de Nicolae Radu

Emoţia primei întâlniri cu sutele de elevi ai Liceului „Alexan­dru Lahovari”, larma din curtea şcolii, teama de necunoscut m-au ameţit şi tulburat într-o aşa măsură încât mi-am pus pentru o clipă întrebarea dacă am făcut bine că am plecat din Poiana Bolinde­ţului, unde mă cunoşteau şi firele de iarbă. Deşi nu se uita nimeni la mine, mi se părea că sunt în centrul unei atenţii dispreţuitoare din cauza hainelor mele ţărăneşti şi a opincilor din piele de porc. Iată, însă, că şi de data asta m-a aşteptat norocul. În ultima oră din prima zi de şcoală aveam limba franceză. Profesoara, o doamnă blondă cu mustăţi greu de ascuns, a întrebat la sfârşitul orei dacă ştie vreunul dintre noi Tatăl nostru în limba franceză. Pe atunci, ziua de şcoală începea şi se termina cu Rugăciunea Împărătească. M-am ridicat în picioare şi am spus că eu ştiu Tatăl nostru pe fran­ţu­zeşte.

— Hai să vedem, a zis profesoara, cu o umbră de îndoială în privire.

Cu voce puternică, învăţasem să recit frumos de la domnul învăţător Tomulescu, un mare orator, am spus rugăciunea fără nici o poticnire.

— Bravo! s-a entuziasmat profesoara. Hai cu mine la can­celarie, să te audă şi alţi profesori, să le faci şi lor o bucurie.

Mi-am luat traista şi am urmat-o pe profesoară. Cancelaria era plină de profesori şi le-am spus şi lor Tatăl nostru, la fel de tare ca şi în clasă. A fost încântare mare, se uitau la cămaşa mea, cusută cu arnici, la iţarii de pânză ţesută în război de mama, la opincile frumos croite, închise cu şiret la vârful îndoit, şi nu le venea să creadă.

— De unde ai învăţat tu Tatăl nostru în limba franceză? m-a întrebat domnul director Guşetoiu, un om aspru, întotdeauna încruntat.

— De la domnul învăţător Tomulescu, i-am răspuns mândru.

— Mare învăţător ai avut, tinere elev, bine ar fi să fie mulţi ca el.

Nu e greu de înţeles că, după această primă aventură, am deve­nit o personalitate în liceu, mă opreau elevii din clasele mai mari să le spun şi lor Tatăl nostru în limba franceză, în clasă nu ştiau cum mă cheamă, îmi spuneau „Bă, ăla care ştii Tatăl nostru pe franţuzeşte”, iar colegii, chiar şi orăşenii, au început să se uite la mine cu alţi ochi, să-şi ofere prietenia. N-a lipsit mult să cad pradă înfumurării, norocul meu a fost că n-am avut timp, pentru că mi s‑a năpustit împotrivă invidia, răutăcioasă şi revanşardă, aflată, cum am aflat destul de repede, în firea oamenilor.

*

În acest moment al resuscitării, pentru a nu greşi vreun portret, se cuvine să ne oprim oleacă, să ne uităm în cărţile de isto­rie, să vedem dacă ce este scris are asemănare cu lumea văzută de ochii micului păstor, plecat s-o înfrunte şi, cu un gând nemăr­tu­risit, să prindă rădăcini, să o cucerească.

Nu-mi amintesc ziua în care am aflat că ţara în care trăiam se numeşte România şi că eu sunt român. Poate că nici n-a fost nevoie să aflu, poate că ştiam dinainte cine sunt şi de ce am venit, de ce să caut în cartea timpului o zi a identităţii de neam, după naş­­terea cu trupul, gazda vremelnică a sufletului, nemuritor, româ­nesc. Una dintre primele amintiri ale celui înscris în registrul de naşteri cu numele meu, confirmat de popa Gheorghe prin botez, este destul de jenantă: mă străduiam să înşel vigilenţa publicului, ascunzându-mă sub cămaşa mamei, ca să-mi iau porţia de lapte din ţâţele ei. Aflasem că am fost înţărcat, că ce făceam era interzis, beneficiam însă de complicitatea sursei, informaţiile erau insufi­cien­te ca să mă facă să renunţ. Nu-mi amintesc dacă momentul înţăr­cării definitive a fost un act de voinţă al meu sau a fost punerea în aplicare a unei hotărâri impuse de alţii. Oricare ar fi adevărul, mi se pare justificat să consider acest moment ca începu­tul existenţei mele independente şi asumate, de român. Tot ce am făcut după aceea se revendică din această calitate.

Am aflat, încetul cu încetul, ce este lumea, cine îmi sunt prie­tenii şi neprietenii, ce este al meu şi ce nu este, am aflat că multe, prea multe îmi sunt interzise, că dacă nu învăţ să mă apăr, voi fi pedep­sit, chiar dacă nu sunt vinovat. Am avut norocul să aflu, nu dintr-o interdicţie, ci din experienţe amare, că nu toate fructele, frun­zele, băuturile şi ciupercile sunt bune de dus la gură. Am ştiut, dinainte de a mă naşte, că nu există libertate, pentru că n-am fost întrebat dacă vreau să mă nasc, a fost bine, am scăpat, astfel, de com­plexul culpabilităţii şi al iluziilor deşarte.

Despre Dumnezeu, am aflat, din întâmplare, fără să mi se spu­nă, există, nimeni nu ştia unde, era mai uşor să spui că este peste tot decât să încerci să-l găseşti într-un loc anume. Mă duceau la biserică, unde îl vedeam pe popa Gheorghe, în odăjdiile lui stră­lucitoare, mă închinam, de emoţie şi de frică, nu prea înţelegeam ce spunea cântând, mă mai furau şi gândurile, mă puneau să păcă­tuiesc, să fac planuri lumeşti, mă opream, şi fără să ştiu de ce, poa­te tot de frică, îmi făceam cruce. Mult timp n-am înţeles mai nimic despre religie şi credinţă, nici cei din jurul meu nu cred că ştiau prea multe, se supuneau din obişnuinţă şi din ignoranţă Dogmei: „Crede şi nu cerceta”. Nu văzusem o Biblie, nu cred că erau prea multe în sat, poate nu era niciuna în afara celei de la biserică, ascunsă de popa în altar. Din singura carte de rugăciuni aflată în casă, nu ştiu de cine adusă, am învăţat Tatăl nostru şi Crezul, înain­te de a merge la şcoală, în admiraţia mamei, neştiutoare de carte. Nu mi-a fost greu, învăţasem să citesc urmărind pozele din Abecedarul de oraş adus de fratele meu. Destul de repede am înţe­les şi legătura dintre litere şi cuvinte. Cred că faima bună, dar mai ales rea, a alergat după vechiul obicei al străbunei sale Fama, pe uliţele satului, în ziua în care, la nici şase ani, am ieşit în faţa alta­rului şi am spus Crezul.

Am fost dezamăgit când am aflat că satul meu, pe atunci com­ună, era puţin cunoscut, aş putea spune chiar necunoscut de restul lumii. Dezamăgirea mi-a rămas în gene, în memorie, în suflet, m-a însoţit ca umbra şi a fost motivaţia răzbunării numite „Memorie uitată”. I s-a adăugat, destul de repede, trufia de a fi urmaş al unor strămoşi celebri – dacii şi romanii.

România era, când m-a primit în istoria ei, o ţară prosperă, reuşi­se să-şi adune fiii robiţi de puteri străine, avea aproape o treime de milion de kilometri pătraţi şi peste 17 milioane de locui­tori, majoritatea români din tată în fiu. Regele Carol I, adus de politicieni băştinaşi inteligenţi, reuşise performanţa de a-i obişnui pe boieri să respecte orele de audienţă, iar pe ţăranii dornici de mun­că, să-şi umple hambarele cu cereale, butiile cu ţuică, butoaiele cu vin şi putinile cu zarzavaturi murate. Balcanismul tradiţional, pe drept ironizat de călătorii veniţi din Europa occidentală prin sin­tag­ma „Suntem la porţile Orientului, unde totul este posibil”, şi-a probat vigoarea existenţială, a devenit receptiv pentru altoiul nem­ţesc riguros şi metodic. Se poate spune că deceniul patru al seco­lului XX a fost apogeul procesului de europenizare a Principatelor Române. Nu e deloc întâmplător că în acest deceniu au apărut, au trăit şi s-au împlinit filozofi, artişti, oameni de ştiinţă şi politicieni recunoscuţi de elitele culturale ale Europei. Dar unii zidesc şi alţii dărâmă.

Cuvintele celebrului cronicar Miron Costin „Nu-i omul peste vremi…” s-au dovedit adevărate şi trei secole după ce au fost spu­se, pentru moştenirea Muşatinilor şi Basarabilor. Ca şi în veacurile ce au urmat descălecatelor, noua Românie n-a fost ocolită de pofte cotropitoare, a fost obligată să devină teatru de confruntări, împo­triva voinţei ei. Tirani sângeroşi i-au ciopârţit trupul, despărţindu-i din nou pe cei care, însetaţi de frăţie, plătiseră cu tribut de sânge împlinirea visului de unire. Cele întâmplate în deceniul cinci al veacului XX au fost înregistrate de istorie şi aşteaptă să fie curăţate de impurităţile minciunii aduse cu tancurile, strecurată abil în con­şti­inţa multor români. Ca actor şi spectator, mă simt dator să-i avertizez pe cititorii de istorie că deseori adevărul a fost înlocuit cu propagandă partizană şi că politicienii din zilele noastre continuă să negocieze istoria ţării, sacrificând-o pentru interesele lor mărun­te, fără să ţină seama de suferinţele generaţiilor viitoare.

Am fost contemporan unor evenimente cu semnificaţie majo­ră ale istoriei, am trăit ascensiunea nazismului, opoziţia patriotică a intelectualităţii române la încercarea de deturnare a tradiţiei creşti­ne, compromisă, în parte, de agenţii unor puteri străine, inspira­toare ale unor acte de cruzime neobişnuită la români, dictaturile succesive, ororile războiului, seceta anilor ’45 şi ’46, alungarea monar­hiei, instituţie ce reprezenta pentru români legătura cu divi­nitatea, tradiţia monarhică fiind temelia pe care s-a fondat organi­zarea Principatelor Române, conduse de voievozi, de domnitori, toţi monarhi incontestabili. Am fost martor neputincios al lichi­dării structurilor de rezistenţă ale societăţii româneşti, Armata, Biserica, Justiţia, Învăţământul, la jefuirea ţării, la furtul petrolului, pădurilor şi cerealelor, la uciderea intelectualilor, fizică şi morală, Doamne, la câte grozăvii mi-a fost dat să fiu martor! Nu stărui asupra amănuntelor istorice, nu încerc să le prezint ca motive de revendicare, pentru că portretele promise au un caracter mai mult confesional şi mai puţin juridic. Judecarea şi pedepsirea vinovaţilor o las pe seama istoriei şi mai ales a timpului. Aş fi bucuros ca şi măr­turiile mele să fie admise ca probe, pentru că le încredinţez girul adevărului.

Am prezentat rândurile de mai sus dintr-o obligaţie de con­ştiinţă, sunt şi voi rămâne român şi mă revendic urmaş al mult încercatului popor român. Sunt conştient că nu voi fi pe placul evaluatorilor „moderni” ai literaturii, pentru care orice cuvânt moralizator este lipsit de frumuseţe artistică, văzută de ei ca o exhi­biţie de cuvinte lipsite de intenţie subînţeleasă, de mesaj.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest