Resuscitarea de portrete ale colegilor de grupă ar fi incom­pletă şi nedreaptă dacă n-ar include şi scurte crochiuri ale celor din grupa 31, cu care ne întregeam la lucrările practice şi seminarii, constituind aşa-zisa grupă mare.

Anişoara C., olteancă de la Drăgăşani, ochelaristă, rafinată, vese­lă, optimistă, bine dotată cu organele maternităţii, avea tot­deauna o întâmplare de povestit, de obicei aventuri cu numeroşi curtezani, niciodată prezentaţi. Nu se omora cu învăţătura, avea pentru asta o explicaţie liniştitoare: „Nu scapă ei de mine, o să mă treacă şi când voi fi doctoriţă n-o să mă întrebe nimeni ce note am avut”. Avea dreptate; a terminat facultatea, a ajuns o bună oftal­mologă şi o mamă fără cusur.

Valerică. C., model pentru tipul de bărbat viril, păros, brunet, musculos, nu prea înalt, bine aşezat pe picioare, cu părul negru lucitor, uns cu uleiuri. Când răspundea la examene, surprindea prin tăria vocii şi dicţia precisă, convingătoare. Îi plăcea să pozeze în Adonis, se oglindea în ochii fetelor, cerşea complimente, a rămas pentru toată viaţa legat de secretele feminităţii, ca specialist ginecolog.

Geta D., o bondoacă impertinentă, poreclită de Nae Păpuşa fără inimă, mască a indiferenţei ostentative, a fost, de la început, purtătoarea de mesaj a diferenţei dintre bucureşteni şi restul ţării. Gerul din privire era o traducere personală a primelor cuvinte din motoul scris pe poarta infernului: „Lăsaţi orice speranţă…” Victima nevinovată a îngheţului din ochii Păpuşii fără inimă a fost cel mai bun prieten al meu din timpul facultăţii, Tomiţă H.

Geta încerca să-şi justifice absenţa empatiei prin rezultate bune la examene. A reuşit un timp, apoi a obosit, a eşuat în izolare şi depresie. Şi-a primit pedeapsa prin anul V, când a făcut o pasiu­ne neaşteptată pentru un coleg de cea mai pură extracţie rurală, un tip rămas la prima lui dimensiune, aceea de ţăran, s-au şi căsătorit, întru desăvârşirea pedepsei, apoi au divorţat, nu se putea altfel, Geta şi-a consumat decepţia în singurătate, colegul a căutat o soţie pe măsura lui, dacă m-ar fi întrebat, l-aş fi sfătuit să se instaleze medic de circumscripţie în satul natal, să se însoare cu învăţătoarea cea nouă, să facă mulţi copii, să uite că a fost însurat cu Geta.

Costică L., Colonelul, nume primit după ce s-a transferat la medicină militară, oltean de pe lângă Târgu-Jiu, scund şi îndesat, complexat de o acnee juvenilă persistentă, student sârguincios, bun coleg, disponibil pentru aventuri cuminţi. Opţiunea pentru cariera medicală militară a fost consecinţa sărăciei şi a greutăţilor materiale. Îmbrăcat în haine militare, bine hrănit, cu solda de sublo­cotenent şi apoi locotenent în buzunar, Costică şi-a aban­do­nat complexele, a rezolvat şi problema acneei şi a devenit disponi­bil pentru aventuri mai deocheate. A ajuns, cu adevărat, la gradul militar anticipat de noi, ca specialist în explorări funcţionale şi medicină de laborator.

Valeriu P.-G., iniţialele reprezentând cele două nume de fami­lie, prezentate de Valerică în diferite variante genealogice. Venea dintr-un sat vecin cu cel al lui Moromete, avea multe dintre calită­ţile şi, să zicem, viciile eroului predescian. În primul rând, avea o foarte bună părere despre sine, găsea argumente: intrase fără examen la facultate, pentru că terminase liceul cu media maximă şi avea un răspuns personalizat la toate problemele. Când l-am con­fruntat cu limitele, mai ales culturale, ale locului de baştină şi i-am oferit variante, mi-a acordat statut de Mefisto, m-a acuzat că încerc să-l complexez, să-l destabilizez, numai că el nu se va lăsa înşelat ca Faust, va rezista ca Iisus Hristos! Auzi blasfemie! Numai în Teleorman se poate păcătui din trufie creştină. A eşuat ca Faust intransigent, n-a creat o religie, a făcut carieră de păcătos banal, în calitate de chirurg şi de director al unui spital judeţean. L-am revăzut şi a recunoscut că a mai cochetat şi cu diavolul.

Petrică R. a apărut la câteva zile după începutul facultăţii, ca o ilustrare vie a strămoşilor omului, o prezenţă insolită printre stu­denţii Facultăţii de Medicină. Faţa cu vârstă biologică mai mare decât cea cronologică, cu forme ascuţite, piele pe os, cu ochi exof­talmici, vii şi provocatori, cu ţigara între buze şi pachetul de ţigarete „Carpaţi” în mână şi faptul că se afla tot timpul în afara grupului nu lăsau prea multe speranţe pentru performanţele orga­nului din cutia craniană. Din poziţia lui, marginală, aparent neutră, Petrică era însă un bun observator, privea şi asculta fără să spună ce gândeşte şi numai când vocea guturală, de fumător înrăit, lansa sentinţe şi asocieri de cuvinte surprinzătoare, toţi ochii se concen­trau asupra lui. Cu o logică fără cusur, limpede ca apa râului de munte, cuvintele-idei ieşite din gura şi mintea omului-maimuţă se constituiau în argumente irefutabile. I s-a recunoscut fără întâr­ziere statutul de om foarte inteligent, compensaţie a zgârceniei naturii, în ceea ce priveşte trupul. Am crezut mulţi ani că modestia sinceră a lui Petrică se explica prin complexul fizicului; mă înşe­lam. În anul IV, după examenul de radiologie, Petrică şi-a dezvă­luit secretul printr-o zguduitoare criză de epilepsie.

Deşi avea note bune şi putea să aleagă un judeţ din jurul Capitalei, era bucureştean, a ales Tulcea, a mers în Deltă, la Mahmudia, s-a îndrăgostit de o lipoveancă, fata nu l-a vrut, a înce­put să bea tărie, să amestece epilepsia cu beţia, a plecat de la Circa Sanitară Mahmudia şi s-a izolat pentru totdeauna la leprozeria din aceeaşi localitate.

Magda T., Aiurita, după numele dat de naşul Nae, era, când s‑a prezentat ca studentă la medicină, o brunetă subţirică, înăltuţă, codană şi o involuntară actriţă de comedie, distribuită într-un rol de nonconformistă, exagerată în tot ce făcea, nemulţumită, afec­tată, convinsă că nu e înţeleasă, supărată că nu poate să convingă. Balanţa între dorinţă şi iluzie era tot timpul dezechilibrată. Din tuşele de culoarea literei, descrise mai sus, rezulta un contrast deran­jant, o pată căzută, din întâmplare, pe tabloul aproape termi­nat. Şi-a început partitura printr-o agresivitate prost mascată împo­triva nebucureştenilor, a vrut să se redreseze şi a rămas undeva la mijloc, într-o poziţie incomodă. Cu timpul, s-a constatat că, din­co­lo de învelişurile artificiale, Magda avea un suflet generos, sensibil, era o fată de caracter, serioasă, subminată de temperamentul histrio­nic, care o plasa tot timpul în zona extremelor. Nu şi-a găsit, din câte ştiu, un partener dispus să caute comori acoperite; e păcat, l-ar fi meritat. A devenit o bună infecţionistă, riguroasă şi exigentă, adevărată teroare pentru colaboratori, apreciată de bolnavi, singu­rii care au înţeles că sub acoperişul rugos se afla un suflet cald. Răutăcioşii i-au spus, mai în glumă, mai în serios, Nebuna. Ar fi avut dreptate dacă ar fi completat cu o precizare: o Nebună frumoasă.

Eliza şi Mitoi, da, aţi citit bine, Mitoi, cu t de la tărăboi, erau prahovence, colege de liceu şi de grupă la facultate, potriveală sau aranjament, care nu se despărţeau niciodată. Eliza era blondă natu­rală decolorată, tot natural, subţirică, fragilă, simbol perfect al discreţiei, nici cu ochii ei nu prea te întâlneai, aşezată lângă Mitoi părea un arac la o tufă de vie, cu struguri grei, plini de licoarea vieţii. Mitoi nu era înaltă, era brunetă, cu schiţă accentuată de barbă şi mustaţă, bine înfiptă pe picioare, tipul de fată băieţoasă, gata să te înfrunte la nevoie. În cei şase ani de facultate, cele două n-au avut nevoie de alte prietenii, îşi ajungeau una alteia. Nu ştiu ce au făcut după terminarea facultăţii. Am auzit că prin anul V Eliza îşi găsise un curtezan.

Al zecelea din grupa 31 era Tomiţă Harasim, cel mai bun prie­ten al meu din timpul studenţiei. Portretul lui nu poate fi un crochiu, ar trebui să fie un tablou, o sculptură, o statuie, şi mă tem că literele nu-mi vor fi suficiente.

Explicaţia prieteniei mele cu Tomiţă n-ar putea să fie înţeleasă decât după o scurtă prezentare a disponibilităţilor afective ale colegilor din grupele 32 şi 31.

Personalităţi puternice, colegii din grupa 32 au stabilit legături limitate, astfel că grupările se reduceau la perechi, de obicei de acelaşi sex. Pepy, alintată de Nae Pitica, s-a împrietenit cu Anca, rebotezată de acelaşi Nae Lungana, pentru a confirma teoria că extre­mele se atrag. Nae, ardeleanul, a rămas la Aurică, olteanul, primul cunoscut şi plăcut, beneficiind şi de reciprocitatea prag­matică a celui mai echilibrat dintre colegii din grupa 32. Anişoara se sprijinea încă de umărul lui Lili, Puşi şi Fănică se aşezau alături, fără să se apropie prea mult, Zenaida se afla când cu unii, când cu alţii, când singură, iar Gelu continua să rămână fidel genţii sale cât o valiză. În ceea ce mă priveşte, cu toată dorinţa de a-mi satisface valenţa prieteniei, nu vedeam nicio ofertă. După câteva zile de tatonare, am înţeles că va trebui să caut un partener în grupa vecină, 31. Apropierea de Tomiţă a fost una naturală; şi eu şi el rămăseserăm în afara perechilor.

 

Rareori ne este dat să vedem o flacără gata să ardă cu atâta inten­sitate, cu preţul automistuirii, ca viaţa colegului Tomiţă Harasim. Era unicul fiu al unui cuplu de învăţători din Botoşani, copil dorit, intrat în casa părinţilor destul de târziu. Când a venit la facultate, la Bucureşti, părinţii erau deja pensionari. Nu-l favori­zase destinul cu un fizic pe măsura sufletului, avea numai 1,67 m, faţă pistruiată, ochi mari, insistenţi, aflaţi într-o uimire şi căutare permanente, un mers săltăreţ, gata să se transforme în fugă. În ciuda fizicului, defavorizat de providenţă, Tomiţă era un bun sportiv, alergător pe distanţe scurte, săritor la înălţime, la lungime, la triplusalt şi cu prăjina, câştiga toate concursurile de alergări şi sărituri la orele de educaţie fizică. Trupul lui fragil, ascetic, fără strat adipos, muşchi înşiraţi pe oase, era compensat printr-o vigoa­re remarcabilă şi printr-o voinţă gata să înfrunte orice obstacol. Graiul moldovenesc, molatic, insinuant, penetrant, avea darul să convingă prin sinceritatea mesajului. Era stabil în prietenie, exi­gent, meticulos, desena şi caligrafia cu o rară măiestrie. Învăţătura îl cam plictisea, îşi umplea timpul liber cu tot felul de activităţi inventate, fără proiect pe termen lung. I-a plăcut Geta D., colega de grupă, a vrut să lege cu ea o prietenie, îmi vorbea despre ea, îi găsea calităţi, o idealiza. Am încercat să-l temperez, n-am reuşit, a început să-i facă o curte insistentă şi a fost întâmpinat de frigul polar din capul Păpuşii fără inimă. Impactul a fost foarte dur, sân­gele cald a suportat greu îngheţul, inima lui a avut nevoie de multe zile ca să-şi revină, a lipsit de la cursuri o săptămână. Am fost confe­sor şi curant, am reuşit să-l vindec explicându-i terapia prin indiferenţă ca antidot al lipsei de empatie. Boala a recidivat în anul următor, când a venit de la Botoşani fiica profesoarei lui de limba rusă, Rodica P. De data aceasta, nu frigul, ci focul a devenit agent patogen, frumoasa moldoveancă pricepându-se de minune să-l aţâţe prin mijloace de încurajare perfidă combinate cu stârnirea geloziei. Noua formă clinică de iubire neîmpărtăşită a fost mai greu de tratat, bolnavul nu mai reacţiona la mijloacele confesive, avea nevoie de un şoc terapeutic şi după multe suferinţe l-a avut. Rodica l-a sacrificat pe Tomiţă pentru un coleg de la medicina mili­tară, fălos pe dinafară, găunos pe dinăuntru. Terapia salvatoare a venit tot din Moldova. Invitat la nunta unei verişoare, Tomiţă a cunoscut-o pe viitoarea soţie, studentă la Facultatea de Pediatrie din Iaşi. În anul următor, s-a şi mutat la Iaşi, s-au căsătorit şi au fost repartizaţi împreună la o circumscripţie medicală pe lângă Botoşani şi apoi chiar în oraş, el ca igienist la Sanepid, soţia, ca medic pediatru.

Descrierea sumară a traiectului matrimonial şi afectiv al celui mai bun coleg de facultate nedreptăţeşte personalitatea complexă a omului cunoscut de mine ca student. Tomiţă era un foarte bun prie­ten, un om de caracter, echilibrat, în ciuda entuziasmelor lui, critic sever, niciodată nedrept, răzvrătit, fără să fie anarhist, cu puncte de vedere personale, ordonate în demersul logic, consec­vent, dar nu intransigent în sensul leninist. Avea un scris citeţ, mărunt, uşor descifrabil, cu litere de elev silitor, învăţate de la părinţi în şcoala primară, îi plăcea să scrie şi să deseneze, era ordonat şi minuţios până la amănunte. El a fost oglinda în care priveam şi vedeam cât de urâţi putem să fim când încercăm să ne ascundem păcatele.

Am pierdut mult timp cu şi din cauza lui Tomiţă, am jucat cărţi, licitaţie, popa prostu’, şeptic şi chiar poker. De la el am învăţat să fumez, deşi nu suportam fumul de ţigară, mă înecam, îmi spunea că aşa e la început, însă după un timp plăcerea de a fuma devine o mare plăcere a vieţii. Am încercat şi eu plăcerea, însă n-am ajuns la starea de euforie de care îmi vorbea el. Eram nedespărţiţi, la facultate, la cămin, la terenul de sport al facultăţii şi la stadioane, ca spectatori. De la el am învăţat toate recordurile de atletism, naţionale şi mondiale, nume de mari sportivi, mai ales atleţi, am fost nelipsiţi de la Campionatele Internaţionale de Atle­tism ale României, i-am văzut alergând pe Emil Zatopek, pe Vladimir Kuţ, pe Alain Mimoun, adevărate legende, i-am văzut, zburând peste ştachetă, pe Ioan Söter şi Iolanda Balaş, l-am văzut pe Bob Gutovschi stabilind recordul mondial la săritura cu prăjina, pe Dick Fosbury, inventatorul stilului de săritură în înălţime ce-i poartă numele, folosit ulterior de toţi marii specialişti ai probei. Am fost martor la numeroase recorduri naţionale şi mondiale, n‑am lipsit de la niciun meci al echipei naţionale de fotbal. Am înşirat toate cele de mai sus din dorinţa de a face doliul după tim­pul pierdut, o zestre valorificată în deficit. Am făcut şi prostii mai mari, am furat pepeni din pieţe, foloseam un scenariu imaginat de Tomiţă, eu începeam o negociere prelungită, ceream informaţii despre originea pepenilor, despre calitate, propuneam un preţ prea mic să fie acceptat, timp în care Tomiţă, independent de mine, examina mai mulţi pepeni, aleşi dintre cei mai mari, jucând rolul de cumpărător serios şi avizat. Când reuşeam să distrag atenţia vânză­torului cu întrebări deranjante, Tomiţă punea pepenele pe umăr şi, ca un cinstit cumpărător, se depărta într-o direcţie bine calculată, pentru a nu fi văzut de către păgubit. Am mâncat mulţi pepeni în acea toamnă, aveam şi invitaţi, până într-o zi, când vigi­lenţa unui vânzător n-a mai putut fi înşelată. A început să strige: „Hoţu’! Prindeţi hoţu’!” Mi-am jucat bine rolul, m-am împiedicat de el, i-am zădărnicit urmărirea, lumea se uita la păgubit cum mă împingea, nu înţelegea ce se întâmplă, timp în care „hoţul” a intrat într-un restaurant cu terasă, a intrat pe uşă şi a ieşit pe fereastra deschisă, a dispărut. De frică, am plecat şi eu, în altă direcţie. Ne‑am întâlnit acasă la Tomiţă şi ne-am delectat cu pepenele furat, nu-l abandonase, de teamă să nu fie identificat de cei pe lângă care trecea. A fost ultimul pepene furat pe care l-am mâncat, prea mare a fost emoţia să nu fim prinşi, ne-a fost teamă să mai încercăm şi altă dată.

Cea mai profesionistă şmecherie imaginată şi pusă în aplicare de Tomiţă a fost falsificarea biletelor de intrare la stadion, la meciu­rile echipei naţionale de fotbal. După modelul unui bilet cum­pă­rat şi neprezentat la intrare, „artistul” Tomiţă desena cu o meticulozitate de invidiat bilete false. E adevărat că îi lua mult timp, dar merita, am văzut multe meciuri cu bilete desenate de Tomiţă.

În sfârşit, nu pot să trec peste o altă aventură artistică şi „sportivă” imaginată de Tomiţă: înfiinţarea federaţiilor sportive (sic!) ale jucătorilor de chibrituri, la început naţională şi apoi, în lipsa unor alte organizaţii şi foruri de nivel internaţional, a fede­raţiilor europeană şi mondială. Sub egida celor trei federaţii, iniţia­torul, autoales şi preşedinte, a hotărât să organizeze campionate naţionale, europene şi mondiale de aruncare a cutiilor de chibri­turi. Tot preşedintele a întocmit şi regulamente ale jocului.

Se aşeza cutia de chibrituri pe marginea unei mese, astfel ca o parte a ei să rămână în afară, şi i se dădea un bobârnac, destul de puternic pentru a se putea învârti în aer. Când cutia cădea cu faţa desenată în sus, „lansatorul” primea două puncte, când cădea pe latura lungă, primea zece puncte, iar când cădea pe latura scurtă, i se acordau douăzeci de puncte. Jocul continua până când cutia cădea cu faţa nedesenată în sus, din acel moment venind rândul altui jucător. Se putea juca în doi, în trei şi în perechi, fixându-se de la început numărul de puncte ce trebuia atins pentru a câştiga o partidă. Inutil de precizat că măiestria lui Tomiţă, savant prezen­tată în regulamente şi concretizată în „stiluri” de aruncare, cu panou, fără panou, cu două sau trei răsuciri în aer şi altele, justifica titlul de mare maestru internaţional, autoacordat, celorlalţi rămâ­nân­du-le titlurile de maestru, naţional sau internaţional, după mode­lul jucătorilor de şah. Federaţia avea şi o revistă săptămânală, numită, bineînţeles, Chibritul.

 

După terminarea facultăţii era mulţumit, avea o căsnicie bună, avea şi doi copii, se specializase ca igienist, era şeful Sanepidului judeţean Botoşani, iar soţia, şefa Secţiei de Pediatrie. L-am vizitat într-o vară, prin anii ’70, eram în trecere spre mănăstirile din Bucovina, şi am povestit, amuzaţi, soţiilor şi copiilor năzbâtiile din anii studenţiei. Doi ani mai târziu, am primit de la Tomiţă o scri­soare lungă, vreo 30 de pagini scrise mărunt. Îmi relata cu lux de amănunte năpasta ce se abătuse asupra lui. I se diagnosticase can­cer de vezică urinară, fusese operat, n-a avut noroc de urolog bun, aşa spunea, suferise din cauza cinismului unor colegi, a anestezis­tului şi a oncologului, pentru plata cărora a trebuit să vândă tot ce avea, maşină, casa moştenită de la părinţi, cărţile. Tristeţea enormă trăită când citeam relatarea necazurilor îndurate de prietenul cel mai bun din studenţie, Tomiţă Harasim, mă determină să opresc resuscitarea amintirilor.

În practica medicală, există un moment dramatic, momentul în care resuscitarea nu mai este posibilă şi amintirea îmbracă hai­nele negre ale doliului. Acest moment a venit la puţin timp de la pri­mirea ultimei scrisori de la Tomiţă. L-am aflat din rubrica publicitară a ziarului „România liberă”.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest