Se spune despre viaţa de licean că este cea mai frumoasă; pentru mine a fost mai mult grea decât frumoasă. Numai dacă admitem că şi necazurile au partea lor de frumuseţe, pot spune că am fost beneficiarul dimensiunii estetice a suferinţei, datorită, pro­ba­bil, unei puternice receptări a gândurilor nespuse şi a înclinaţiei sacrificiale din dotare. Îmi asum destinul şi, privind înapoi, am îndrăzneala să spun că cei care fug de frumuseţea suferinţei văd numai jumătatea goală a sticlei. Mândria de elev, cu şapcă şi matri­colă, dispare pe măsură ce sticla se goleşte, dar ce amintiri frumoa­se rămân de la sticla plină de şampanie! Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-l pe băutor.

 

Coana Rozica era întruchiparea imposturii atotştiutoare, nu te lăsa să termini ce aveai de spus, ştia dinainte ce vrei să spui, ce spu­nea ea era concluzie şi ordin, tot ce se întâmpla se învârtea în jurul ei, la nevoie juca bine şi rol de victimă. Trecea uşor de la vorba dulce la cea otrăvită, avea un fel vioi de a se mişca, în ciuda celor peste o sută de kilograme şi a unui picior mai scurt. Nu folo­sea niciodată infirmitatea ca argument, trona în capotul ei larg, viu colorat, adevărat semn al autorităţii asupra vieţuitoarelor din casa ei, era şefă necontestată. Soţul, domnul Ionel, un bărbat subţirel, indiferent de unghiul din care era privit, îmbrăcat în costum elegant şi cravată asortată, modelul după care fusese pictată firma magazinului său, avea un statut de ornament temporar cu program fix, la prânz şi seara înainte de culcare. N-am auzit niciodată de la el o idee personală, o propunere sau altă judecată de valoare.

În ziua următoare sosirii noastre, au venit şi cei trei „veri”; unul era în clasa a opta de liceu, ultima pe vremea aceea, altul era în clasa a şasea şi al treilea, un consătean al nostru, în clasa întâi. Cei trei din clasa întâi dormeau într-un pat la bucătărie, ceilalţi doi, în camera de trecere spre dormitorul familiei, în paturi separate, un divan şi o dormeză. Să le dăm şi nume, ca să-i putem distribui în spectacol. Cel mic se numea Lilică, coleg de izlaz, bun de gură, lău­dăros, un amestec de agerime cu viclenie, cred că ar fi ajuns un avocat redutabil. Cel din clasa a şasea era Dumitru, alintat de coana Rozica Mitică, iar pe cel mare îl chema Sile, nu ştiu cum pu­tea să fie nepotul domnului Ionel, pentru că era văr primar cu mine. Dar să nu intrăm, cel puţin deocamdată, în amănunte.

Spaţiul de mişcare din cele două cămăruţe era atât de mic, încât nu puteau să treacă două persoane în acelaşi timp. De învăţat acasă nu s-ar fi putut învăţa dacă n-am fi avut programul de şcoală diferit, dimineaţa pentru cei mici, după-amiaza pentru cei mari. Chiar şi aşa, nu se puteau face decât temele pentru acasă, pentru că în bucătărie, dormitorul nostru, era o foială permanentă şi pentru un loc la masă aveai nevoie de coate vânjoase şi curaj. Am avut norocul să am profesori buni, învăţam totul în clasă, era de ajuns să fiu atent. De mare folos mi-au fost cele aflate de la domnul învă­ţător Tomulescu, mai ales la aritmetică.

La început, mâncarea a fost destul de bună, am crezut că aşa va fi tot timpul, ne înşelam, pe măsură ce intram în iarnă porţiile se micşorau, cele două feluri de mâncare deveniseră: felul întâi pri­ma farfurie de ciorbă şi felul doi a doua farfurie, tot de ciorbă, care era o zi cu carne, una fără, luni, miercuri şi vineri fiind mâncare de post, că doar eram creştini. Compensaţia venea din faptul că nu ne lipsea pofta de mâncare, nu lăsam nimic în farfurie, ceea ce, după coana Rozica, era dovadă că mâncarea era bună. De fapt, la gazda noastră era un fel de cantină, unde mâncau, în serii, mai mulţi „veri” ai domnului Ionel, n-am ştiut niciodată câţi erau, nu mai puţin de zece, în orice caz.

De la început am intrat în conflict cu Lilică, poate şi din cauză că el lua note până la cinci, iar eu de la opt în sus. Într-o noapte s-a rupt patul în care dormeam toţi trei, era un pat de lemn, fragil, con­fecţie improvizată de unul dintre numeroşii veri ai domnului Ionel. Lilică a început să strige „Ai rupt patul!” Când au venit pro­prietarii să vadă ce s-a întâmplat, n-au mai făcut nicio investigaţie şi au decretat: „Tu l-ai rupt, tu să-l plăteşti!”

Bietul tata n-a mai avut nimic de zis, a plătit şi a înghiţit în sec. N-am îndrăznit să-i spun tatei că învinuirea mea ar fi putut avea legătură cu o întâmplare petrecută în urmă cu câteva zile. Uitasem, grăbit să ajung la şcoală, caietul cu tema la limba română. M-am întors, deşi ştiam că nu e bine să te întorci din drum, că se ia ghinionul după tine, am intrat repede în casă, unde am fost întâmpinat cu două palme zdravene. Văru’ Sile a coborât din patul lui foarte nervos, vădit deranjat, şi, fără să mă prevină, mi-a altoit palmele. Luat prin surprindere, năuc, n-am mai acordat, pe loc, aten­ţie faptului că în pat mai era şi coana Rozica, puţin cam dez­brăcată. Deşi n-am spus la nimeni ce am văzut, nici atunci, nici mai târziu, îmi recunosc vina de a mă fi întrebat: ce făcea Sile cu cucoana Rozica în pat? Şi-acum mă întreb, ca şi atunci, degeaba, pentru că n-am găsit răspuns. Sigur este că patul lui, foarte solid, nu s-a rupt niciodată. Din întâmplare, sau poate nu, din ziua aceea am devenit oaia neagră a casei, autoritar condusă de coana Rozica. Când s-a spart un geam în timp ce jucam cu mingea în micuţa curte interioară a casei, n-a mai fost nevoie de căutarea vinova­tului, coana Rozica decretând: „Tu l-ai spart!”, iar bietul tata a mai căutat odată în chimir şi a plătit. Tata era un om cicălitor, era felul lui de a face educaţie, dar nu m-a certat niciodată de faţă cu gazda noastră, a plătit şi şi-a înghiţit vorbele. La sfârşitul anului şcolar, când a venit cu brişca să mă ia acasă, a achitat datoriile, conşti­in­cios, negustoreşte, şi a spus:

— Cocoană, dacă băiatul meu ţi-a făcut necazuri, n-o să-ţi mai facă la anu’, o să-i caut altă gazdă, l-aş ţine acasă, da’ nu mai pot, că uite, a luat note bune, e premiant.

— Vai de mine, nene Ioane, de ce să-l trambalezi de colo până colo, lasă-l aici, că o să ne împăcăm noi.

— Nu, cocoană, n-o să vă mai împăcaţi, că nu-l mai aduc la dumneata. Hai, băiete, acasă!

Ne-am urcat în brişcă şi a dat bice cailor.

În clasa a doua m-a dus la altă gazdă, tot pe strada Tabaci, mai aproape de podul Vinerii Mari. Condiţiile nu erau mai bune, dar nici mai rele, dormeam cinci copii într-o cămăruţă, în două paturi suprapuse, câte doi în pat, al cincilea, cel mai micuţ, dormea pe o laviţă. Eram singurul elev de liceu teoretic, ceilalţi fiind elevi la liceele industrial şi comercial.

Gazda, doamna O., o femeie de vreo cinci decenii, văduvă, era foarte atentă la aspectul comercial al corpului, dar mai puţin atentă la educaţia noastră, cu o excepţie: eram obligaţi să ne cul­căm devreme, oficial pentru binele nostru, să nu fim obosiţi a doua zi la şcoală, mai puţin oficial pentru a nu ne întâlni cu vizita­torii săi vesperali, băieţi tineri, programaţi să nu se întâlnească nicio­dată între ei. Se mânca mai bine la doamna O. Cele două feluri erau diferite, ciorbă şi mâncare gătită, cantitatea de alimente aduse de părinţi era mai mică decât la coana Rozica şi se putea cere chiar supliment. Cele mai trainice amintiri păstrate din clasa a doua au fost partidele de fotbal jucate pe prundul râului Olăneşti cu o minge de cauciuc presat, confecţionată artizanal dintr-o roată de tanc abandonată după război, şi, mai ales, vânătăile lăsate de minge pe picioare.

Dar să ne întoarcem la necazurile noastre de toate zilele.

 

Nici la şcoală nu mi-a mers mai bine decât la coana Rozica. După euforia din ziua Rugăciunii Împărăteşti, au urmat zile moro­cănoase, întrecerea pentru note bune nu era deloc paşnică, mulţi colegi învăţaseră şi ei Tatăl nostru în limba franceză, se îmbulzeau să spună rugăciunea şi să dea răspunsuri înaintea celorlalţi. Cele mai mici greşeli erau vânate şi pârâte la domnul diriginte, profe­sorul de educaţie fizică Petre Darie, un bărbat cu palmă grea. Potriv­nicia aspiranţilor la întâietate s-a asprit după ce am primit pre­miul pe liceu la o compunere liberă. Se organizase un fel de olim­piadă, nu-mi mai amintesc cum se numea concursul, am poves­tit un vis cu oameni răi şi animale sălbatice din Pădurea Pleşii, am descris locul aşa cum era, am adăugat amănunte inventate, îmi amintesc că începuse să-mi fie şi mie frică în timp ce scriam com­pu­nerea. Profesoara de limba română m-a întrebat dacă ce am scris mi s-a întâmplat cu adevărat, am dezamăgit-o când i-am spus că am povestit un vis. Compunerea, citită şi în cancelarie, a devenit subiect de dispută şi controversă, mulţi profesori declarând că nu poate fi scrisă o astfel de poveste dacă nu a fost trăită în realitate. Laudele nu mi-au fost de folos, dimpotrivă, mi-au atras antipatia multor elevi ai liceului şi chiar a unor profesori. N-am luat, la sfârşitul anului, premiul întâi, l-a luat un basarabean refugiat în Râmnicu-Vâlcea, băiat harnic, isteţ, bun de gură şi mai ales frate cu o foarte frumoasă tovarăşă de la raionul Uniunii Tineretului Comu­nist. Am fost mulţumit că n-am luat premiul întâi, sperând că o să scap de şicane şi răutăţi. În clasa a doua, tovarăşa de la raion a căzut în dizgraţie şi m-au pedepsit cu premiul întâi, iar în clasa a treia m-a salvat un alt veleitar, nou-venit în Râmnic şi în liceu, îl numesc pe numele mic, îl chema Costel. La început mi-a făcut o curte asiduă, m-a rugat să-l ajut la limba română şi la limba franceză, am făcut-o cu plăcere, generozitatea fiindu-mi tovarăşă de drum. S-a legat între noi chiar o prietenie ce părea durabilă, m-a chemat acasă la el să învăţăm împreună, iar eu l-am luat cu mine la Cremănari, de fapt s-a invitat, poveştile mele despre sat, bine împo­dobite cu întâmplări mai mult sau mai puţin adevărate, credibile, reuşind să-l seducă, să-i trezească interesul şi să-i aţâţe curiozitatea. Aveam să aflu că pentru Costică interesul era aşezat înaintea curio­zităţii. La câteva zile după vizita lui la Cremănari, am fost chemat la raionul U.T.C., am fost aşezat la o masă unde mi s-a dat o coală de hârtie cu întrebări bătute la maşină. Mi se cerea să-mi scriu auto­biografia, adică să scriu: cine îmi sunt părinţii, ce stare mate­rială au, ce au făcut în trecut, dacă am rude în străinătate, ce sunt fraţii şi unchii şi alte întrebări curioase. După ce am răspuns la toate întrebările, tovarăşu’ de la cadre m-a întrebat:

— De ce n-ai scris că tatăl tău este chiabur?

— Pentru că nu este, i-am răspuns.

— Noi avem informaţii că este, că a fost negustor, că are cazan de ţuică şi vinde pe sub mână. Uite, am documentul.

— Tovarăşe secretar, tata nu este chiabur, i-am spus, cu lacrimi în ochi.

S-a uitat la mine ca la un popă ras în cap şi după un timp mi‑a spus:

— O să verificăm, să treci săptămâna viitoare pe la raion.

Peste o săptămână m-am înfăţişat.

— Pe cine ai dus în sat? N-a aşteptat răspuns şi a adăugat: E bine să nu mai inviţi prieteni de care nu eşti sigur.

Ziua întâmplării s-a potrivit cu momentul de răcire bruscă a prieteniei dintre mine şi Costel, repede transformată în şicane şi duşmănie. Am fost trist că am pierdut un prieten şi am plâns când, la câţiva ani de la terminarea liceului, am auzit despre Costel T. că a ars de viu, după ce soţia lui a turnat pe el un bidon de benzină şi i-a dat foc.

Acum, după atâţia ani, îmi vin în minte şi alte întâmplări tris­te, de care nu vreau să-mi aduc aminte, refuz să le resuscit, le las adormite în ungherele întunecate ale memoriei.

În clasa a treia am schimbat din nou gazda, s-a întâlnit tata cu Victor Copilu, un măcelar din Râmnic, la care aducea vite când îi mergea negustoria, şi din vorbă în vorbă s-au înţeles, a mers la soţia măcelarului şi au stabilit să stau în gazdă la ei, pe strada Matei Basarab nr. 79. De la Victor Copilu n-am mai plecat decât la termi­narea liceului. Numeroasele amintiri din anii petrecuţi în frumoasa grădină de flori a fostului măcelar se îmbulzesc la uşa depozitului, cer să fie readuse la viaţă, îmi este greu să aleg, nu vreau să nedreptăţesc vreuna, las uşa întredeschisă şi-mi ofer un răgaz de cugetare şi de resuscitare a unor portrete neobişnuite din familia gazdei mele de licean.

 

Victor Copilu, măcelar celebru al Râmnicului, era un bărbat vânjos, nu prea înalt, mustăcios, cu vorbă grea şi chibzuită. În măce­lăria lui era curăţenie ca la farmacie, carnea era bine sortată, proaspătă, aranjată în galantare după felul vitei: viţel, junc, vacă slabă, vacă grasă, chiar şi vârsta animalului o puteai afla dacă între­bai. Preţurile, diferite după calitatea cărnii, nu erau niciodată prea mari, măcelarul ştia că dacă vinde mai mult câştigul e mai mare decât dacă vinde scump şi puţin. Negustorilor le plăcea să ducă vitele la Victor Copilu, omul era corect, plătea pe loc, când nu-i plă­cea marfa spunea şi nu te puteai supăra pe el, pentru că avea dreptate. Tata, de la care am aflat povestea vieţii măcelarului Victor Copilu, era primit în casa lui ca prieten, nu pleca niciodată fără să i se pună dinainte o farfurie de mâncare, nu refuza, îi plăcea cum gătea coana Mărioara, nevasta domnului Victor.

Povestea lui Victor Copilu era cunoscută de mulţi vâlceni, fusese găsit la marginea unui şanţ, femeia care l-a găsit a prins milă şi apoi dragoste de copil, era frumos, sănătos şi cuminte, nu plân­gea, cum să nu îndrăgeşti aşa un copil, l-au botezat, i-au pus nume­le Victor, adică învingător. Când s-au dus la Primărie să-i facă act de naştere, destul de târziu, omul stăpânirii a zis că el nu poate să scrie ce nu ştie, a lăsat necompletată data naşterii şi la numele de familie a scris Copilu, ăsta era adevărul, era un copil, asta putea să scrie, nu minţea. Şi pentru că fu vorba de adevăr, mai e ceva de adăugat, copilul fusese găsit în mahalaua Cetăţuiei, unde ţiganii se amestecaseră cu românii. Şi pentru că e vorba de adevăr, ne sim­ţim datori să adăugăm că ţiganii din Cetăţuia, binecunoscuţi de resus­citator, erau oameni harnici, cinstiţi, buni meseriaşi, îşi con­struiseră case de cărămidă, greu se mai deosebeau de români, unii români se căsătoreau cu ţigănci, frumoase foc, şi, mai rar, se întâm­pla să se mărite şi românce cu ţigani.

Pe Victor l-a luat pe lângă el un măcelar şi l-a învăţat nu numai meserie, l-a învăţat să fie curat, harnic, cinstit, şi pentru că învăţătura s-a prins, i-a dat pe fiică-sa de nevastă. Măcelarul era şi el ţigan, dar se însurase cu o româncă. La nuntă, după ce le-a dat darul, tata-socru i-a făcut cadou şi o informaţie, greu de controlat, dar şi de infirmat, i-a spus:

— Mă, Victore, ţie să nu-ţi fie ruşine că te-ai însurat cu fată de ţigan, pentru că şi tu te-ai născut din ţigan şi româncă. Tu le ai pe toate, şi ale ţiganului, şi ale românului, ai să fi iubit şi de unii, şi de alţii.

Victor şi Mărioara n-au avut copii, au înfiat-o pe fata unei surori a Mărioarei, pe Tincuţa, o ţigăncuşă frumuşică şi isteaţă. Nici Tincuţa n-a avut copii, a crescut-o, fără s-o înfieze, pe Victoriţa, fiica surorii mai mici, Dochiţa. Soţul Tincuţei, domnul Costică, moldovean ajuns prin jocul istoriei la Rm. Vâlcea, era un om ciudat, primise un post important la judeţeana de partid, îi plă­cea să se prezinte ca intelectual comunist, bun cunoscător al marxis­mului, dar şi ca observator critic al abuzurilor. Eram tul­burat şi contrariat de duplicitatea omului care acasă era domnul Costică şi în oraş tovarăşul secretar Solca, nu reuşeam să-i întâl­nesc privirea, ochii lui se uitau întotdeauna în altă parte. Vorbea despre anii petrecuţi la închisoare, fără să spună pentru ce a fost închis, o aură de mister învăluindu-i personalitatea. Într-o dumi­nică, pe când ne întorceam dintr-o vacanţă, ne-am întâlnit cu o mulţime de oameni ieşiţi de la cimitir şi mare ne-a fost uimirea să aflăm că îl înmormântaseră pe tovarăşul Solca de la judeţeana de partid. Îl lăsasem sănătos şi prosper.

Când l-am cunoscut eu, Victor Copilu era un bătrân respec­tabil de vreo şaptezeci de ani, cu păr cărunt şi mustaţă albă, întoarsă la capete, corect îmbrăcat, proaspăt ras, îngrijit până la amănunt. Nu participa la pălăvrăgeala familiei, vorbea rar, răspundea când era întrebat, cântărea bine cuvintele, astfel că vorbele lui erau urmate de un moment de tăcere, necesar înţelegerii şi reflexiei. Era înţelept, ascultat şi respectat. Privindu-l, nu puteai să-ţi ascunzi admiraţia şi te întrebai, tulburat, cum a putut acest om să taie beregata sutelor, poate miilor de vite ajunse la măcelăria lui?

De curând, am trecut pe strada Matei Basarab şi am vrut să-i arăt soţiei locul unde se afla casa lui Victor Copilu. Spre marea mea surpriză, am regăsit-o aşa cum o cunoscusem, fiind singura casă nedemolată de pe strada Matei Basarab. Distincţia şi trăinicia construcţiei, înălţată pe temelie de piatră, poate şi un descântec rostit la punerea temeliei au apărat-o de iureşul demolărilor şi sunt convins că va dăinui încă multă vreme, pentru că leagă în mod armonios două blocuri construite de o parte şi de alta. Am intrat şi am retrăit câteva clipe de nostalgie împreună cu noii locatari. Până şi soba de teracotă era aceeaşi, la fel de călduroasă ca pe vremea când o îndopam cu lemnele aduse cu carul de tatăl meu din Pădurea Pleşii.

Gata, ne oprim cu resuscitarea portretelor de familie din casa lui Victor Copilu, dacă am abuzat de bunăvoinţa cititorului îl rugăm să ne ierte, să înţeleagă că aveam datoria să ne aducem aminte şi de cei patru ani, bogaţi în întâmplări şi amintiri fru­moa­se, petrecuţi în familia Copilu. Poate că n-ar fi de prisos amănuntul că în aceşti ani s-a consumat mocnit o frumoasă idilă de compli­citate, o iubire neîmplinită între povestitor şi nepoata gazdei, Victoriţa. Multe şi frumoase amintiri s-ar cuveni resuscitate, dar de teamă să nu-l supărăm pe cititor, despre care nu ştim dacă este sentimental sau pragmatic, ne vom opri la ziua în care destinul a dezvăluit calea ce mi se rezervase.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest