Orgoliul, grăbit ca de obicei, s-a substituit raţiunii într-o seară de toamnă când număram margaretele în grădina gazdei mele de licean.

— Da’ tu ce vrei să te faci? m-a luat prin surprindere Victoriţa, o zvârlugă de fată, numai ochi şi tocuri de pantofi, potriviţi să atragă atenţia dărniciei de picioare primite de la natură.

A răspuns în locul meu orgoliosul păstor de oi din Dealul Bolindeţului.

— Mă fac veterinar! Şi pentru că simţeam că lipseşte ceva, am adăugat: mă fac medic veterinar!

— N-ai curaj să te faci medic uman!

La acest afront provocator, potrivit pentru o fiică a Evei, orgo­liul a ripostat cu promptitudine:

— Eu să n-am curaj? Ei bine, o să mă fac medic uman!

Expresia „medic uman” avea o rezonanţă specială, nu făcea parte din fondul lexical curent, îmi trecuse pe la urechi, fără să acord atenţie înţelesului particular, nu-mi aminteam să-l mai fi ros­tit vreodată, îi păstram numai parfumul valorizant, greu de expli­cat. Răspunsul venise spontan, folosind o logică subiectivă: logica orgoliului rănit. Felul în care am pronunţat cuvintele „medic uman” avea o notă de solemnitate, de asumare a destinului.

Coana Tincuţa m-a privit atent, a văzut cât sunt de hotărât şi a rostit o previziune:

— O să vedeţi că se ţine de cuvânt.

Din acea zi nu mi-au mai spus pe nume, mi-au zis Doftoru’, şi cum vorbele cu gust de ironie trec din gură în gură, mi-a rămas porecla Doftoru’, la început în glumă, apoi din ce în ce mai serios. Nu mi-a displăcut, i-am acordat respectul cuvenit.

Promisiunea făcută în acea seară de toamnă a deceniului cunoscut de istorie ca blestemat a devenit imediat un contract, respectarea cuvântului fiind una dintre primele învăţături primite la „universitatea” din izlaz. Din acea seară, interesul pentru mate­riile de examen la Facultatea de Medicină – anatomie, biologie, fizi­că, chimie –, a trecut pe primul plan, în dauna mai ales a miu­ţelor de fotbal, dar şi a altor distracţii obişnuite la vârsta de 15 ani. Acum, după multe decenii, mă înduioşez de entuziasmul adoles­cen­tin, de metodele sofisticate şi preţioase inventate cu scopul de a-mi ajunge ţinta. Citeam cărţi de nivel superior, le conspectam, le comparam şi optam pentru anumite variante, îmi programam obsta­cole, căutam cele mai potrivite rezolvări şi, deloc lipsit de impor­tanţă, coalizam împotriva mea mulţi adversari, invidioşi sau incapabili să înţeleagă determinarea mea. Adoptasem, fără să folo­sesc discernământul cunoaşterii, romantismul revoluţionar la modă, găseam generoasă propaganda comuniştilor, devenisem agitatorul lor, mă străduiam să-mi justific efortul prin îndeplinirea poruncilor marxiste, menite să ducă la progresul promis, în care credeam.

 

N-am mai luat premiu decât în clasa a unsprezecea, când am rămas cu foştii mei colegi proveniţi din fosta clasă a treia la apli­carea reformei învăţământului, în 1948. Cei proveniţi din clasa a patra au avut posibilitatea să recupereze anul pierdut, printr-un examen special, la sfârşitul clasei a zecea de liceu, reorganizat după model sovietic.

Las neresuscitate multe amintiri de licean, mă opresc doar asu­pra năpastei ce s-a abătut asupra mea în clasa a opta, la prima oră de geografie, unde îl aveam profesor pe dirigintele clasei, tova­răşul Haralambie Dumitrescu. Necazul, cu urmările lui, mi-au venit de la o glumă mai mult decât proastă, dacă se poate spune şi aşa. Am scris pe o bucată de hârtie o vorbă ruşinoasă adresată cole­gului de bancă. Profesorul-diriginte, forţat la repaus vocal de o laringită, m-a văzut şi mi-a cerut, cu vocea stinsă de boală, să-i duc la catedră hârtia. N-am îndrăznit să arăt gogomănia scrisă şi la insis­tenţele profesorului am crezut că e mai bine să o fac să dispară. Cum? Am înghiţit, pur şi simplu, hârtia. Profesorul s-a ridicat în picioare, s-a uitat spre tavanul clasei şi cu o voce ameliorată de supărare, a rostit cu solemnitate sentinţa: „De douăzeci de ani de când sunt profesor, nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva. Vei fi pedepsit cu severitate! Voi fi neîndurător”. Cuvintele profesorului sunt citate fără nicio omisiune sau adăugare. Tot liceul am trăit sub teroarea acestei ameninţări, care până la sfârşit nu s-a concretizat decât cu note de şapte la geografie în cei patru ani de liceu şi la bacalaureat, adică cele mai mici note din cataloagele unde era scris numele meu. Resuscitarea „năpastei”, mi-a plăcut să numesc aşa nefericita întâmplare, se justifică printr-un trist epilog moralizator, petrecut mai târziu, victima fiind distinsul profesor-diriginte.

Îl voi relata când va veni timpul.

 

Am absolvit Liceul Teoretic din Rm. Vâlcea în primăvara anului 1952, în condiţii onorabile, cu toate că în ultimii ani de liceu eram puţin interesat de ce se petrecea în jurul meu, în şcoală, în sat, în ţară, pentru că mi-am concentrat puterile pentru competiţia ce mă aştepta: examenul de admitere la Facultatea de Medicină. Nu ştiam că destinul îmi rezervase poticniri.

Prima decepţie, după terminarea liceului, a fost reacţia secre­tarului de partid din Cremănari. Aflând că vreau să merg la Facul­tatea de Medicină, m-a chemat la el şi mi-a spus că el nu e de acord să mă înscriu la facultate.

— Ce să cauţi tu la facultate, tatăl tău a fost negustor, exploa­tator, acolo se duc copiii de muncitori şi de ţărani săraci.

Nu i-am răspuns, nu ştiam ce să-i spun, de altfel nici n-a aştep­tat răspuns, spusese ce avea de spus şi a plecat. Am încercat să uit incidentul, nu vedeam cum m-ar putea împiedica tovarăşul Trandafir să dau examen la facultate, eram naiv, cele ce au urmat au dovedit că răul se face mult mai uşor decât ne putem închipui.

Pentru înscrierea la facultate era nevoie, printre altele, de o ade­verinţă de stare socială a părinţilor. Tata era rânduit în cate­go­ria ţăranilor mijlocaşi, ai căror fii erau admişi pentru a urma studii superioare. La Primărie mi-au dat, însă, o adeverinţă de chiabur, categorie socială respinsă de toate facultăţile. Am protestat şi mi‑au arătat o adresă proaspătă prin care se aproba trecerea lui Ion Ghiţă din categoria de ţăran mijlocaş în cea de chiabur. Năucit, l‑am întrebat pe tata dacă ştia că este chiabur. Nu ştia. A mers la Primărie, unde i-au confirmat schimbarea de categorie socială.

— Asta numai Trandafir ţi-a făcut-o, are necaz pă tine că vrei să înveţi carte. La Trandafir nu mă duc, nu vreau să cerşesc milă de la o lepădătură, a spus tata.

După câteva zile, am fost chemat la organizaţia U.T.M. din comună, la şedinţă. Acolo era un singur punct la ordinea de zi: exclu­derea unui fiu de chiabur. Am înţeles că era vorba despre mine. A fost o şedinţă lungă, a durat până după miezul nopţii, mulţi dintre cei puşi să vorbească nu erau de acord. Una dintre acu­zaţii era că tata are cazan de fabricat ţuică şi multe vite,
vinde vite­le şi ţuica, deci este un exploatator (chiar aşa!). Gigică Tomulescu, băiatul cel mic al învăţătorului, de obicei retras şi timid, s-a înfierbântat şi a spus:

— Dacă el e chiabur, atunci şi eu sunt chiabur, că şi eu am vite. Toţi sunteţi chiaburi, toţi aveţi vite şi mergeţi cu ele pă izlaz, uitaţi-vă la mâinile lui, sunt la fel ca ale noastre, au băşici de la sapă, uitaţi-vă cum e îmbrăcat, cu pantaloni rupţi şi pantofi cu petece, la fel ca noi, ce chiabur e ăsta?

S-a opus şi Nicu lui Moatăr, a zis că nu e bine să fie exclus un elev care face cinste satului, că a fost premiant la liceu. Au vorbit mulţi, pe unii i-a pus Mitică, tovarăşul secretar, să vorbească, era casa coanei Vicuţa plină, îi obligase să vină, le spusese că prezenţa era obligatorie şi că dacă vor lipsi vor fi pedepsiţi. De frică, cei ce nu vorbiseră niciodată la şedinţe au spus ce li se ceruse, că sunt de acord cu excluderea mea. M-am apărat cât am putut, am spus că mi se face o mare nedreptate, că am fost instructor voluntar la raionul U.T.M. Vâlcea, că mi-am însuşit doctrina marxistă, că am citit cartea Capitalul, (minţeam!, o frunzărisem numai), că mă anga­jez să pun în practică politica partidului. Tov. Mitică mă întrerupea şi-mi spunea că sunt mincinos, că toţi chiaburii sunt mincinoşi. L‑am întrebat atunci:

— De ce vrei, tovarăşe secretar, să mă scoţi din U.T.M. şi să mă faci duşman? Are partidul nevoie de duşmani?

S-a încurcat, n-a ştiut ce să răspundă, mi-a spus că aşa vrea el şi a pus la vot:

— Cine este pentru excludere?

S-au ridicat câteva mâini. N-a mai întrebat cine este împo­trivă şi cine se abţine şi a decretat:

— Cu majoritate de voturi eşti exclus, apoi a ridicat şedinţa.

Toamna anului 1952 a fost cea mai tristă din viaţa mea, deloc săracă în anotimpuri triste.

Îmi era ruşine să mă întâlnesc cu oamenii, mi se părea că se uită la mine ca la un duşman, că sunt gata să mă suduie, să-mi spu­nă chiaburule, să mă alunge din sat, fugeam când se apropia cineva de mine, mă ascundeam, eram convins că tot satul vorbeşte despre chiaburia tatei şi că într-o noapte vor veni cu o maşină neagră să ne aresteze. Într-o dimineaţă le-am spus părinţilor că plec.

— Unde pleci? Tu crezi că e pe undeva mai bine? Oriunde te‑ai duce, te ia la purecat şi pot să te şi aresteze, zicând că eşti un vagabond sau un hoţ.

— Mă duc la Piteşti, la regiune, cer să fiu primit de primul-secretar, îi spun că mi s-a făcut o nedreptate, îi spun adevărul, că vreau să ajung medic şi că te-au băgat la chiaburi ca să nu fiu primit la examen.

— Tu crezi că ăia de la Piteşti sunt mai breji, toţi sunt oameni de nimic, e vremea lor, nici n-are să te primească, tu eşti un nimic pentru ei, ştii vorbele româneşti: „Cine se aseamănă se adună” şi „Corb la corb nu-şi scoate ochii”.

— Dă-mi şi mie nişte bani, că plec, ce să fac aici?

— Dă unde să-ţi dau, ştii că s-au schimbat banii, pă tot ce am avut mi-au dat 18 lei şi mai am 9, ăştia sunt toţi banii, ţi-i dau, da’ nu-ţi ajung nici pentru rată, până la Piteşti.

— Mă duc la Sandu Călinoiu, e locotenent la Comisariat, la Băbeni, dacă are îmi dă, că am stat amândoi în gazdă, la Victor Copilu. Ţinea la mine, zicea că sunt serios, că am citit cărţi multe şi că tatăl lui, Leonică, a fost tovarăş de negustorie cu matale.

— A fost, da’ e mult de atunci, bietul Leonică s-a prăpădit de tânăr, l-a înjunghiat unu’, d-acolo i s-a tras.

Am luat-o peste Câmpul Burdescului, pe marginea pădurii, de teamă să nu întâlnesc un cunoscut, am coborât Dealul Gorganului, îmi plăcea mult poteca de pe coama dealului, unde ascultam melo­dia şoptită a frunzelor adiate de vânt şi respiram parfumul şi aromele pădurii. Am uitat necazurile, nici n-am ştiut când am ajuns la Fălăloaica, nume de poiană cu rezonanţe misterioase de fecioară nefericită, şi am trecut Valea Bisericii, spre pod. Nu m-am întâlnit cu nimeni din sat, am trecut Oltul pe podul de fier con­struit de nemţi în locul unde era înainte vechiul pod plutitor şi am luat-o, prin vărzărie, spre Băbeni. L-am găsit pe Sandu, s-a bucurat că mă vede şi s-a întristat când a auzit ce mi s-a întâmplat.

— Răi oameni sunt şi pe la voi, în loc să se bucure că au în sat un băiat ca tine, îţi fac greutăţi. Cât vrei să-ţi dau? Uite, chiar azi am luat leafa, şase sute de lei.

— Dă-mi o sută de lei, dacă ai, i-am spus aproape şoptit, de teamă să nu-i fi cerut prea mult.

— Ce să faci cu o sută de lei? Îţi dau două, o să mi-i dai tu când o să ai.

Mi-a venit să-l iau în braţe, să-l pup, dar mi-a fost ruşine de soldatul de la poarta Comisariatului. A vrut să-mi dea ceva de mân­­care, n-am mai aşteptat, am plecat la gară, de unde am luat primul tren spre Piteşti. Biletul de tren m-a costat 22 de lei, nu mi s-a părut mult faţă de ce îmi mai rămânea. Spre seară am ajuns la Piteşti, trenul oprea la toate gările şi la toate haltele, ocolea prin Piatra Olt, distanţa era de trei ori mai mare decât pe şosea. M-am dus direct la Sfatul Regional, acolo era şi regiunea de partid, nu ştiam cine e prim-secretar, am întrebat pe portar şi omul m-a descu­sut, aşa cum îmi spusese tata, mi s-a făcut frică, i-am spus, am fost destul de convingător, am văzut că omului i s-a făcut milă de mine şi m-am mai liniştit. Mi-a spus că e mai bine să merg la tovarăşul preşedinte Sandu, e om mai cumsecade, primul-secretar e cam repezit şi-i sare ţandăra dacă aude că tata este chiabur.

— Acu’ e prea târziu, nu mai e nimeni la Sfat, vino mâine dimineaţă.

S-a uitat la mine, a văzut cât sunt de amărât şi m-a întrebat dacă am unde să dorm. I-am spus că mă duc la gară, unde speram să găsesc o bancă.

— Dacă dormi pe bancă, poţi să stai şi în grădina Primăriei, poţi dormi liniştit, că sunt şi eu aici, nu vin derbedeii să te buzu­nărească. Nu e voie, dar ne facem că nu vedem.

Multă vreme după aceea m-am rugat de sănătatea portarului de la Sfatul Popular al regiunii Argeş, pentru că n-am dormit nu­mai o noapte, am dormit trei. Tovarăşul preşedinte era când ple­cat, când prea ocupat, omul din anticamera cabinetului se uita la mine cu duşmănie proletară, cu justificată ură de clasă, după ce aflase cine sunt şi pentru ce am venit. Mi-a şi spus:

— Se vede că eşti neam de chiabur, eşti încăpăţânat, îţi vezi numai interesul tău, nu te doare de soarta clasei muncitoare şi a ţărănimii exploatate de voi.

— De ce vorbiţi aşa? Pe cine am exploatat eu? am îndrăznit să-l întreb.

Nu mi-a răspuns, se uita într-un registru şi după un timp mi-a spus:

— Aşteaptă afară, aici n-ai voie să stai.

Am aşteptat – ce era să fac? –, deşi nu ştiam ce aştept. Trei zile am stat la uşa pe care scria „Sfatul Popular al regiunii Argeş” şi dedesubt, cu litere mai mari, „PREŞEDINTE”. În toate aceste zile nu l-am văzut decât pe omul cu privire aspră, duşmănoasă. L‑am întrebat pe prietenul meu, portarul, dacă tovarăşul preşe­dinte Sandu vine la serviciu şi mi-a spus că vine, dar intră pe altă uşă, prin spate. A treia zi, pe seară, când pierdusem orice speranţă, a intrat pe poartă un tovarăş mai bine îmbrăcat, cu costum, crava­tă, pantofi de lac şi pălărie pe cap. M-am ridicat în picioare şi am salutat. Omul mi-a aruncat o privire, mai mult curioasă, şi după ce a deschis uşa, s-a întors şi m-a întrebat:

— Tu pe cine aştepţi?

— Pe tovarăşul preşedinte Sandu, i-am răspuns, cât am putut mai umil, intuind că cel din faţa mea era cel aşteptat de mine.

— De ce îl aştepţi?

— Vreau să-l rog să-l scoată pe tata de la chiaburi, a fost făcut acum o lună şi nu pot să dau şi eu examen la facultate.

Omul s-a uitat la mine ca la o arătare. I-am susţinut privirea, am văzut pe faţa lui o umbră de omenie, o încercare de înţelegere, şi am continuat să vorbesc. Îmi mergea gura, nu mai ştiu ce am spus, îmi amintesc numai că la sfârşit am pus o întrebare: cum poate să fie cineva şi chiabur, şi membru de partid?

— Cine e membru de partid?

— Tata. E membru de partid din 1947.

Tovarăşul Sandu a intrat în anticamera cabinetului său, am fost sigur că el este, după poziţia luată de duşmanul meu de clasă, mi-a spus şi mie să intru, l-am urmat, am intrat în cea mai luxoasă încăpere văzută de mine până atunci şi mi-a zis să stau pe un scaun. Din spatele biroului, mă privea zâmbitor, bine dispus, por­tretul tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mi s-a părut că mă încurajează.

— Spui că taică-tău este membru de partid. Nu minţi cumva?

— Nu mint, tovarăşe preşedinte, cum aş putea să vă mint pe dumneavoastră? Vă rog să controlaţi.

— Asta o să şi fac, scrie-mi pe o hârtie numele tatălui tău şi comuna. Dacă ai minţit, e rău, dacă ai spus adevărul, dau dispo­ziţie să-l scoată de la chiaburi şi te poţi duce să dai examen. Ai învăţat?

— Am învăţat, tovarăşe preşedinte, şi vă mulţumesc.

M-am ridicat să plec, eram în al nouălea cer, sau pe aproape, tovarăşul Sandu mi-a întins mâna, semn că m-a crezut, şi când am ieşit din biroul lui, am aruncat o privire tăioasă către slujitorul dogmatic al dictaturii proletariatului şi al urii de clasă. Mi-a răspuns cu un zâmbet tâmp. I-am mulţumit prietenului meu, portarul, i-am spus ce mi-a promis tovarăşul Sandu şi omul m-a asigurat:

— Dacă a promis, aşa o să fie, e om de omenie şi de cuvânt.

În cele trei zile cât am stat în parcul Sfatului Popular al regiu­nii Piteşti, n-am mâncat decât pâine şi ciorbă de zarzavaturi la o bodegă, mă costa 1 leu şi optzeci de bani, mi-era frică să nu termin banii, păstram şi pentru tren, acum mi-am făcut din nou socotelile şi am văzut că am pentru o ciorbă de burtă şi pentru o mâncare cu carne. Mulţumit, sătul, m-am grăbit către gara Piteştiului, am prins trenul de noapte şi am plecat spre casă. Pe la patru şi jumătate dimi­neaţa eram la Băbeni, am coborât şi am luat-o la fugă prin vărzărie. Am urcat Dealul Gorganului, unde am fost întâmpinat de toate păsările pădurii, am ajuns la izlazul Dragomireştilor când răsărea soarele, semn bun, mi-am zis, l-am îmbrăţişat şi m-am scăl­dat în lumina lui, alergând spre răsărit, am luat-o pe poteci cunos­cute, am trecut pârăul Miroiului, pe Câmpul Burdescului, am ajuns acasă exact când trecea cu vitele doda Lisandrina, i-am spus „Bună dimineaţa!”, mi-a răspuns şi m-am făcut că nu-i înţeleg privirea iscoditoare, întrebarea nepusă: „Ce a păţit ăsta, maică, s-a ţicnit?” I-am răspuns în gând: „Nu m-am ţicnit, dodă Lisandrină, o să mă fac doctor”.

Tata m-a întâmpinat cu neîncredere, mi-a zis să aştept, să văd cu ochii hârtia. Am plecat repede la Primărie, unde i-am spus prima­rului că ne-a scos tovarăşul Sandu de la chiaburi, s-a uitat la mine şi mi-a spus că el nu ştie nimic, să aştept să vadă adresa de la regiune. Primar era pe vremea aceea un activist de partid, venit din altă parte, omul nu cunoştea sforăriile satului, pentru tot ce făcea se sfătuia cu Trandafir, secretarul de partid. M-am întors acasă cam dezumflat, credeam că ordinul tovarăşului preşedinte Sandu se exe­cută imediat, i-am spus tatei, m-a ascultat şi a dat din cap fără să spună nimic. A doua zi am mers iar la Primărie, unde am aflat că primarul era plecat la raion, pentru instructaj. Vardistul nu ştia când vine, că nu-i spusese. Timp de două săptămâni, am stat cu var­distul la Primărie, era parcă un făcut, niciunul dintre funcţio­narii Primăriei nu venea la serviciu, toţi erau la instructaje. La Trandafir nu m-am dus, de ce să mă duc, el nu lucra la Primărie.

În acest timp, se făceau înscrierile la facultăţi, m-am dus din nou la Sandu Călinoiu şi i-am cerut bani, mi-a mai dat 200 de lei şi am plecat la Bucureşti cu adeverinţa de chiabur. N-am mai mers la Facultatea de Medicină, m-am dus la A.S.E. – Academia de Ştiinţe Economice –, acolo erau locuri mai multe decât candidaţi, speram să mă primească şi cu adeverinţa de chiabur, să spun că tata a fost scos de la chiaburi de tovarăşul Sandu, preşedintele regiunii, spe­ram să impresionez, că o să aduc ulterior o adeverinţă nouă. M-am aşezat la un ghişeu unde nu era niciun candidat, nici nu ştiam ce facultate era, pentru mine era important să intru undeva, să nu fiu obligat să stau în sat, să râdă lumea de mine. Am dat actele unei tovarăşe secretare, mai plinuţă, cu părul coafat după moda timpu­lui, un coc umflat, şi am aşteptat să văd ce-mi spune. Am văzut cum face, dintr-odată, ochii mari, s-a uitat la mine şi mi-a aruncat hârtiile strigând:

— Huoo! Chiaburule! Auzi la el, îndrăzneşte să vină la facul­tate cu adeverinţă de chiabur. Huooo! Să te duci dracului la chiaburia ta, aici nu vin decât fii de muncitori şi ţărani săraci. Exploatatorule! Ieşi afară, că chem Miliţia.

Am strâns umil hârtiile aruncate, m-a ajutat un domn în vâr­stă, omul încerca să mă liniştească, şi sub privirile dispreţuitoare ale tovarăşelor de la ghişee am ieşit din clădirea A.S.E.-ului, dezo­rientat, abătut, nemâncat, umilit. Am luat primul tren spre casă şi după şapte ore am ajuns iar la Băbeni. Am încercat să găsesc expli­caţii pentru necazurile mele, m-am întrebat dacă n-am făcut un păcat de neiertat, m-am oprit în vărzărie la Tătărani şi am îngenun­cheat cu faţa la Răsărit, spre Cremănari. Am spus toate rugăciunile ştiute, am improvizat rugăciuni potrivite situaţiei mele, am plâns cerând ajutor Domnului. Nu ştiu cât m-am rugat, n-am văzut niciun om, n-a trecut nimeni şi totuşi, am simţit tot timpul că ală­turi de mine se afla cineva. M-am ridicat uşurat, încrezător, con­vins că dorinţele mi se vor împlini odată.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest