Acum, înviind amintirile, după zeci de ani, când din întâm­plările vieţii mele n-a rămas decât învăţătura, mă simt îndreptăţit să cred şi să spun din nou că necazurile şi suferinţele sunt încercări folositoare, necesare, prilejuri de confruntare a puterilor noastre cu stihiile lumii, unde am fost trimişi să ne purificăm.

N-am mai mers la Primărie, nu mai aveam de ce, examenele de intrare în facultăţi se terminaseră, stăteam toată ziua în casă, citeam cărţi împrumutate de la domnul învăţător Tomulescu. Atunci am citit primele piese de teatru ale lui Shakespeare, roma­nele Învierea şi Război şi pace ale lui Lev Tolstoi, o carte fără coperte, jerpelită de prea mulţi cititori, al cărei titlu era, cum am aflat mai târziu, Crimă şi pedeapsă, Divina comedie a lui Dante şi multe altele. Lumea cărţilor citite a devenit şi lumea mea, m-am întâlnit cu unel­­titori, cu ucigaşi de regi, cu femei înşelate, cu seducători, cu generali, prieteni şi vrăjmaşi. Am citit, desigur, şi cărţi din literatura sovietică, despre viaţa fericită a omului nou din stepa rusească, de pe malurile lacului Baikal şi mai ales din mirifica Siberie. Rugă­ciunea şi cititul m-au ajutat să supravieţuiesc şi când spun un cuvânt aşa de greu, o fac în deplină cunoaştere a semnificaţiei. Rugă­ciunea şi lectura m-au învăţat să rabd, să duc greutăţi sub care se încovoaie spinarea, să aflu că toate drumurile duc undeva, că românul are o minte de pe urmă, toate se învaţă, dar, Doamne, câtă strădanie ai pus în învăţătură!

Peticul de hârtie prin care eram anunţaţi că, din dispoziţia Sfatului Popular regional Argeş, Ion Ghiţă-Radu a fost scos de la categoria de chiaburi şi trecut în categoria de ţăran mijlocaş a fost adus de vardistul Pârvu după o lună şi jumătate de la expedierea din Piteşti. A rămas mult timp pe masă, inutil.

Am umplut anul de studii pierdut cu experienţă de viaţă com­pen­sând sărăcia de cunoştinţe a celor din jurul meu cu preaplinul nevoilor de adaptare la bogăţia şi rodnicia gândurilor. Contactul cu oameni detaşaţi de idealuri greu accesibile m-a readus în lumea reală, unde suferinţa este depăşită prin ignorare. Am înţeles că vina pentru necazuri şi nemulţumiri se află în rezonanţa exagerată a sensi­bilităţii la întâlnirea cu oameni şi întâmplări faţă de care e bine să rămâi departe. Am înţeles, dar n-am reuşit.

Speranţele de ajutor s-au îndreptat către cel care reprezenta în familia noastră modelul reuşitei şi mentorul meu, către fratele mai mare, naşul Gheorghiţă.

— Du-te la Gheorghiţă, dacă poate o să te ajute, mi-a spus tata, aici n-ai ce face, ne-au pus impozite mari, ne-au luat pămân­tul, n-ai cu ce să te hărăneşti.

*

Angajat în revoluţionarea socialistă a agriculturii, fratele meu se străduia să justifice calitatea de membru al Partidului Comunist, convins de temeinicia doctrinei marxiste, de bunele intenţii ale con­du­cătorilor comunişti ai ţării. Puţini erau, pe vremea aceea, inte­lectualii dispuşi să se opună făţiş politicii partidului, inspirată şi susţinută de puterea sovietică, întărită după cel de al Doilea Război Mondial. Toţi erau convinşi că ruşii, stăpâni ai României, devenită republică populară, vor face legea cel puţin cincizeci de ani, aşa cum se întâmplase şi alte dăţi. La ce bun să te opui, să te sacrifici pentru o cauză pierdută? Deşi nu era intelectual, tata ne-a povăţuit să ne înscriem la comunişti, pentru că toată viaţa noastră o vom trăi sub ruşi. Pentru el, comunist sau rus era tot un drac.

La sosirea în fostul judeţ Muscel, unde fratele meu fusese pro­movat în funcţia de inginer-şef, pentru calităţile de bun organi­zator şi pentru originea socială sănătoasă (!), m-am prezentat în postura de nereuşit la facultate, primită cu surpriză de cel care mă creditase cu o dotare intelectuală de excepţie. La sugestia tatei, am ascuns necazurile din sat, de teamă că s-ar putea răsfrânge şi asupra situaţiei lui. Am fost angajat mai întâi pe post de statis­tician, primeam zilnic de la unităţile gospodăriei rapoarte privind lucrările agricole efectuate, cantităţile de produse agricole recol­tate, le centralizam şi le comunicam telefonic la Direcţia Agricolă Regională. Nu era o muncă grea, dar pentru postul de statistician se cereau studii de specialitate, aşa mi s-a spus, şi am fost încadrat pe post de contabil de casetă. Mi s-a repartizat caseta Materiale, unde se înregistrau toate intrările şi ieşirile materiilor prime şi unel­telor din gospodărie. Nu mă plângeam, deşi aveam în fiecare zi de înregistrat multe sute de bonuri de cumpărare şi consum. Necazul mi-a venit de la contabilul-şef, un bărbat înalt, slab, oase învelite cu piele, mare fumător, tuşitor, aflat în evidenţa Dispensarului Anti­tuberculos al raionului Piteşti şi, mai ales, duşman declarat al tuturor oamenilor sănătoşi din gospodărie. Conflictele repetate cu inginerul-şef erau de notorietate şi prezenţa mea ca funcţionar al serviciului Contabilitate a devenit prilej de noi şicane. Amănuntele n-ar aduce prea multe informaţii, le-aş fi uitat în arhivele prăfuite ale Gospodăriei Agricole de Stat Clucereasa dacă acestea mai exis­tă, în memoria uitată definitiv, dacă nu mi-ar stărui în amintire păţa­nia cu fişa în care înregistram cuiele cumpărate şi consumate de gospodăria de stat. Fişa respectivă se întindea pe multe zeci de pagini, dovadă că se foloseau multe cuie. Într-o zi, şeful mi-a con­trolat caseta şi a stăruit la fişa Cuie. M-a privit cu ochii lui umezi, reci, cu sclipiri de gheaţă, şi am înţeles că trebuie să mă aştept la vreme rea, cu fulgere şi trăsnete.

— Aici lipseşte o pagină, soldurile reportate nu corespund. Ai pierdut-o şi din cauza ta n-am să pot face bilanţul contabil anual. Dacă n-o găseşti, te dau pe mâna Miliţiei şi a Procuraturii, pentru neglijenţă în muncă, pierderea unui act oficial şi sabotaj.

Am luat din mâna lui fişele, era clar că soldurile nu corespun­deau. Cei doi colegi de birou mă priveau îngroziţi, semn că ameninţările trebuiau luate în serios. S-au oferit să caute împreună cu mine fişa, au luat pagină cu pagină toată caseta, au căutat şi în casetele lor, dar n-au găsit nimic. Trei săptămâni a durat calvarul, eram ameninţat în fiecare zi că vor veni Miliţia şi Procuratura, mi se arătau articole de legi şi pedepsele corespunzătoare, dar mai rele decât toate erau insultele şi urletele ce însoţeau ameninţările. N-am avut curaj să-i spun fratelui meu ce mi s-a întâmplat, n-aş fi putut să-i suport dojana şi nici nu voiam să-l necăjesc.

După trei săptămâni, am descoperit că de fapt pagina ce lip­sea se afla pe contrapagina paginii anterioare. De bucurie, am tre­cut peste amănunte importante, cum era faptul că eu nu foloseam niciodată contrapagina, că primul rând nu era scris de mine şi că eu nu făcusem decât să continui o pagină începută de altul. Când i‑am spus fratelui meu, m-a certat şi a mers la contabilitate, unde a demontat provocarea. Zâmbetul parşiv şi satisfacţia diabolică a conta­bilului-şef m-au durut la fel de mult ca ocările. M-am între­bat, nu puteam să n-o fac, de ce mă ura atât de mult. Pentru că eram fratele inginerului-şef, sau pentru că avea acasă doi copii cam nătângi, mai corect spus, handicapaţi?

Cele şapte luni petrecute ca funcţionar mărunt al statului mi-au îmbogăţit experienţa de viaţă şi au rămas înscrise în cartea mea de muncă, de unde au fost preluate la stabilirea vechimii când m‑am pensionat.

La 1 mai 1953, i-am predat contabilului-şef caseta Materiale, împreună cu fişa Cuie completată la zi şi cererea mea de demisie. N-am uitat numele tovarăşului contabil-şef, dar refuz să-l ataşez portretului.

 

Din salariul de 410 lei lunar mi-am cumpărat, în şapte luni cât am fost contabil, un costum de haine, două cămăşi, o pereche de pantofi, ciorapi, rufărie de corp şi m-am achitat de datoria către Sandu Călinoiu.

În cele trei luni şi jumătate rămase până la examenul de admi­tere, m-am izolat într-una din camerele casei de la Cremănari, unde n-am lăsat pe nimeni să intre. Mă trezeam o dată cu soarele, aveam programul lui zilnic, îl respectam, şi mă opream din citit când literele nu mai puteau fi descifrate din cauza întunericului. Lampa de petrol cu fitil nu mi-a fost de folos, din cauza miopiei, ignorate pe vremea aceea şi mult timp după, examenul oftal­mologic şi portul ochelarilor neintrând în obişnuinţele copiilor de la ţară. Cât despre electricitatea promisă de Lenin, n-a ajuns la Cremănari decât douăzeci de ani mai târziu, când Ceauşescu a înţeles că satele româneşti nu sunt proprietatea lui, deci nu le poate desfiinţa.

Părinţii, îngrijoraţi, mai ales mama, se furişau pe la ferestre, încercând să înţeleagă cu cine vorbeam şi ce spuneam, pentru că citeam cu voce tare.

— Mă, Ioane, copilul nostru e bolnav, vorbeşte sângur şi nu să înţălege ce spune.

— Lasă-l, fă, că citeşte pă carte, nu e bolnav, dar nici mult nu mai are. Dacă erau alte vremuri, nu-l lăsam eu să se omoare cu atâta învăţătură, dacă e multă nu e bună, da’ acu’, când n-am ce să‑i mai dau, ce pot să-i fac?

Am învăţat pe de rost cărţile de anatomie şi fiziologie, de chimie, de biologie şi fizică, recitam, ca pe poezii, lecţii întregi, cu voce tare, îmi puneam întrebări, încercam să mă încurc compli­când întrebările, aveam o teamă permanentă să nu uit ceva, când nu înţelegeam căutam în alte cărţi, aveam, credeam eu, toate cărţile după care se putea învăţa pentru examenul de admitere şi o voinţă în faţa căreia nicio piedică nu putea rezista. A fost o vară încinsă ca vatra cuptorului, o încrâncenare împotriva tuturor, n-am ştiut ce se întâmplă în ţară şi în lume, n-aveam radio, n-aveam ziare, de televizor nu se vorbea încă, nu vedeam pe nimeni în afară de părinţi şi de sora mea. Efortul mi-a fost răsplătit la examenul de admitere prin note maxime la toate materiile, în afară de limba rusă. Când am ieşit de la examen, toate materiile în aceeaşi zi, am spus celor aflaţi pe coridor: „Am luat examenul!” S-a făcut o liniş­te ciudată în jurul meu şi l-am auzit pe unul care vorbea în şoaptă: „Săracu’, a luat-o razna!” Nu l-am contrazis, deşi ştiam că greşeşte.

Dacă un eventual cititor îmi va reproşa că am fost lăudăros în această ultimă pagină, îi cer iertare, dar m-am străduit să concen­trez în puţine rânduri o vară întreagă de viaţă trăită la temperaturi ce pârguiesc recolta toamnei.

Memoria anului de patimi 1953 a fost resuscitată, o las pe mâi­ni­le zeiţei Fortuna. Dacă nu va fi încredinţată urmaşilor, reani­matorul n-are vină, el şi-a făcut datoria în limitele competenţei asumate.

 

*

Prea fericit de reuşită, n-am mai avut timp să mă gândesc şi la alte amănunte ale vieţii de student. Am crezut că după un succes aşa de mare voi primi nu numai felicitări, ci şi ajutor de la stat, de la partid, aşa ni se spusese la U.T.M., că pentru tinerii capabili se dau burse, cămine, cantine şi chiar bani de buzunar. Numai că…, întotdeauna apare un numai că, am fost trezit din visare de tata, cu una dintre întrebările lui, totdeauna pragmatice, cu răspuns greu de găsit:

— Da’ cu ce ai să trăieşti tu acolo, la Bucureşti, că eu n-am cu ce să te ajut, ne-au pus ăştia dări aşa dă mari, că va trebui să vin­dem pământul ca să le plătim.

— O să iau bursă, o să învăţ bine şi o să-mi dea.

— Să dea Dumnezeu să fie aşa, da’ eu mă tem că n-o să-ţi dea, că avem venit agricol mare, aşa scrie la registru, şi nu dau bursă decât la ăi cu venituri mici. Nu ştiu dă unde scot venitu’, că nu spun, spun numai impozitu’, adică ce îi interesează pă ei.

M-am interesat şi am aflat că avea dreptate. Impozitul părin­ţilor mei era mai mare decât baremul de bursă. Trecerea de la eufo­rie la disperare nu durează mai mult decât căderea dintr-un pom. Am căzut deci cu viteza dată de gravitaţie. În scurtul timp al prăbuşirii, mi-am amintit o vorbă înţeleaptă, citită odată, nu mai ştiu unde, în Biblie sau într-o altă carte sfântă, spunea că dacă între ridicarea toporului şi căderea capului tâlharul condamnat la moarte se căieşte, i se pot ierta multe păcate. Eu aveam cel puţin o şansă în plus, nu eram tâlhar, fusesem doar condamnat, şi îmi mai rămâ­nea o vreme până la execuţie. De la cine altcineva să cer ajutor decât de la Cel ce-mi trimisese, totdeauna la timp, norocul? Şi de data asta, ca de obicei, el n-a întârziat, s-a prezentat grăbit gândului meu. Mi-am adus aminte că la Administraţia Financiară a raionului Băbeni lucrează vărul Gică. Fără să spun la nimeni, l-am aşteptat seara când s-a întors de la serviciu, i-am spus păsul, m-a ascultat, a privit undeva peste umărul meu, parcă ar fi căutat ceva, şi când s-a uitat la mine, am înţeles că a găsit. Mi-a spus să trec a doua zi pe la el pe la serviciu, o să vadă ce poate să facă. A doua zi am ajuns la Băbeni înaintea lui.

— Cât ar trebui să fie? m-a întrebat.

I-am arătat baremul, a luat o hârtie, o adeverinţă-tip, bătută la maşină, şi a completat-o cu numele tatălui meu, iar la impozit a pus o sumă cu câteva zeci de lei mai mică decât baremul.

— Cum să pierzi tu facultatea după ce ai reuşit? Alţii ar da mult să fie în locul tău.

Cu hârtia în buzunar, am făcut drumul întors, am luat-o, bineînţeles, tot prin vărzărie, pentru că era mai scurt.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest