N-a fost uşor, profesorii ne tratau ca pe candidaţii la iniţiere într-o meserie a misterelor, aveau o singură măsură pentru toţi, exigenţa, nu ne-au lăsat prea mult timp de adaptare, ne-au pus să mărşăluim pe drumurile aride ale anatomiei, fiziologiei, histologiei, embriologiei, biochimiei, biofizicii, fiecare încercând să ne convin­gă că ce spune el este secretul misterului. Şi pentru ca meniul să fie complet, programul zilnic era întregit cu activităţi doctrinare: mate­rialism dialectic şi istoric, socialism, limbă rusă, (da!), la care se adăuga şi un desert insipid, şedinţele: de U.T.M., de organizaţii studenţeşti, de cămin şi cantină, de sindicat. Prezenţa era obli­ga­torie. Vigoarea tinereţii era stoarsă sistematic, în aşa fel încât să nu rămână disponibilităţi nefolosite. Pus în faţa unei organizări atât de meticuloase, metodice, cum te mai puteai îndoi de caracterul ştiin­ţi­fic al marxismului? Pentru învăţătură ne rămâneau nopţile, pe care le petreceam la biblioteca de la parterul căminului studenţesc. E adevărat că nu eram mulţi, între zece şi douăzeci de studenţi, mereu aceiaşi, pe aceleaşi scaune, la aceleaşi mese, toţi bine cunos­cuţi de bibliotecară şi creditaţi cu încrederea de a ne lăsa cărţile peste noapte cu condiţia ca la plecare să le predăm la portar sau la portăreasă.

Am reţinut dintre cititorii nocturni câteva nume. Primul era Victor Gordan, un ardelean liniştit, blond, nu prea înalt, amabil dacă nu-i cereai să piardă timpul, bine informat, nu numai în dome­niul medicinei, gata să răspundă la orice întrebare din mate­riile studiate, un adevărat dicţionar, precis, concis, o maşină de dat răspunsuri. Vorbea foarte bine nemţeşte şi bine franţuzeşte şi engle­zeşte. A fost ales în toate comitetele U.T.M. (numele nou al U.T.C.), al anului, al facultăţii, al institutului. Era considerat un model pentru medicinişti. Profesorul Burghele, rectorul Institutu­lui de Medicină şi Farmacie, îl prezenta ca pe fiul său spiritual. Pentru a nu reveni asupra lui Victor, de a cărui prietenie m-am bucu­rat, am să grăbesc timpul. Gordan a fost, în toţi cei şase ani de studenţie, premiantul recunoscut al Facultăţii de Medicină Gene­rală. În toţi anii a primit bursă republicană, cea mai preţioasă răsplată pentru studenţii de excepţie. La examenul de stat a luat note maxime la examenele de specialităţi chirurgicale şi specialităţi medicale. Urma să dea examenul de marxism-leninism. În noaptea dinaintea acestui ultim examen, a fost arestat din cămin, oficial pentru că s-a găsit sub salteaua lui cartea Mein Kampf. Am fost stupefiat şi n-am înţeles de ce citea Victor cartea lui Hitler în pre­ziua examenului de marxism. După vreo şase ani l-am întâlnit pe strada Ardealului, acum Eroilor, în drum spre facultate. Tocmai ieşise din puşcărie şi ceruse aprobare să susţină examenul de stat. L-am întrebat, în virtutea vechii prietenii:

— De unde aveai tu Mein Kampf?

— Cum ai putut să crezi că am avut o carte imposibil de găsit? Au avut-o şi au adus-o cei ce mi-au pus-o sub saltea. Eu habar n-aveam pe ce dorm.

Victor a plecat din ţară, a vorbit şi la Radio Europa liberă; eu nu l-am auzit, mi-au spus alţii.

Nelipsit de la bibliotecă, ultimul care o părăsea după miezul nopţii era Nicolae Gorun, un oltean tenace, imbatabil, cu o me­mo­rie de robot, o adevărată forţă a naturii. Se certa cu asisten­ţii, le arăta cartea de unde luase informaţia şi nu se lăsa până nu recu­noşteau că au greşit, era temut şi până la urmă respectat. Spre deosebire de Victor, Nae Gorun era impulsiv, provocator, lăudă­ros, avea argumente, năvalnic, curajos până la sacrificiu. Citise şi memorase toate cărţile de anatomie şi fiziologie din bibliotecile accesibile, a facultăţii, a căminului, Biblioteca Universitară, Biblio­teca de Stat, folosea eficient timpul şi îi rămânea destul şi pentru dispute şi provocări. Avea o satisfacţie răutăcioasă când reuşea să te surprindă cu o noutate. În anul II am fost colegi de cameră şi dacă nu intervenea al treilea coleg, m-ar fi tăiat cu o foarfecă, pentru că n-am fost de acord că Rodica D., colega de grupă de care se îndrăgostise, era cea mai frumoasă fată din an. Nu putusem să fiu de acord, pentru că nu era, adevăr recunoscut şi de el mai târziu, când idila se terminase. Am rămas prieteni. Nicolae Gorun a ţinut mai multe neveste, a avut o viaţă complicată, a coalizat împotriva lui o armată de veleitari. A scris vreo 15 cărţi şi a ajuns profesor universitar de ortopedie, academician, n-a ratat nimic din ce se putea obţine prin muncă. Avea 60 de ani când i-a apărut o carte de poezii, Anotimpul iubirii, retipărită în mai multe ediţii, recenzată laudativ, printre alţii, de Constantin Dimoftache, alias C.D. Zeletin, fost coleg de facultate, apreciat sonetist, eseist şi om de cultură, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Mai notez dintre truditorii nocturni din biblioteca de la cămi­nul din Sărindar pe Nelu Tudor, o adevărată maşină de memorat, perfecţionist, pedant, a optat pentru neurologie, a ajuns şeful Sec­ţiei de Recuperare Neuromotorie la Spitalul Gh. Marinescu din Bucureşti, a avut şi el necazuri cu un cronicar sportiv, medic pen­tru ziarişti, neurolog în timpul liber, râvnitor la postul de şef de secţie, deţinut de dr. Ion Tudor.

Târziu, în noapte, se îndreptau spre camerele lor din cămin un coleg cu un an mai mare, Voicu, nume de familie, şi Lucica, o cole­gă de an, prieteni dinainte de intrarea în facultate, apoi soţ şi soţie. El este, sau era, dacă nu s-a pensionat, chirurg la un spital din Galaţi, iar Lucica, internistă la acelaşi spital. Dacă îi nedreptă­ţesc pe unii colegi de cămin, Nelu Moca de exemplu, este pentru că plecau înainte de miezul nopţii, oră ce despica zilele, dar şi vocaţiile nocturne către învăţătură.

În organizarea timpului eram obligaţi să rezervăm multe ore activităţii social-obşteşti, notată la toate examenele şi concursurile profesionale: externat, internat, secundariat, specialitate, primariat, doctorat. De cele mai multe ori, reuşita era condiţionată de nota primită pentru activitatea politică şi social-obştească. Absenţa la cursuri sau lucrări practice putea fi motivată sau tolerată, pe când absenţa de la şedinţele U.T.M., de asociaţie a studenţilor sau de sin­dicat, aveam şi aşa ceva, era interpretată ca atitudine duşmă­noasă faţă de politica partidului. Spre deosebire de şedinţomania monotonă din liceu şi de la sate, prilej de repetare rutinieră a unor banalităţi, şedinţele mediciniştilor deveneau câteodată adevărate con­fruntări. Mult timp n-am înţeles rostul încrâncenărilor, înfie­rărilor, excluderilor, toate având, ca temei formal, ataşamentul fată de doctrina marxist-leninistă, interpretat de fiecare într-un mod per­sonal, greu de argumentat, imposibil de negat. Am asistat la răsturnări spectaculoase, la incriminări şi reabilitări, toate ieşite de sub mantaua vigilenţei revoluţionare şi a moralei proletare. L-am văzut pe tovarăşul H., secretarul Comitetului de Partid al Institu­tului de Medicină şi Farmacie, prezidând şedinţa Comitetului U.T.M. al Facultăţii de Medicină cu picioarele pe masă, vorbea în numele partidului şi nu putea să fie contrazis decât cu preţul accep­tării calităţii de duşman al poporului. După doi ani a plecat să construiască societatea socialistă în America; se pare că n-a reuşit sau a renunţat, dar nu s-a mai întors.

În sprijinul autenticităţii informaţiilor, ţin să reamintesc pro­mi­si­unea de a spune adevărul, chiar cu preţul sacrificării virtuţilor literare moderne, dacă virtuţi se cheamă trivialităţile şi exhibiţiile postmoderniste ridicate la rang de experienţe artistice novatoare. Am pierdut multe seri, prelungite deseori până după miezul nopţii, la numeroase şedinţe de îndoctrinare. Am fost ales în aşa-zisele organe de conducere, pentru că aveam origine sănătoasă (sic!), învăţam bine şi vorbeam convingător, pe linie, la şedinţe. Naivitatea, zestre ereditară, a avut nevoie de timp până să se transforme în înţelep­ciune. La următoarele alegeri n-am mai rezistat, n-aveam susţinere la nivelurile superioare şi incomodam prin opoziţia faţă de impos­tură şi printr-o bună-credinţă deranjantă. Mi s-a reproşat neînţele­gerea principiului marxist după care teoria e teorie şi practica e practică, teoria poate fi ocolită, dar practica poate să şi omoare. Reproşul n-a rămas fără consecinţe. Toţi tovarăşii mei din Comi­tetul U.T.M. al Facultăţii de Medicină au ajuns profesori univer­si­tari, pe când cariera mea universitară s-a rătăcit pe drumul armoniei dintre teorie şi practică, drum pe care n-am ştiut să umblu. Nu privesc înapoi cu mânie, nu eram potrivit pentru politică, de vină au fost pălmaşii din satul meu, Cremănari, moştenii, în zestrea lor genetică negăsindu-şi loc minciuna şi carierismul.

Cei şase ani de facultate au fost bogaţi în întâmplări, amintirile defilează în oglinda virtuală a memoriei, purtând fiecare un mesaj, dar şi marca subiectivităţii. Mi-e teamă să le resuscitez, dacă le-aş încredinţa cititorilor de astăzi nu sunt convins că ar mai încălzi percepţia şi imaginaţia până la temperatura la care au fost trăite. S‑au schimbat între timp mai multe generaţii, diversionişti trimişi să compromită arta au reuşit să pervertească gusturile, entuziasmul renascentist şi romanic e perimat, realismul, de toate felurile, este fotografie banală, sentimentele şi ideile sunt dispreţuite, abando­nate, lăsând locul dezmăţului falic, sodomismului, extazului tantric şi, mai rău, nihilismului ucigător. Ce ar face un cititor actual cu amin­tirile mele, acum, când literatura este locul unde mizeriile ome­neşti sunt „cântate” în versuri exhibiţioniste despre WC-uri pictate cu spermă cărămizie, de prostatic suprainfectat, când literele sunt puse să juiseze proslăvind limbi ce mestecă secreţii infec­tate cu anaerobi, purulente, în guri nespălate cu premeditare, din orgoliul poetic, când o admirată poetă, o ardeleancă, se laudă în versuri cu masturbaţiile şi orgasmele sale? Am să limitez deci resuscitarea fru­moaselor amintiri din studenţie, am să mă opresc la câteva întâm­plări cu semnificaţie istorică, trăite de generaţia pedepsită cu blestemul dictaturii comuniste. Voi încerca să nu învinuiesc pe nimeni, ştiu că vocaţia creştinului este iertarea şi că mi-am asumat o parte de răspundere pentru tot ce s-a întâmplat când am optat pentru evitarea jertfei. Îl rog pe respectabilul cititor, nedreptăţit de unele întârzieri şi rătăciri ale resuscitatorului, să aibă îngăduinţă cel puţin egală celei acordate tabloului intitulat „Pătrat alb pe fond alb”. Dacă mi se va acorda bunăvoinţă, voi fi mulţumit, dacă voi fi criticat sau lăudat, voi fi de două ori mulţumit, înseamnă că am declanşat o reacţie emoţională.

Şi o ultimă adăugire: orice meserie începe cu ucenicia şi se termină cu muzica bocitoarelor, singurele vrăjitoare admise pe ulti­mul drum. Mă văd deja în compania lor şi mă înfior, ca în faţa unei pagini reuşite de literatură.

 

*

În afara întâlnirii din grupe, unde relaţiile se înnodau şi se dez­nodau după afinităţi şi interese, aveau loc întâlnirile din amfiteatrul mare al Facultăţii de Medicină Generală, unde profe­sorii prezentau cursurile teoretice. Amfiteatrul fusese bine conce­put, vocea profesorilor se putea auzi din toate colţurile dacă se respectau două condiţii: 1) să fie linişte în sală, 2) profesorul să aibă o voce puternică şi o pronunţie satisfăcătoare. La început, aşezarea în bănci s-a făcut în ordinea sosirii, cei interesaţi veneau înainte de începerea cursurilor, cei comozi şi mai puţin interesaţi ajungeau după ce amfiteatrul era deja plin şi găseau locuri numai la balcon, unde aveai nevoie de ochi ageri şi auz performant. La drept vorbind, auditoriul balconului venea pentru prezenţă, foarte bine urmărită de asistenţii catedrelor, prezentată profesorilor la examen şi cu mare pondere la notare. După un timp, nu mult, ocuparea locurilor a devenit relativ stabilă, cei din primele bănci erau mereu aceiaşi, iar cei de la balcon se constituiseră în gaşca celor ce-şi completau somnul în amfiteatru.

Toată viaţa m-a urmărit blestemul întârziatului, moştenit de la un înaintaş certat cu timpul. Ajungeam în ultimul moment la şcoală, la cursuri, la gară, la întâlniri, un obicei început la venirea pe lume, respectat ulterior, o adevărată performanţă. Cu toate că îmi propuneam să nu alerg pe ultima sută de metri, nu reuşeam să ajung decât în ultima clipă şi să mă bucur că am ajuns. Handicapat de miopie, pentru care n-am purtat ochelari decât după ce am deve­nit conducător auto, şi de hipoacuzie, rezultat al numeroa­selor otite din copilărie, am căutat şi am găsit salvarea la colega Zenaida, o statuie vie a punctualităţii. Ea era, de regulă, prima sosi­tă în amfiteatru sau la sala de lucrări practice, iar la rugămintea mea, care n-a avut nevoie să fie reînnoită, îmi păstra un loc în prima bancă. Nu eram printre cei ce luau notiţe bune, hipoacuzia era greu de compensat de bunăvoinţa Zenaidei, dar, oricum, reu­şeam să notez destule informaţii şi, mai ales, aveam un fel de a da coerenţă celor auzite şi de a reţine esenţialul. Pentru examene era de ajuns să confrunt ceea ce notasem cu notiţele Zenaidei sau ale lui Nae U. Uf! Bine că am spus-o şi pe asta, îmi stătea pe suflet, cer iertare dacă am plictisit.

În primele două bănci din stânga ale amfiteatrului, loc tradi­ţional ocupat de o anumită orientare politică, se aşezaseră, proba­bil ca să deruteze, cei ce credeau că sunt elitele şi manifestau o netă orientare conservatoare, deci de dreapta. Notez câteva nume incomplete, din grija de a nu fi suspectat de partizanat sau, mai rău, de resentimente: Dumi V., zis şi Grasu’, Anca T., zisă şi Vulpiţa, Bebe S.-Bâlbâitu’, Dan A., nepotul generalului proscris, Gigi I.-Pucioasa (îşi adăugase la nume localitatea în care se născu­se; un tip pedant, atotştiutor, oportunist, a făcut carieră de psihia­tru folosind diploma de psiholog), Dan S., un brunet cu ochelari, inteligent, ponderat, a fost arestat după mişcările din Ungaria, Aristotel T.-Grecu’, inteligent, şiret, ca toţi grecii, şi alţii, mai puţin individualizaţi, nu le mai caut numele, dar nu pot să trec peste cel mai important cuplu, Tita Chiper şi Saşa Ivasiuc, viitorul prozator, după ce a urmat cursuri speciale la Jilava şi a renunţat la medicină. În jurul lui Saşa se adunau numeroşi colegi, aparent interesaţi de umorul şi verva lui, aparenţă ce urma să fie pusă la îndoială după ce a fost arestat.

N-aveam loc în grupul de elitişti şi, cu sinceritate, nu prea gustam ironiile ardeiate ale grupului pe seama unor colegi modest îmbrăcaţi, veniţi de la sate. Aroganţa de „orăşean” mi se părea nejustificată, ea nu le-a servit, de altfel, la examenele ce au urmat, când „ţăranii” s-au dovedit mai bine pregătiţi la anatomie şi la fiziologie decât multe „elite” bucureştene.

Anturajul era limitat, colegii de grupă, nu toţi, şi colegii de cămin, majoritatea veniţi de la sate, ambiţioşi, inimoşi, luminoşi, mai ales pe dinăuntru, pentru că aspectul la vedere lăsa de dorit din cauza dotării vestimentare limitate, nu mai mult de două cămăşi la un singur costum. La reorganizarea grupurilor după calitatea şi numărul costumelor m-am autodistribuit în tabăra celor fără palton, monocostumaţi, dar harnici, constituită în jurul lui Nicu Gorun, olteanul tenace, provocator, ajuns repede dicţionar ambulant de anatomie, impulsiv, insensibil la aroganţă, reprezentant tipic al moştenilor din Stoina natală, devenită referinţă pentru nobleţea naturală şi eficientă a oltenilor. Ni s-au alăturat şi câţiva orăşeni din provincie, printre care Tomiţă Harasim, moldovean din Boto­şani, mărunt, dar voinic, numai fibră şi spirit. Tomiţă îmi va deveni cel mai bun prieten din anii de facultate şi amintirea lui cere să fie resuscitată într-un capitol aparte.

 

Galeria de portrete a unor colegi de facultate, păstrată de memorie, se cere alăturată unui peisaj din curtea Facultăţii de Medi­cină Generală din Bulevardul Ardealului, rebotezat mai târziu cu numele primului prim-ministru comunist, Petru Groza, o ciu­dată ofrandă originii lui ardelene. Cel mai potrivit fundal pentru acest peisaj era grădina din faţa facultăţii, cu alei şi bănci printre ronduri de flori, cu tineri flămânzi, nedormiţi, obosiţi, obligaţi să parcurgă zilnic distanţe lungi între catedre şi amfiteatre, să-şi oblojească nevoile lacome şi nesatisfăcute de iubire, să îndure ironiile şi cinismul unor asistenţi neîndurători, adevăraţi vătafi moderni, să-şi ascundă neputinţa şi disperarea în faţa avalanşei de cursuri, manuale, tratate, noţiuni şi nume, toate obligatorii la con­frun­tarea cu profesorii examinatori. Stăruie în amintire şi nu pot lipsi din portrete paloarea şi tristeţea celor ce, în halate albe, ieşiţi din sălile de disecţie, se străduiau să schimbe mirosul de cloroform cu cel de floare, să se elibereze de senzaţia de lehamite prin preaplin, de veştejirea motivaţiilor şi apetitul scăzut de memorare a nume­roaselor apofize, fosete, orificii şi raporturi, a oaselor, muşchi­lor şi viscerelor.

— Cum stai cu acromionul? lansa provocator un elitist.

— Care? Din dreapta sau din stânga?

— Ce dreaptă? Unde vezi tu dreaptă? Nu vezi că toţi au trecut pe stânga?

— Uitasem, bine că mi-ai adus aminte. Mai bine mă întrebai cum stau cu manubriul, că e pe centru, pe linie.

Căminiştii îi ascultau cu rezerva celor ce n-aveau chef de glu­me cifrate, ei aveau probleme cu chiorăiala maţelor şi numărau orele până la masa de prânz. Lupta cu timpul avea program strict, deşteptarea devreme, masa, drumurile lungi cu mijloacele de loco­moţie din dotare, cursurile, seminariile, şedinţele. În luptă cu zilele şi orele, unui student conştiincios îi rămânea puţin timp pentru alte tentaţii ale Capitalei, teatrul, opera, Ateneul, despre care elitele snoabe discutau cu o evidentă aroganţă.

 

Sursa foto: wikimedia.org, Arcimboldo – „Bibliotecarul”

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest