioasă tristeţe, printr-o purtare deschisă de bună colegă şi mai târziu printr-un râs în cascadă, bine temperat, sincer. Fire contemplativă, Andreea ştia să asculte, vorbea puţin, niciodată despre problemele ei sau despre familie, nu ascundea, dar nu trâmbiţa, din puţinele cuvinte scăpate am înţeles că tatăl ei, un om în vârstă, fost militar, pensionar, italian de origine, era bolnav. Purtarea Andreei sugera pe cineva care aşteaptă liniştit să se aşeze ceilalţi, să vadă ce loc rămâne liber, să nu deranjeze pe nimeni. Conştiincioasă, curajoasă, ca deschiză­toare de drum alfabetic la examene, făcea o impresie bună şi impri­ma ritmul pentru cei ce urmau.

Am avut cu Andreea relaţii de buni colegi, niciodată prea apropiate, dar nici contradictorii, atitudinea ei, rezervată în general, nu lăsa loc nici pentru dispute, nici pentru intimităţi. Apropierea iniţială pentru Fănică I. se explica prin calitatea de vechi colegi la Şcoala Sanitară. Andreea mi-a fost şase ani colegă de grupă, în toţi aceşti ani ne-am întâlnit aproape zilnic, ca doi colegi, obligaţi de întâmplare să-şi încrucişeze calea, fără să găsim, însă, nimic parti­cular să ne spunem.

Gelu C., omul cu geanta cât un geamantan, era fiul unui poş­taş, originar, ca şi mama lui, dintr-un sat argeşean. Părinţii lui Gelu ne-au primit de mai multe ori în casa lor, încă neterminată, din strada Mitropolit Varlaam, lângă Parcul Carol, cu ocazia unor ani­ver­sări sau sărbători. Ei păstrau ospitalitatea tradiţională a ţăra­nului, ne îmbuibau cu tot felul de mâncăruri şi ne încălzeau cu bunătatea lor sufletească. Am fost şi beneficiar al unor invitaţii perso­nalizate din partea lor, probabil şi pentru că eram cel mai amărât dintre toţi.

Întâmplarea că pe strada Cuţitul de argint, apropiată de casa părinţilor lui Gelu, locuiau două verişoare ale tatălui meu, tanti Miţi şi tanti Sanda, justifica formal vizitele mele, destul de dese, în strada Mitropolit Varlaam. Mătuşile mă serveau cu o dulceaţă, bună şi aia, iar mama lui Gelu îmi umplea farfuria cu mâncare de carne. Pentru un căminist, şansa de a-ţi umple stomacul din când în când nu era de lepădat. Doamna C. nu avea serviciu, trăiau din câştigul harnicului poştaş, dintr-un salariu modest, generos rotunjit de bunăvoinţa pensionarilor şi a altor destinatari de mandate poştale. Măsura exactă a bunăstării părinţilor lui Gelu o dădeau cei doi copii, Gelu şi Iani, studenţi, dar mai ales casa, în plină construcţie. Iani, fratele lui Gelu, un bun matematician, student la Politehnică, avea întotdeauna o glumă nouă, preţuită de auditoriu.

Contextul familial al colegului cu geanta plină de caiete, cărţi, pachete de mâncare şi alte obiecte personale a avut un rol impor­tant în formarea personalităţii viitorului medic. Elev şi apoi stu­dent sârguincios, ager şi pragmatic, moştenitor al discernământului specific originii ţărăneşti a părinţilor, Gelu îşi adaptase vigoarea mai scăzută a trupului fizic, afectat de sechele rahitice, cifoză, hipo­­trofie musculară şi torace globulos, la nevoile cerute de un efort intelectual susţinut. Reuşea să compenseze destul de bine lipsa de generozitate a naturii printr-o inteligenţă vie, câteodată agresivă, nu rămânea niciodată dator umoriştilor neinspiraţi. Observator atent, el ştia să tacă, să asculte, să intervină la momentul potrivit, astfel că observaţiile lui, aparent neutre, erau totdeauna percutante şi apreciate. Nu-i plăceau comuniştii, avea probabil motive, nu le spunea, însă plasa abil glume cu activişti ignoranţi, infatuaţi, opor­tunişti. Era convins de sintagma la modă „Lasă, că vin americanii!”

După terminarea facultăţii, Gelu s-a specializat în balneofizio- terapie, alegerea fiind confirmarea spiritului pragmatic mai sus citat şi a bunei adaptări la calităţile sale fizice şi intelectuale. Sunt convins că a fost un specialist performant. Se pare că n-a avut o căsnicie reuşită, poate şi din cauză că femeile, după ce devin neves­te, îşi pierd umorul, însuşire prea intelectuală, nepotrivită vieţii coti­diene, pe care Gelu o avea din prea mult belşug. Aş fi bucuros dacă ar citi portretul şi aş fi dispus să-i suport ironiile fierbinţi.

Aurică H. era oltean de la Almăj, comună apropiată de Stoina lui Nicu Gorun. Avea un indice de inteligenţă apropiat de cel al lui Gorun, poate doar viteza de reacţie şi mobilitatea ar fi putut să-i departajeze, Gorun fiind un adevărat fenomen. Măsura principală a lui Aurică era echilibrul, un echilibru dinamic, receptiv, gata oricând să restabilească o balanţă descumpănită.

Inteligenţa şi măsura, corelate cu seriozitate şi exigenţă, l-au ajutat să obţină cele mai bune rezultate la examene, într-o grupă cu mulţi veleitari. Bunul-simţ oltenesc şi spiritul practic l-au impus ca lider al grupei, alături şi împreună cu Nae U., responsabilul com­­par­timentelor iniţiative şi moduri de realizare. Cei doi au reuşit să articuleze şi să asambleze un amestec de orgolii şi personalităţi puternice, cu orientări dispuse mai repede să se izoleze, pentru a se putea remarca. La început a avut loc o confruntare mocnită între bucureştence, conduse de Pepy D. şi restul ţării, handicapat de dificultăţi inerente de adaptare la civilizaţia Capitalei, la snobis­mul antiegalitar, modă şi modalitate de apărare împotriva noilor parveniţi, necivilizaţi şi agresivi, prea mulţi pe vremea aceea. Dacă la început cei veniţi din ţară nu luau parte la conversaţiile bucureş­ten­celor despre evenimentele culturale la modă, singurul domeniu accesibil fiind literatura, în scurt timp au recuperat şi au început să se familiarizeze cu viaţa mondenă bucureşteană, cu filmele noi, cu spectacolele de teatru, operă, operetă şi cu manifestările muzicale de la Ateneu.

Bucureştencele au fost surprinse de intervenţiile pertinente ale noilor sosiţi, cu puncte de vedere surprinzătoare, dovezi incon­testabile că materialul venit din ţară nu avea nevoie decât de fer­menţi şi condiţii ca să devină pâine caldă şi brânză telemea, cum îi plăcea lui Nae să spună:

— Şi voi aveţi multe de învăţat de la noi şi nu uitaţi că pita şi brânza bună de la ţară vă vin.

Bucureştencele strâmbau din nas, dar nu găseau răspuns la provocările lui Nae. După ce au apărut şi rezultatele bune la semi­narii şi lucrări de control, a dispărut şi strâmbătura de nas. Pepy, lidera IQ a fetelor, a fost prima care a înţeles noile raporturi de forţe, l-a tatonat pe Aurică, i-a recunoscut statutul de eminenţă cenuşie şi grupa a fost unificată sub semnul prieteniei şi compe­tiţiei stimulative. Întâlnirile grupei, din ce în ce mai dese, erau patro­nate de Aurică, dirijor graţios şi plin de farmec. Fără să fie inva­ziv, el avea totdeauna cuvântul potrivit, ştia să treacă elegant peste tot ce putea să genereze tensiune, stabilea un nivel ridicat de conversaţie, fără să forţeze niciodată, avea o naturaleţe desăvârşită, adaptată la toate situaţiile.

E greu să reuneşti în portrete însuşirile unor personalităţi complexe de care te leagă sentimente puternice, faţă de care prie­tenia, temperată, rămâne o soră crescută de prima soţie a tatălui, aproape vitregă.

Temperamentele colegilor de grupă, excesive de multe ori, aveau nevoie de suportul stabilităţii, asigurat, cu o siguranţă tonică, de raţionamentele bine argumentate ale colegului nostru Aurică H. Invidia, duşmănia, bârfa, cinismul, neadevărul nu-şi găseau loc în personalitatea lui. A fost o şansă pentru grupa 32 să aibă un astfel de lider.

Pepy D. era, şi ea, o personalitate puternică. Mică de statură, cu o înălţime în jurul unui metru şi jumătate, Pepy ar fi putut să treacă neobservată dacă nu ar fi fost dăruită cu două însuşiri prea evidente, greu de trecut cu vederea. Prima erau sânii, bine dezvol­taţi, expresivi pentru o feminitate frapantă, provocatoare. Nu puteai să te uiţi la Pepy fără să arunci o privire către sânii ei generoşi, moment în care ascendentul proprietarei devenea argumentul hotă­râtor al dialogului ce urma. Şi ca o confirmare a acestui ascen­dent, venea calitatea sonoră a discursului, o tonalitate surprin­zătoare, înaltă, o dicţie demnă de invidiat şi o exprimare nuanţată, menită să reţină atenţia atât prin muzicalitate, cât şi prin conţinut. Sânii şi glasul, plăcut, personalizat, asumarea curajoasă a argu­men­telor, bine ordonate şi greu de contrazis, îi confereau lui Pepy un statut convingător de personalitate viguroasă, autoritară. Nu se lăsa intimidată de întrebări, te urmărea cu atenţie, susţinându-ţi privirea pentru a fi convins că te urmăreşte, şi completa răspunsul cu argumente şi informaţii noi. Darul de ascultătoare atentă şi înţelegătoare făcea din Pepy un partener plăcut, discursul ei avea un sens valorizant, evita contradicţia şi diversiunile, nu-şi punea interlocutorul în dificultate, însă ştia să te facă să pricepi că nu poate fi de acord cu puncte de vedere fără temei cert. Găsea cuvântul potrivit, de obicei unul singur, din care înţelegeai că nu vrea să continue o discuţie lipsită de interes. Principala ei vocaţie era ordinea, dar nu una obsesivă, discreţionară, ci o ordine umană, în care se putea admite şi greşeala, nu pentru a persista în ea, ci pentru a fi corectată. Pepy nu-şi dezvăluia niciodată slăbiciunile, lăsa impresia că nu are, evita orice încercare de a pătrunde în intimităţi, lăsând loc pentru multe interpretări, dar evitând intran­sigenţa. N-am ştiut niciodată cu ce se ocupau părinţii, tatăl era când funcţionar, când tâmplar, iar mama casnică.

Era o bună povestitoare, rostirea clară, desluşită, limpede a cuvintelor se armoniza cu tonalitatea şi timbrul vocii, atrăgea aten­ţia şi reţinea interesul auditoriului. Tot ce spunea era bine precizat în proiectul ei mental, nimic nu părea improvizat şi credibilitatea celor povestite nu putea fi pusă la îndoială.

Discursul lui Pepy D. era convingător, interesant, atât în răspun­surile la examene, cât şi în povestirile despre oameni şi întâm­plări sau despre câinele ei, păstrând întotdeauna marca unei personalităţi puternice.

Nu-i plăcea să vorbească despre rezultatele de la examen, lua de obicei nota maximă; când nu reuşea, nu comenta.

La terminarea facultăţii a optat pentru specialitatea Neurolo­gie. S-a căsătorit cu Victoraş I., un bărbat înalt de 1,50 m, endocri­nolog reputat, specializat în probleme de creştere şi sexologie, care compensa deficitul de înălţime printr-o inteligenţă remarcabilă şi o ţinută de şef militar. Căsătoria, ca de altfel tot ce a întreprins Pepy, a fost o reuşită, bazată pe afecţiune şi raţiune înţelegătoare. Nu a avut copii, a concentrat toată generozitatea şi iubirea asupra fetiţei înfiate şi a căţelului, bineînţeles un… chihuahua. După o infor­maţie recentă, neconfirmată, s-ar fi stabilit în Suedia, împreună cu fiica sa.

Anca H.-Lungana, după numele dat de Nae, era de departe cea mai voinică şi mai prezentabilă colegă de grupă. Sosea de obicei ultima la cursuri şi seminarii şi se grăbea pe ultimii paşi pentru a mai atenua impresia de viciu al întârzierii. Înaltă, tipul cunoscut sub numele de planturoasă, de altfel armonios construit, Anca era într-o permanentă încercare, inutilă, de a nu se face remarcată. Spun inutilă, pentru că imediat ce ajungea era înconjurată de grupul de fete, ca o cloşcă de puii ei. Accepta cu plăcere zidul viu dimprejur, ca mijloc de apărare contra privirilor indiscrete. Inteli­gentă şi lucidă, ea căuta soluţiile simple, nu-i plăcea să se complice, făcea economie de efort. Orfană de mamă, a fost crescută de tată, colonel pensionar, şi de o mătuşă. N-a dus lipsă de afecţiune, au iubit-o amândoi şi i-au asigurat condiţii mai mult decât onorabile. Mătuşa, secretara Clinicii de Chirurgie a Spitalului Fundeni, la înce­put a profesorului Hortolomei, apoi a profesorului Setlaczek, a ajutat-o prin relaţiile ei la I.M.F., astfel că Anca n-a fost obligată să acuze emoţiile unor examene grele. A învăţat exact cât îi trebuia să umple timpul dintre începutul expunerii şi întreruperea de către examinator, convins că studenta era bine pregătită, şi a obţinut calificative bune şi foarte bune. Nu-i plăcea să i se pună întrebări, dacă i se puneau, primeau un răspuns invariabil: „Nu-mi aduc amin­te acum”. S-a prezentat şi la concursul de internat, concuren­ţă mare, zece candidaţi pentru un loc, şi a reuşit. S-a specializat în Anestezie şi Terapie Intensivă, a practicat specialitatea la Institutul de Endocrinologie, unde a fost foarte apreciată, pentru că au ales‑o secretară a Comitetului de Partid al institutului.

Din informaţiile mele, Anca nu s-a căsătorit, s-a îndrăgostit de un moldovean, coleg în timpul secundariatului, şi-a făcut iluzii zadarnice, omul s-a întors în Moldova, unde şi-a întemeiat o familie. Păcat! Anca era o fată de ispravă, l-ar fi ajutat, cu relaţiile ei, să rămână în Bucureşti şi ar fi fost o soţie bună.

Zenaida G., fata cu chip de păpuşă haioasă, rătăcită, a Teatru­lui Ţăndărică, era uşor de recunoscut după mersul legănat, de balerină, nu pe poante, pe tocuri, şi după cocul rotund, ca o coroniţă, un adevărat blazon pe care era scris, pentru cei ce ştiau să citească: ordine, conştiinciozitate şi amabilitate rezervată. Afişa un zâmbet permanent, de serviciu, nu ştia să refuze, era apreciată şi respectată. Dincolo de zâmbet nu găseai locuri vacante, disponi­bi­litatea Zenaidei se oprea la noţiunea de colegialitate, niciunul dintre beneficiari nu era tentat să se apropie mai mult, n-a avut prieteni de inimă printre colegi, ea rămânea păpuşa, jucăria, o găseai când aveai nevoie şi o lăsai când aveai altceva de făcut.

Pentru că era totdeauna prima sosită, am rugat-o să-mi păs­treze un loc în primul rând al amfiteatrului; nu m-a refuzat niciodată. De multe ori împărţea cu cei mai apropiaţi pachetul de mâncare; eram, bineînţeles, printre beneficiari. Avea un scris parti­cular, cu litere înalte, egale, cu prescurtări uşor de descifrat, reuşea să noteze aproape tot ce spuneau profesorii şi caietele Zenaidei erau folosite de cei ce doreau să completeze ceea ce nu reuşeau să noteze. Singurele condiţii pe care le punea era să-i spui când i le înapoiezi şi să te ţii de cuvânt. Nu puteai să nu le respecţi, pentru că zâmbetul ei, îngheţat dintr-odată, era greu de suportat.

Zenaida nu lipsea niciodată de la cursuri, de la seminarii sau lucrări practice, programul anului universitar putea fi reconstituit după caietele ei, unde nota numărul cursului şi data la care a fost ţinut. La examene reproducea cu exactitate cursurile, inclusiv cuvintele neînţelese, dacă profesorul o întrerupea, o destabiliza, raţio­namentele spontane nu-şi găseau loc printre cuvintele notate.

Repartizată în Judeţul Argeş, s-a specializat în medicină de labo­rator, fiind, sunt convins, o bună practiciană. A ajuns şefa labora­to­rului la un spital de lângă Piteşti, s-a căsătorit cu un medic militar, am auzit că a fost o doctoriţă, o soţie şi o mamă exigentă.

Fane I., originar din Ploieşti, era absolvent al uneia dintre aşa‑zisele şcoli medii sanitare, un fel de liceu de specialitate. Nu ştiu dacă a susţinut examen de admitere la facultate, mulţi dintre studenţii anului întâi din 1953 au beneficiat de reglementări spe­ciale şi au intrat fără examen. În orice caz, a apărut în grupă după începerea anului şcolar. La început era excesiv de modest, timid şi retras, nu-şi găsea locul printre noi, însă după ce Pepy l-a încurajat, cu o bunăvoinţă ciudată, greu de încadrat între compasiune, curtoa­zie şi slăbiciune, şi-a dezvăluit o personalitate orgolioasă, trufaşă chiar. Pepy i-a acordat, la început, o simpatie neobişnuită, împărţea cu el pachetul de mâncare şi îl îndemna să-şi depăşească timiditatea. Relaţia de prietenie n-a fost una de durată, nu ştiu amă­nunte, s-a răcit încet şi s-a transformat în indiferenţă. Entu­zi­as­mul nu găsea teren fertil la Fane, el n-a fost niciodată un iubitor de arte, de muzică, pictură sau literatură, se mişca însă dezinvolt în spaţiul medical, ca fost elev de şcoală sanitară. Nu-l interesau problemele nemedicale şi pleca ostentativ când discuţiile ieşeau din sfera interesului şi cunoştinţelor lui. Nu mi-a fost nici rival, nici prieten, pentru că trăiam pe orbite diferite. După terminarea facultăţii, s-a specializat ca urolog, cred că a fost un bun profesio­nist, lipsa de empatie constituind o aureolă de sacralitate la mulţi chirurgi, deseori folosită pentru a păstra distanţa dintre omul cu bisturiu şi cel aflat pe masa de operaţie.

Anişoara S., mezina grupei, avea numai 17 ani când a ajuns studentă la medicină. Absolvise liceul de zece clase, o aplicare a modelului sovietic de învăţământ, conceput pentru scurtarea şco­la­ri­tăţii şi mediocrizarea elevilor. Venea dint-un orăşel din judeţul Buzău, fiind beneficiară a reglementării după care cei ce termi­naseră liceul cu media foarte bine erau admişi fără examen la facul­­tate. Provincială fără complexe, fetiţa cu codiţe, armonios pro­­por­ţionată, de la căpşorul drăgălaş, continuat cu trupul mlădios şi terminând cu pulpiţele ispititoare, aflase deja multe secrete ale artei de a seduce. Timiditatea gesturilor era bine compensată de obrăznicia neastâmpărată a privirii. Ştia că lasă în urmă capete răsu­cite, era mulţumită de atenţia ce i se acorda, se pricepea însă de minune să combine semnalele de încurajare cu gesturile de disuasiune. Un observator atent descoperea în ochii Anişoarei un reuşit amestec de luciditate şi alintare. Nu avea tată, evita subiec­tul, n-am ştiut niciodată amănunte despre familia ei. Pe Lili, prie­ten din liceu, l-a folosit ca instrument de sprijin şi descurajare, nu mai mult decât a fost util, relaţia s-a degradat destul de repede, odată cu ofertele nou-apărute. Avea o viaţă complicată, dublă, poate chiar triplă, cu anturaje şi relaţii ascunse. Oficial locuia în cămin, însă de cele mai multe ori era greu de găsit. N-am văzut-o învă­ţând, ieşind de la bibliotecă sau ducând în braţe atlase, cărţi de anatomie sau alte discipline medicale. La examene a venit, în toţi cei şase ani de facultate, îmbrăcată cu aceeaşi rochiţă şi acelaşi pulover, zicea că-i poartă noroc şi i-a purtat, pentru că, deşi nu lua note mari, n-a avut restanţe.

Prin anul IV s-a măritat cu un inginer, drăguţ, dar subţirel ca intelectual, de care a divorţat după numai un an. A fost repartizată în judeţul Olt, unde s-a recăsătorit, destul de repede, cu medicul‑şef al judeţului, cu care avut un copil. Bietul om, bolnav, n-a rezistat suprasolicitărilor, a decedat lăsând soţiei un băiat şi Direcţia Sani­tară. Anişoara a dovedit că merita zestrea primită, a fost o mamă devotată şi, mai ales, o directoare pricepută, autoritară. A fost aleasă chiar membră supleantă în Comitetul Central al Partidului Comunist şi promovată în fruntea sindicatelor medicale pe ţară, post corespunzător celui de adjunct al ministrului Sănătăţii. S-a specializat în pneumoftiziologie, nu cred că a practicat, dar cu sigu­ranţă i-a ajutat pe colegii de specialitate. Judecată sumar, după traseul studentei şi doctoriţei, Anişoara ar putea să fie considerată o carieristă, o oportunistă, preocupată numai de interese perso­nale. Ar fi nedrept să se înţeleagă aşa, fondul caracterial al colegei noastre fiind generos, entuziast, empatic. Ajunsă în cele mai înalte sfere politice şi administrative, s-a purtat ca o bună colegă, i-a ajutat, la nevoie, pe toţi cei ce i-au solicitat servicii.

Într-un moment de entuziasm naiv, am avut multe, i-am deschis uşa la Ministerul Sănătăţii. Mă confruntam cu o perioadă nefastă, mi se făceau şicane, eram criticat la şedinţe, mi se contes­tau rezultatele, mi se organizau provocări, până şi statutul de pro­fe­sionist conştiincios, recunoscut de bolnavi şi colegi, începuse să-mi fie pus la îndoială. Cel mai greu de suportat era faptul că nu ştiam de unde mi se trage necazul. Entuziasmul naiv, de care am amintit mai sus, m-a îndemnat să cer ajutorul partidului, forţa conducătoare şi autoritatea morală mult clamată de propaganda oficială. Mi-am zis că Anişoara, membră a Comitetului Central, îmi poate deschide uşa primului-secretar al Comitetului de Partid Sănă­tatea, unde se aplica politica sanitară a Bucureştiului. Am fost primit imediat în cabinetul de adjunct al ministrului, fosta colegă m-a îmbrăţişat şi s-a bucurat că mă vede. Când i-am spus, însă, de ce am venit, ochii frumoşi, drăgălaşi şi drăgăstoşi ai Anişoarei au fost umbriţi de o tristeţe evidentă. Mi-a promis că o să-i vorbească tovarăşului Purdel, secretarul Comitetului Sănătatea, şi o să-l roage să mă ajute, dar mi-a dat de înţeles că relaţiile interumane sunt cu atât mai tensionate cu cât urci mai sus pe scara puterii. M-a între­bat cine este directorul spitalului, îl cunoştea şi mi-a spus că nu e bine să mă am rău cu el. Am ieşit din Ministerul Sănătăţii fără speranţe, dar mai bogat cu o lecţie de psihosociologie concretă.

Lili, nume de botez, cu numele de familie al primului sfânt martirizat, era, după opinia multora, cel mai frumos student din promoţia admisă la Facultatea de Medicină în anul 1953. Radios, înalt, suplu, cu profil olimpian descins dintr-un grup de zei sculp­tat de Fidias, ar fi putut să seducă orice femeie dacă n-ar fi fost obligat să vorbească. Ghinionul lui era că îi plăcea să vorbească şi după câteva fraze vraja se estompa lăsând vederii un personaj cu zâmbet inexpresiv şi auzului o voce guturală, dizarmonică, greu de introdus în idei, o înşiruire de cuvinte simpliste, afone, triviale. Din când în când, desluşeai câte o vorbă: sanchi, mişto, gagică, sictir, spală putina, fugi cu ursu’, fondul lexical era destul de restrâns, dacă aş insista l-aş epuiza, n-o fac, pentru că n-ar adăuga nimic la portretul colegului nostru. Natura restabilise dezechilibrul dintre formă şi conţinut, dăruindu-i un farmec actoricesc personal şi posibilitatea de a-i atribui o interpretare reuşită a unui personaj înzestrat cu umor natural, involuntar. Cei din jurul lui râdeau cu o sinceritate greu de simulat şi-l încurajau să continue. Cu acest farmec de om cumsecade, dublat de o mimică optimistă, a trecut multe examene şi a reuşit să termine facultatea. A fost acceptat ca stagiar la un serviciu de chirurgie din provincie şi după trei ani, asimilaţi ca vechime în specialitate, s-a prezentat la confirmarea ca medic specialist chirurg. S-a căsătorit cu o talentată actriţă, ademe­nită probabil de un presupus talent interpretativ, a intrat în antu­rajul actoricesc, alunecând discret printre repere, de multe ori a reuşit să nu le doboare. Când artista a priceput că soţul ei îşi inter­pretează propriul rol, s-a plictisit şi căsnicia a luat sfârşit.

Lili era un bun coleg, nu trăda, nu minţea, putea fi folosit ca un punct de reazem. Aşa l-a folosit şi Anişoara, când n-a mai avut nevoie l-a lăsat să ofere talentele şi altor amatoare de frumos. Nu cred că a avut o viaţă uşoară; norocul lui era că nu prea lua nimic în serios.

Ultimul din catalogul grupei era Nae U.

Ardeleanul merită un portret frumos, luminos, colorat şi dacă nu-l va avea, resuscitatorul îşi va recunoaşte, jenat, neputinţa. În cazul lui Nae, nereuşita ar însemna încă un eşec al tagmei resus­cita­torilor, primul fiind cel de pe şoseaua Bucureşti – Giurgiu, unde toate manevrele de reanimare au rămas fără rezultat, viaţa fiindu-i curmată de un tractorist neglijent, apărut dintr-un drum de ţară, în faţa BMW-ului condus de proaspătul director al Direcţiei Sanitare a raionului Giurgiu. Cer scuze pentru vina de a începe cu finalul tragic şi, într-o încercare disperată de atenuare, voi adăuga că a fost o moarte nedreaptă, Nae lăsând în urma lui două soţii, doi copii şi multe proiecte neîmplinite. Îi rog pe colegii din grupa 32 şi pe cei din promoţia 1959 să lase pe această pagină o lacrimă, întru aducere aminte.

Nae Uncheşel, nume nepotrivit, cum îi plăcea să spună, era originar dintr-o comună de oieri din Munţii Făgăraşului. Îşi păstra­se vorba ardelenească, lentă, calmă, bine ticluită, întrupată într-un discurs precis şi argumentat. Ochii şi mimica arborau un zâmbet permanent, discret ironic, de om care ştie mai mult decât spune. Nae era o enciclopedie umblătoare a pragmatismului. Nu cred că ştia prea multe despre Napoleon I Bonaparte, nu irosea prea mult timp cu cărţile, ajunsese însă, printr-un demers logic personal, la o concluzie asemănătoare cu a împăratului Franţei: „Cuvântul «impo­sibil» este o invenţie a celor leneşi”. E adevărat că el se folosea de un secret nemărturisit: nu-şi propunea proiecte nerea­lizabile. Curajul şi angajamentul, principii de viaţă fundamentale, se opreau la limita posibilului, niciodată depăşită. Era student conştiincios, nu lipsea de la cursuri, seminarii sau lucrări practice, lua notiţe bune, scrisul lui chinuit şi econom putea să fie uşor descifrat, reţinea esenţialul şi-l completa cu amănunte rămase în memorie.

Printr-un efort de voinţă evident, păstra totdeauna un calm molipsitor. Nu era indiferent, emotivitatea se demasca în voce, discret bâlbâită, şi în tremurul mâinii drepte, al cărei deget mare fusese lăsat pe butucul unde spărgea lemne de foc, în satul de oieri. Nu se plângea, nu ascundea mâna cu degetul lipsă, se putea spune chiar că făcea din infirmitate un motiv de orgoliu, aşa cum fac răniţii în războaie: „Sunt om însemnat”, se lăuda Nae.

Foarte bun coleg, simpatizat şi primit cu însufleţire în toate grupurile de studenţi, găsea totdeauna o vorbă de duh, o glumă, o provocare constructivă. Dacă Anişoara era mulţumită cu orice calificativ de trecere, Nae încheiase un contract pe şase ani cu calificativul „Bine”. N-a avut restanţe şi a primit bursă, acordată studenţilor cu calificativele bine şi foarte bine.

Într-o iarnă m-au convins colegii de la cămin să merg cu ei în excursie, la Sinaia, de unde urma să urcăm până la Vârful cu Dor şi Babele. Era prima mea aventură pe munte şi mă bucuram ca un copil când primeşte o jucărie. I-am spus lui Nae ce urma să fac şi m-a privit cu zâmbetul dintotdeauna, dar şi cu o urmă de îngrijorare:

— Se vede că n-ai mai fost la munte. Să ştii că acolo e ger de crapă pietrele, îţi îngheaţă nasul şi urechile. Cu hăinuţa ta şi cu băscuţa de pe cap, nu ştiu dacă o să rezişti. Vino la mine să-ţi dau îmbrăcăminte de iarnă.

M-a dus în camera lui şi mi-a dat un cojocel de oaie, foarte frumos, bun de îmbrăcat la o prezentare a modei, o căciulă de Astrahan de-ţi era milă s-o atingi, o pereche de ciorapi şi una de mănuşi, amândouă de lână moale. Le-am probat şi-mi veneau de minune. A doua zi, când ne-am întâlnit la gară, nu mă mai recunoşteau colegii. A fost o excursie memorabilă, toate fetele admirau cojocul meu, eram în centrul atenţiei, şi tot ce spuneam era genial. Am folosit şansa, am ales-o pe cea mai frumoasă din tot grupul, ne-am hârjonit în zăpadă, am scuturat brazi, ne-am mai şi îmbrăţişat, bine protejaţi de cojoc, şi dacă m-aş fi privit în oglindă aş fi văzut cum îmi creşteau corniţele. La despărţire, în Gara de Nord, fata m-a invitat la Teatrul de Revistă, o noutate pentru mine, a zis că are ea relaţii şi o să găsească bilete. Am acceptat invi­taţia fără să mă gândesc la amănunte, a fost o inspiraţie nefe­ricită, când am ajuns la întâlnire, frumoasa domnişoară, îmbră­cată elegant, cu haină de blană naturală şi pantofi cu toc înalt, s-a uitat dezamăgită la costumaşul meu pe puncte, a strâmbat din nas şi mi-a spus că-i pare rău, dar nu mai poate să meargă la teatru. Nae m-a certat, mi-a zis că, dacă i-a plăcut fetei cojocul lui, trebuia să-i spun, că mi-l împrumuta, deşi, a adăugat, nu se potrivea pentru teatru şi, oricum, eu valoram mai mult decât o ţoală, oricât ar fi de frumoasă.

Nae Uncheşel îmbina generozitatea înţelegătoare cu spiritul practic al ardeleanului, oferea celui ce ştia să aprecieze şi cerea celui ce putea să dea. La unul dintre examenele de marxism-leni­nism, aveam în fiecare an cel puţin câte unul, s-a aşezat lângă mine, a văzut ce subiect aveam pe biletul tras la sorţi şi, printr-un gest discret şi natural, mi-a plasat biletul lui şi l-a luat pe al meu. Ştia că voi rămâne fără replică, nu m-a învrednicit nici măcar cu zâmbetul lui permanent, a început să pregătească noul subiect. Mie nu mi-a mai rămas timp de pregătire, am fost chemat să răspund la examen. Forţat de împrejurare, m-am străduit să improvizez o expunere, nu mi-a lipsit inspiraţia spontană, nu mai ştiu ce am spus, dar am primit felicitări şi calificativul foarte bine. Nae a pri­mit calificativul la care se abonase, bine, a fost mulţumit şi a dat o bere.

— Ştiam că tu te descurci, eu habar n-aveam de subiect, da’ îl ştiam pe al tău.

Luam masa împreună la cantină, Nae le făcea curte bucătă­reselor şi primeam porţie dublă. Într-o zi, când am coborât, ca de obicei, împreună la cantină, mi-a spus portăreasa că mă caută cineva; n-am văzut pe nimeni cunoscut şi am întrebat cine îl caută pe studentul X. Au apărut dintr-un colţ doi domni, bine îmbrăcaţi, unul părea să fie şef, m-a luat de braţ şi mi-a spus că el este C., nume de familie binecunoscut în satul meu. Aflase de la sora lui, Lenuţa, vecina mea, că sunt student la medicină şi a venit să mă cunoască. I-am spus că tocmai mergeam la masă cu colegul meu şi m-a invitat la Restaurantul „Gambrinus”, pe bulevard. Când a văzut că ezit, a adăugat:

— Sunteţi invitaţii mei.

Nae nu m-a mai lăsat să vorbesc, a zis că, dacă suntem invi­taţi, nu putem să refuzăm şi am mers pentru prima dată într‑un restaurant select din Bucureşti. Domnul C., director la o între­prin­dere din Titu, a fost mai mult decât generos, ne-a oferit o masă consistentă şi băutură la discreţie.

Ion C. plecase din sat pe la vreo cincisprezece ani, făcea parte dintre tinerii întreprinzători, nemulţumiţi de sărăcie, convinşi că în alte părţi umblă câinii cu covrigi în coadă. N-a prea reuşit să se îmbogăţească, erau prea mulţi amatori, a reuşit doar să fie băgat la pârnaie, nu ne-a spus pentru ce, zicea că a fost chiar condamnat la moarte, informaţie de acceptat cu prudenţă, dacă nu chiar de res­pins. Ieşit din închisoare odată cu tovarăşii de detenţie, comu­niştii, s-a prezentat ca ilegalist, ca mulţi alţii, şi a fost recompensat cu un post de director; a fost trimis la Titu, întreprinderile din Bucureşti fiind deja ocupate. De la Radio Şanţ, instituţie cu carac­ter permanent în toate formele de organizare a societăţii româ­neşti, am aflat că a fost ajutat de un bătrân ilegalist, prieten cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi că ajutorul s-a datorat slăbiciunii moşului pentru doamna C., o persoană reuşită, atât intelectual, cât şi fizic. Am fost, de multe ori, după întâlnirea de la „Gambrinus”, invitat şi bine primit în casa familiei C. N-aş vrea să fiu învinuit de nerecunoştinţă, motiv pentru care nu voi insista asupra lipsei de asemănare a unicului fiu cu domnul C.; copilul nu era cu nimic vinovat că semăna, probabil, cu tatăl lui.

Un cititor grăbit sau amator de amănunte picante şi întâm­plări zgomotoase ar putea să spună că o masă la un restaurant nu merită să fie povestită, cui foloseşte şi pe cine interesează relatarea unei banale intoxicaţii acute cu alcool. Judecata, severă, ar fi justificată dacă după masa indigestă şi alcoolo-toxică eroii s-ar fi întors, prea obosiţi, la căminul studenţesc, să-şi refacă vigoarea metabolică printr-un somn, mai mult sau mai puţin fiziologic. N-a fost aşa, Nae şi-a adus aminte că am întârziat la seminarul de igiena alimentaţiei şi m-a împins spre staţia tramvaiului 14, în faţa Cişmigiului:

— Hai să prindem ora a doua şi să dăm prezenţa, că ne taie ăia bursa.

Am ajuns înainte de pauză şi, cum eram singuri în tot labo­ratorul, laborantul fiind ocupat în sala de lucrări practice, ne-am făcut şi noi de lucru, încercând să aflăm ce substanţe sunt în recipientele de pe masă.

— În asta e ţuică! a descoperit Nae şi a gustat să se convingă. E ţuică, dar nu merge după masă, ia să vedem dacă n-au şi vin. Au, şi-a răspuns singur, uite, aici e vin şi nu oarecare, scrie pe sticlă: Vin de Odobeşti.

Am gustat şi am văzut că avea dreptate, era un vin dulce şi cu miros foarte plăcut. N-am mai avut timp pentru un inventar com­plet, s-a dat pauză şi ne-am amestecat cu ceilalţi colegi. Amândoi eram foarte bine dispuşi, Nae a început să spună glume, cam deocheate, şi s-a format cerc în jurul nostru. A venit şi asistentul de grupă, domnul Mănescu, viitorul profesor, la început a râs şi el, însă când a văzut că gluma se alterează, în calitatea lui de specialist în igiena alimentaţiei, ne-a chemat deoparte şi ne-a luat tare:

— Mă, voi n-aţi fost la prima oră, nu cumva aţi băut mate­rialul didactic? N-a mai aşteptat răspuns, pentru că a venit laboran­tul şi i-a spus că a dispărut vinul din recipient. A fost bâlci mare, domnul Mănescu ne-a dus la profesorul Gonţea, reputat prin seve­­ritate la examen, care ne-a bălăcărit şi ne-a ameninţat că nu vom trece anul.

— Pentru voi, facultatea s-a terminat, eu n-am să vă dau notă de trecere nici dacă veniţi cu patriarhu’.

— Ce treabă avem noi cu preafericitu’, domnule profesor, noi venim direct la dumneavoastră şi vă rugăm să ne iertaţi, recunoaş­tem că am păcătuit, iertaţi-ne, că nu mai facem, a încercat Nae să-l îmbuneze. Profesorul Gonţea, un om cu barbă mare, ca de preot, s-a uitat la Nae şi nu ştiu ce a fost în capul lui, poate că i-a plăcut pledoaria, că s-a ridicat de pe scaun şi ne-a dat afară din cabinet.

— Pieriţi din faţa mea, păcătoşilor, beţivilor şi să ştiţi că am obiceiul să mă ţin de cuvânt.

S-a ţinut numai pe jumătate: ne-a picat o dată, iar a doua oară, după ce ne-a ascultat din toată materia şi s-a convins că ne speriase bine, ne-a trecut cu calificativul bine, deşi meritam foarte bine. Ne-a fost de ajutor şi fiul său, Liviu, coleg de an, băiat de caracter, dar şi de gaşcă, am făcut armata împreună la Cotu’ Ciorii, lângă Buzău. I-a spus lui taică-său că suntem studenţi buni şi că ar fi păcat să ne lase fără bursă. Bietul Liviu ne era şi el tovarăş de suferinţă, restanţier la igiena alimentaţiei, adică la tatăl său.

Cu speranţa că am reuşit să-l destabilizăm pe cititorul grăbit, amator de aventuri şi amănunte picante, ne întoarcem la Nae Uncheşel, cel mai emblematic dintre colegii de grupă. Cu mutra lui de actor de comedie şi cu replici potrivite, Nae era alintat de fete şi singura lui dificultate era să se oprească la câte o victimă îndrăgos­tită lulea şi cu speranţe de perspectivă. S-a oprit, sau a fost oprit, de o studentă la biologie, Vali, întâlnită la o reuniune săptămânală, în sala de la Căminul Izvor, cunoscut sub numele de căminul S.S.M., prescurtare a Societăţii Studenţilor Medicinişti. Fata era cu adevărat foarte frumoasă, l-a cucerit pe Nae şi l-a determinat s-o ceară de nevastă. Asta se întâmpla în anul IV, au făcut nuntă mare, am fost cu toţii invitaţi şi eram convinşi că atât Nae, cât şi Vali au fost doi norocoşi. Destul de repede, Vali a rămas însărcinată şi au avut o fetiţă, devenită comoara cea mai de preţ a celor doi soţi.

Un an mai târziu, s-a dovedit că la alegerea consoartei e bine să te uiţi şi în jur, să vezi dacă nu este cineva împotrivă, ca la şedin­ţele de U.T.M. S-a mai dovedit că dacă cel sau cea care se împotriveşte are şi argumente, e bine să ţii cont de ele. În speţa care ne interesează, persoana potrivnică era Verişoara, nume dat unei domnişoare de o frumuseţe sălbatică, brunetă cu ochii verzi, aşezată pe un bust de statuie şi pe două picioare ce puteau să fie admise ca perfecţiune în materie. Verişoara, nume dat de Nae, era cu adevărat o verişoară a unei colege de an, Lidia, o dobrogeancă cu pretenţie de poetă. La încercarea colegului nostru de a o seduce pe Verişoara, într-o vară petrecută la mare ca invitat, împreună cu Aurică, al Lidiei, bruneta cu ochi verzi a opus rezistenţă, compor­tament mai puţin cunoscut de Nae, obişnuit cu fete care se predau fără luptă. Spre surprinderea tuturor, Verişoara a reapărut în gru­pul nostru după căsătoria lui Nae cu Vali. N-am acordat prea multă atenţie coincidenţei, până într-o zi, când la una dintre sărbătorile grupei am văzut-o pe Vali plângând şi am aflat de la Aurică incre­dibila explicaţie: Nae a plecat de la Vali şi s-a mutat la Verişoara. Prea multe amănunte nu mai ştiu, cert este că Nae se împărţea între Vali şi Verişoara, a reuşit chiar să le împace, cel puţin formal, şi, la slujba lui de înmormântare, după năprasnica întâmplare de pe şoseaua Bucureşti – Giurgiu, sicriul era flancat de două neveste şi două fetiţe.

La ultima întâlnire cu prietenii şi colegii, pe faţa palidă a lui Nae Uncheşel rămăsese întipărit, ca într-o fotografie, în semn de adio, zâmbetul permanent, discret ironic, de om care ştie mai mult decât spune. „V-am arătat-o şi p-asta!”

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest